Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Personal, nu folosesc acest cuvânt mai niciodată, pentru că îl consider confuz. În jargon lingvistic, conotațiile îi copleșesc denotația. Pe românește, înseamnă lucruri diferite pentru vorbitori diferiți și nu e lămuritor ce sens i se dă. E momentul când un cuvânt devine inutilizabil fără precizări.
Primul sens e inofensiv. Se referă la dezideratul istoric ca poporul evreu, aflat în diaspora, să își constituie propriul stat național. Un naționalist al altei țări nu ar avea ce obiecta în privința asta. Vrei țară pentru tine, vrei și pentru alții.
Ca orice linie politică, nici sionismul nu a fost o creație a maselor, ci a unor elite vizionare, și nu a întrunit unanimitate. (Nici nu avea nevoie, nici nu se întâmplă vreodată.) O glumă evreiască spunea cu un secol în urmă că „sionism înseamnă un evreu din clasa medie, care pledează pe lângă un evreu bogat să contribuie cu bani ca un evreu sărac să se mute în Palestina.”
În plus față de alte popoare, care aspirau la auto-determinare în secolul XIX, evreii nu erau concentrați într-un punct geografic, ci foarte răspândiți pe hartă. Din acest motiv, mulți erau înclinați spre integrare în societățile în care se aflau. Deci nu considerau sionismul o idee practică. E un lucru să ceri autonomie pentru provincia ta, din cadrul unui imperiu, și altceva sa trebuiască să și emigrezi singur, cu familia sau o parte din neam.
La începuturile mișcării sioniste, la finele secolului XIX, a apărut o povestire anecdotică. Se spune că rabinii din Viena au trimis în secret o delegație în Palestina, să prospecteze ideea (re)constituirii acolo a unui stat evreiesc. Provincia era, desigur, locuită de arabi sub ocupație otomană. Așa că „spionii” de ocazie au trimis o telegramă codificată, în care spuneau: „mireasa e frumoasă, dar e măritată cu un alt bărbat.”. Deși a fost reluată în multe cărți și documentare în ultimii 130 de ani, snoava a început să fie contestată ca apocrifă, recent.
Dar ideea rămâne: dacă e cineva care ar avea o problemă cu acest sens inocent al cuvântului, ar fi palestinienii. Care au și ei un vis similar cu sionismul, pe aproximativ același teritoriu. Dacă avem libertate de exprimare, ne putem da cu părerea și în disputa asta fără final. Altminteri, la nivel politic, n-ar trebui să fie problema noastră și ar fi mai bine să nu ne băgăm. Deci dacă ăsta-i sensul, și nu ești palestinian, ar trebui să fii OK cu sionismul.
De când internetul a început să fie drastic cenzurat și au apărut legi împotriva discriminării, unii comentatori au început să folosească imprecis cuvântul „sionist” ca sinonim pentru evreu. Fac asta atât unii care aduc critici legitime și decente politicii statului Israel sau unor politicieni, dar și antisemiți, care astfel se ascund în spatele unui concept politic pentru a exprima poziții ostile unei etnii în ansamblu.
Nu sunt de acord cu această utilizare. Înțeleg că s-a ajuns la ea și pentru că s-au dat legi de protecție specială sau pentru că există algoritmi de cenzură pe YouTube, Facebook șamd. Dar nu e OK să găsești originea etnică a cuiva (uneori nici măcar confirmată) și să o folosești ca dovadă că e parte dintr-un plan malefic. Iar faptul că îl „demaști” ca „sionist” în loc să spui cutare e evreu (sau și mai rău!) nu schimbă esența greșită a abordării. În plus, acest „nume de cod” e extins și la alte persoane, neevrei, susținători ai politicii Israelului.
În 1972, Organizația Națiunilor Unite (ONU) a adoptat o rezoluție prin care condamna sionismul ca „o amenințare la adresa păcii și securității mondiale” și apela la toate țările „să se opună acestei ideologii rasiste și imperialiste”. Rezoluția 3379 decidea că „sionismul e o formă de rasism și discriminare rasială”. În aceeași rezoluție se vorbea de „o alianță dintre sionism și politica de apartheid din Africa de Sud” și condamna orice doctrină de „superioritate rasială ca științific falsă, condamnabilă moral, nedreaptă social și periculoasă”.
Rezoluția a fost votată de 72 de țări, 32 s-au abținut și 35 au votat împotrivă. Multe din cele care au votat pentru erau satelite ale URSS din blocul Europei de Est, Africa și China. (România n-a fost reprezentată.) Iar din cele care au votat împotrivă, a fost blocul Occidental și coloniile sale din Caraibe și Africa. În 1991, s-a revenit cu un nou vot de anulare a rezoluției din 72. (România a votat pentru.)
Erau mai multe motive, care justificaseră votul din 72. În 1917, ministrul de Externe al Marii Britanii, Lordul Arthur Balfour, a emis un document cunoscut ca „Declarația Balfour”. În ea „guvernul Majestății Sale se exprima favorabil înființării în Palestina a unei case naționale pentru poporul evreu.” Documentul, care a constituit baza demersului de recunoaștere internațională a noului stat în 1948, era conținut într-o scrisoare adresată de Balfour lui Lionel Rothschild. Scrisoarea începea așa:
„Dragă Lordule Rothschild,
Îmi face mare plăcere să vă informez, în numele Guvernului Majestății Sale, de conținutul următoarei declarații de simpatie cu aspirațiile sionismului evreiesc, care a fost trimisă Cabinetului și aprobată.”
Iată un exemplu timpuriu, dacă nu primul, de aderență la sionism a unor ne-evrei. Problema era că în acel moment Anglia nu avea nicio cădere să promită nimic din cadrul Imperiului Otoman. Luna următoare, după remiterea declarației, armata britanică îi învingea pe turci și ocupa Ierusalimul. Ceea ce Lloyd George a numit un „cadou de Crăciun pentru englezi”. Per total, între 1916 și 1918, insularii au ocupat regiunea, inclusiv deșertul Sinai și Gaza. Astfel, după primul război mondial a urmat o perioadă de trei decenii, în care regiunea s-a aflat sub control britanic. (1920-48)
Încă din această perioadă au apărut forțe paramilitare, care susțineau achizițiile de pământ, păzeau kibbuțurile și coloniștii sosiți din Europa. (Populația evreiască a crescut alert în acel interval. La sfârșitul secolului XIX reprezenta 5%, ajungând la 29% în 1942.) Sioniștii au creat mai multe organizații precum – Haganah (baza armatei viitorului stat), Irgun, Lehi. Acțiunile acestor grupări nu erau diferite de ale unor grupări insurgente, etichetate azi ca teroriste, cum ar fi cele ale palestinienilor sau kurzilor. Violența lor se îndrepta atât asupra populației locale arabe, cât și asupra ocupantului britanic.
În 1940, Haganah a scufundat cu o bombă vasul Patria, care ducea 1.800 de evrei în Maurițius, alt amplasament luat în calcul pentru înființarea unui stat evreiesc. Atentatul a făcut 267 de morți. Bandele Irgun au acționat în cel mai pur stil terorist, cu intenția programatică de a produce o stare de frică și demoralizare. Atentatele lor au inclus: grenade aruncate în stații de autobuz, bombe plasate în piețe și cinematografe, trenuri deraiate.
În 1946, Haganah și Irgun au aprobat atentatul terorist de la Hotelul Regele David din Ierusalim, unde erau cazați militari britanici. Atentatorii au pătruns deghizați în arabi. Explozia a ucis 91 de persoane, între care 70 de ofițeri și personal militar englez. În același an, Irgun a plasat o bombă în Ambasada Marii Britanii de la Roma, atentat soldat doar cu răniți.
Instaurarea statului Israel a fost urmată de Nakba – exodul în masă al populației palestiniene. Între 1947 și 1949, au fost forțați să plece de pe teritoriile ocupate 700.000 de palestinieni și au fost distruse 500 de sate. Aceștia au format comunități numeroase în statele din jur (în principal Liban). Ei reprezentau la acea dată 80% din arabii care locuiau în ce avea să devină Israel, ceea ce poate fi asimilat unei politici de purificare etnică.
Diaspora palestiniană s-a înmulțit (prin spor demografic și noi valuri de refugiați), ajungând între timp la 4-5 milioane de refugiați. Acestora nu li se permite întoarcerea în locurile unde s-au născut, sau unde s-au născut părinții lor, pentru că ar destabiliza demografic situația în Israel, care se prezintă drept o democrație. Deși pentru palestinieni Nakba („Catastrofa”) echivalează sentimental cu Holocaustul, în 2009 în Israel a fost adoptată o lege, care pedepsește cu 3 ani de închisoare comemorarea acelui eveniment.
O altă organizație radicală, Lehi, condusă de Avraham Stern în aceeași perioadă anterioară înființării statului, avea o ideologie chiar rasistă. Materialele sale de propagandă se refereau la evrei ca „rasă superioară” și la arabi ca „nație de sclavi”. Organizația a purtat tratative pentru apropiere cu fasciștii din Italia, Germania nazistă și Franța de la Vichy, considerând că britanicii și nu Hitler constituie inamicul principal. Ei propuneau alianța cu Puterile Axei și sabotarea intereselor britanice pentru obținerea unui stat în teritoriul controlat de englezi. De altfel, între 1933 și 1939, statul nazist și conducătorii sioniști au avut un acord de transfer (Haavara Agreement) prin care contingente evreiești se mutau în Palestina. S-au bătut și monede comemorative, care avea o swastică pe o parte și steaua lui David pe cealaltă.
Bandele lui Stern au făcut numeroase atentate în Orientul Mijlociu și Europa. Cel mai important conducător britanic din Orientul Mijlociu, lordul Moyne, și mediatorul ONU, contele Folke Bernadotte, au fost asasinați de Lehi.
N-a fost nici pe departe singura organizație intolerantă, aflată la extrema sionismului. În anii 80, Meir Kahane a fost expulzat din SUA pentru pregătirea de atentate teroriste. Ulterior avea să fie condamnat pentru un atentat la reprezentanța URSS la ONU, soldat cu răniți. Partidul fondat de el în Israel propunea trei opțiuni pentru minoritatea arabă: expulzarea forțată, plecarea cu unele compensații sau rămânerea ca populație cu drepturi limitate. Kahanismul e o doctrină încă vie în Israel, unii din adepți acționând pentru încurajarea separatismului etnic, cum ar fi monotorizarea fetelor care se întâlnesc cu arabi.
Iată o sursă de confuzie. Putem spune că sionismul, ca naționalism evreiesc, a cunoscut întreg spectrul, pe care l-au cunoscut și naționalismele europene. Adică a avut atât forme decente, de civism, și propriul său extremism, dacă nu chiar fascism. Proporțional, formele moderate au avut mai mare popularitate și răspândire în timp, la fel ca în cazul patriotismelor europene.
Toate identitățile sunt complicate și supuse dezbaterii în ultima vreme. Dar cea evreiască e complicată suplimentar de neclaritatea dacă se referă la o afiliere religioasă deschisă convertirii, o etnie sau chiar o rasă. Evreii înșiși nu sunt unanimi în privința acestui ultim punct, dacă să se considere aparținând rasei albe (caucaziene), familiei semite (în care arabii sunt cei mai numeroși) sau unui grup aparte.
Testarea ADN a fost luată în discuție și în guvern, ca modalitatea de triere a solicitanților de cetățenie israeliană. Un birou juridic ne lămurește că deocamdată acest test nu e considerat probă în cadrul „Legii întoarcerii”, dar că testul în sine poate demonstra apartenența la poporul evreu, ba chiar și dacă ai descendență preoțească (linia lui Levi sau cohen). Legea acordă cetățenie celor care pot dovedi două generații evreiești în urmă și că nu s-au convertit la alte religii, cum ar fi creștinismul. Totuși, Consiliul Rabinic a solicitat în trecut astfel de dovezi genetice privind evreitatea. În urmă cu doi ani, Curtea Supremă a statului Israel a dat o sentință prin care a respins contestarea acestei metode. Altfel spus, a considerat ca legală și normală recurgerea la teste genetice pentru a proba apartenența la națiunea israeliană. Politica e foarte departe de cea a „granițelor deschise” promovată de progresiști în țările Europei, unde s-ar considera o discriminare.
Chiar și evreii de culoare s-au confruntat cu fenomenul intoleranței din partea unei părți radicale a politicienilor israelieni. Jerusalem Post relatează cazul deportării evreilor negri, sosiți din America în anii 60. Ei se consideră descendenți ai „triburilor pierdute” și în cele șase decenii de ședere în Israel au lucrat inclusiv pentru armata statului. Totuși, s-a considerat că nu își pot dovedi convingător etnia.
Cealaltă componentă a identității evreiești e pur spirituală. Denumirea însăși vine de la muntele Sionului, o colină din Ierusalim, cetatea lui David și Solomon. Astfel sunt numeroasele referiri din Vechiul Testament la popor ca „fiica Sionului” și la Sion ca locul sacru unde exista Templul în care locuia Dumnezeu. În cel mai pur stil antic, Sionul e echivalentul Olimpului, căci atunci zeitățile erau ale unui loc.
Creștinismul a împlinit viziunile profeților într-un mod spiritual. În mod explicit, Apostolul Pavel, fost rabin și prigonitor al primilor creștini, subliniază doctrina potrivit căreia creștinii sunt continuatorii religioși ai credinței lui Avraam, Isaac și Iacov:
„Adică: Nu copiii trupului sunt copii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinţei se socotesc urmaşi.” (Epistola către Romani cap 9, vs 8)
„Precum zice El şi la Osea: “Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu, şi iubită pe cea care nu era iubită;” (vs. 25)
Așadar, atunci când auzim în timpul liturghiei:
„Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.” (Psalmul 50, vs. 19)
credinciosul ortodox nu se referă la Ierusalimul fizic și la sionismul politic. Ci se referă la „Ierusalimul ceresc”, la Sionul Împărăției Cerurilor, invocat în Cartea Apocalipsei (cap. 14) , acolo unde Hristos, simbolizat de Mielul jertfei euharistice, va sta alături de cei mântuiți. Creștinii se consideră „poporul lui Israel” în sens mistic, nu așteaptă un alt Mântuitor și nici reconstruirea Templului din Ierusalim. Noi considerăm fiecare biserică drept „casa Domnului” și altarele ca loc unde se săvârșește jertfa nesângeroasă a frângerii pâinii și turnării vinului.
Într-un mod similar, adepții religiei iudaice vedeau și ei în revenirea în Orientul Mijlociu un act religios. Rugăciunea de Paștele evreiesc (comemorarea Exodului) se încheie cu urarea: „la anul în Iersalim”. Care devenise o formulă de salut al speranței. Mutarea unui evreu în Israel se numește „aliyah” („urcarea”, „ascensiunea”) și evocă aceeași ideea a unui urcuș spiritual pe colina Sionului și în viață. În biografiile oficiale făcute unor personalități se notează cu grijă: „a făcut al aliyah în anul cutare”.
În perioada de peste un mileniu și jumătate a Diasporei, se dezvoltase și în iudaism o teologie simbolică a locului sacru reprezentat de sinagogă, similară cu cea din creștinism. Și o explicație mistică pentru exil ca încercare, care putea fi remediată către sfârșitul istoriei. Motiv pentru care unii evrei religioși se opuneau înființării unui stat laic. Și azi există comunități (marginale) de evrei ortodocși, care sunt anti-sioniști. Cum e comunitatea Naturei Karta, care participă la mitinguri de protest în favoarea palestinienilor și cere desființarea statului Israel.
Majoritatea activiștilor sioniști erau atei. În ochii evreilor religioși, proiectul lor nu era foarte diferit de cel comunist, de a instaura o împărăție lumească, după legi omenești. 20% din evreii din Israel se declară atei și tot același procent sunt cei foarte practicanți (ortodocși). S-a ajuns astfel la celebra frază ironică potrivit căreia mulți sioniști de azi sunt de acord cu afirmația: „Dumnezeu nu există, dar ne-a lăsat acest pământ, pentru că scrie în Carte”.
Unii comentatori progresiști de azi, ca Shlomo Sand, cred că sionismul e o ideologie pusă în mișcare de religiozitate creștină puritană, protestantă. Că acest gen de lectură biblică i-a imprimat energia din secolul XX. De altfel, acesta este un alt sens al complicatului cuvânt „sionist”: acela de simpatizant ne-evreu al cauzei patriotice sau mistice evreiești. Și din această perspectivă, putem spune că există mai mulți sioniști creștini decât sioniști evrei, dată fiind aderența la curent a cultelor evanghelice.
După ce Scofield a publicat în 1909 propria traducere a Bibliei, în lumea protestantă a apărut o nouă erezie. Ea se numește dispensaționalism și e o variație a ideii gnostice a emanației eonilor sau epocilor. Ar exista 7 epoci (în engleză „dispensations”) de la Adam la sfârșitul veacurilor. După Înviere, ne-am afla în penultimul interval, care va fi urmat de ridicarea credincioșilor la cer (engl. „rapture”) și apoi de o împărăție de o mie de ani a lui Hristos.
Cultele evanghelice americane văd în statul Israel un personaj cheie al vremurilor de pe urmă. Înaintea întoarcerii Mântuitorului, evreii ar urma să se convertească în masă la creștinism. Împărăția Cerurilor, în viziunea pocăiților după Evanghelie ar fi o împărăție lumească, de aceea statul religios Israel ar fi o prefigurare a respectivei împărății. De aici și afinitatea pentru sionism a mișcării neo-protestante americane.
Având o tradiție veche, din preistoria tribală, limba evreiască a păstrat o noțiune arhaică, aceea de goy (plural goyyim), care se referă la ne-evreu. În țigănește există noțiunea echivalentă de „gadjo” (gagiu) pentru străin. În traducerile biblice, cuvântul apare ca „neamuri”. Inclusiv în Evanghelii răzbate conotația peiorativă cu care era încărcat acest cuvânt, chiar și față de samarineni – care tehnic erau tot evrei, dar despărțiți de unele mici diferende privind ceremonialul.
Citarea din Talmud prezintă probleme. Spre deosebire de citatele din Biblie, unde oricine poate cita orice verset, disponibil cu ușurință online, se insistă că scrierea de căpătâi a religiei iudaice are altă complexitate. Și că frazele nu trebuie scoase din context. (Care e greu de judecat, dată fiind masivitatea textului, de zeci de volume.) O caracteristică des subliniată e aceea că Talmudul are organizarea unei dezbateri – cuprinde opinii diverse, interpretări și comentarii la texte anterioare, care nu reprezintă neapărat opinia normativă. E drept că există numeroase îndemnuri la un tratament corect față de goyimi, la fapte bune, îndemnuri la acte caritabile și față de ne-evrei, genul de povețe, pe care te-ai aștepta să le găsești în orice text fundamental al unei religii.
Dar există și locuri în care sunt discriminări la adresa celor de alt neam, prejudecăți care pot fi luate ca justificare de unii adepți extremiști ai sionismului. De pildă, în discuția despre aplicarea pedepsei capitale, se scrie:
„În privința vărsării de sânge, dacă un ne-evreu (în engleză „gentile”) ucide alt ne-evreu, sau un ne-evreu ucide un evreu, e pasibil (de pedeapsa capitală). Dacă un evreu ucide un ne-evreu, e exceptat.” (Sanhedrin 57a)
Textele într-o limbă de circulație sunt accesibile doar parțial și au suferit edulcorări și precizări suplimentare. De pildă, Jewish Encyclopedia consemnează pentru un faimos citat următoarea traducere: „”Ṭob shebe-goyyim harog” („Cel mai bun dintre ne-evrei merită ucis.”). Dar, dacă verificăm pasajul într-o ediție online a Talmudului, găsim următorul text:
„Rabinul Simeon ben Yohai învață: Ucide pe cel mai bun dintre păgâni în timp de război. Zdrobește creierul celui mai bun dintre șerpi. Cele mai valoroase femei se delectează cu vrăjitoria. Fericit cel care face voia celui Omniprezent.” (Talmud, Soferim 15:10)
Nota, care acompaniază citatul, precizează că fragmentul „în timp de război” e considerat de exegeți ca o adăugire ulterioară, pentru a atenua duritatea pasajului; că a fost scris într-o perioadă de amară persecuție și nu trebuie confundată cu tipicul eticii evreiești.
Implicați în polemici religioase, rabinii foloseau mai multe expresii pentru a-i desemna pe necredincioși drept idolatri, păgâni sau cititori în stele. Studierea Vechiului Testament era păzită cu gelozie. Cercetarea Scripturilor e asimilată unui jaf.
„Iar rabinul Yohanan spune: Un ne-evreu care studiază Tora e pasibil de pedeapsa cu moartea; căci este scris: „Moise ne-a dat nouă Legea (Torah), o moștenire a congregației lui Iacob” (Deuteronom 33:4) indicând că e o moștenire pentru noi, nu pentru ei.” (Sanhedrin, 59a)
Pe marginea unui verset despre Moise din Vechiul Testament, un rabin citat în Talmud extrage o întreagă doctrină a superiorității evreiești în raport cu alte neamuri.
„Rabinul Hanina spune: Un ne-evreu care lovește un evreu (engl. Jew) e pasibil de pedeapsa cu moartea, căci scris este când Moise a văzut un egiptean lovind un evreu (engl. Hebrew): „Și a mers încolo și încoace și, când a văzut că nu e nimeni în jur, l-a lovit pe egiptean și l-a ascuns în nisip” (Ieșirea 2:12)
Iar rabinul Hanina spune: Cel care lovește un evreu peste obraz e considerat ca și cum ar fi lovit obrazul Prezenței Divine; căci este spus: „e o cursă pentru om să spună Sfânt în grabă” (Pildele lui Solomon 20:25) Versetul e interpretat omiletic să însemne: Cel care lovește un evreu e considerat ca și cum ar lovi obrazul Celui Sfânt.” (Sanhedrin 58b 18)
Într-o dezbatere dacă șederea în cimitir impurifică, alt rabin face următoarea distincție:
„Rabinul Shimon ben Yohai spune că mormintele ne-evreilor nu impurifică, întrucât e scris: „Și tu, turma Mea, ești om” (Iezechiel 34:31), ceea ce învață că tu, poporul evreu ești numit om, dar ne-evreii nu sunt numiți „om” ” (Bava Metzia 114b 2)
Versetul vetero-testamentar, invocat sună așa în traducerea creștină românească:
„27. Pomul din câmp îşi va da rodul său şi pământul îşi va da roadele sale şi oile Mele vor fi în siguranţă pe pământul lor şi vor şti că Eu sunt Domnul, când voi sfărâma cătuşele jugului lor şi le voi scăpa din mâinile celor ce le-au robit.
28. Nu vor mai fi ele pradă popoarelor şi fiarele câmpului nu le vor mai sfâşia; ele vor trăi în siguranţă şi nimeni nu le va mai tulbura.
29. Voi face acolo sădire vestită şi nu vor mai pieri de foame pe pământ, nici nu vor mai suferi ocară de la popoare.
30. Și vor şti că Eu, Domnul Dumnezeul lor, sunt cu ele, iar ele, casa lui Israel, sunt poporul Meu, zice Domnul Dumnezeu.
31. Şi voi, oile Mele, sunteţi turma pe care o pasc, iar Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu. (Iezechiel, cap 34)
Creștinul trebuie să încerce să imite dragostea lui Dumnezeu, care răzbate din versetul de mai sus. Și orice s-ar scrie în Talmud, să nu piardă din vedere că planul divin include toată umanitatea, cu atât mai mult „oaia rătăcită a lui Israel”. Căci Dumnezeu vrea pentru tot omul să se întoarcă și să fie viu. (cf Iez 33)
Mărturisesc că imboldul de a scrie acest articol, pe un subiect atât de delicat și riscant, mi-a fost dat de opinii ale unor persoane apropiate de partidul AUR, care vorbeau de încercarea acestuia de a se apropia de partidul Likud din Israel. Ei susțineau că apropierea e firească, întrucât „sionismul e o ideologie de dreapta”. E o aserțiune, pe care am mai auzit-o venind din cercuri conservatoare de intelectuali și politicieni. Teza e următoarea: inamicul ideologic al dreptei conservatoare e (neo)marxismul sau socialismul; și prin urmare sionismul, ca orice naționalism e conservator.
Istoric, aprecierea e deopotrivă adevărată și falsă. Din nou, depinde ce înțelegem prin „sionism”. Părintele sionismului e socotit Theodor Herzl, cel care a determinat vorbitorii de limbă idiș să învețe ebraica – o limbă de cult, fără utilizatori curenți în secolul XIX, asemeni latinei. A fost cel care a publicat în 1896 „Der Judenstaat” (Statul evreilor) și primul președinte al Congresului Sionist de la Basel, ținut începând din anul următor.
Dar, înaintea lui a existat Moses Hess, care a fost deopotrivă ideolog al mișcării sioniste, dar și primul comunist din Germania. A fost cel care i-a introdus în problematica socialistă pe Friedrich Engels și Karl Marx. Acesta scrisese în 1862 (cu trei decenii înaintea lui Herzl) cartea „Roma și Ierusalim”, în care vorbea despre înființarea unui stat evreu în Palestina. Herzl a citit lucrarea cu întârziere și a spus că nu ar mai fi scris-o pe a lui, dacă avea cunoștință de existența ei. Așadar, e mai corect să îl considerăm pe Hess „părintele sionismului”.
Înainte de al doilea război mondial, sionismul era o mișcare radicală și impopulară pentru establishmentul lumii evreiești. El se situa la stânga față de afilierea religioasă, conducerea comunității prin rabini. În plus, popularitatea ideilor comuniste și socialiste în rândul evreilor era uriașă. Deci era anticipat că și viitorul stat va fi unul social. Cum am menționat mai sus, chiar și acele organizații armate dinaintea înființării statului apărau niște kibbuțuri, ferme cu proprietate colectivă, din care au fost inspirate cooperativele comuniste.
Categoric, între timp, toată planeta a ajuns la sisteme mai de stânga, mai liberale. Prin comparație, scena politică israeliană e la dreapta spectrului politic din Uniunea Europeană. Dar nu cred că se mai pune problema în UE de a încerca soluții „de dreapta” care să includă acordarea cetățeniei pe criterii etnice și cu aviz de la preot.
Statele au granițe, dar religiile, nu. Ca și creștinismul, iudaismul are o viziune eshatologică (despre vremurile de pe urmă) și un plan pentru toată umanitatea. Dar, ca în orice problemă teologică, opiniile variază. O interpretare susține că poporul evreu are legământul cu Dumnezeu, iar restul neamurilor ar urma să respecte o formă simplificată a Legii, cele 7 precepte ale lui Noe. De unde și simbolul curcubeului pentru noahism. Sunt niște porunci, aparent simple, dar care implică mai multe lucruri, deduse de rabini și asociate tardiv mitului potopului. Între ele: interdicții pentru crimă, furt, desfrâu, blasfemie, idolatrie. Doar că din perspectivă rabinică dogma Sfintei Treimi se încadrează tot la idolatrie.
Rabinul șef al Israelului a afirmat cu ani în urmă că doar străinii care respectă legile lui Noe ar trebui să aibă permisiunea de a rămâne în Israel. Dar proiectul nu e limitat doar la Tărâmul Făgăduinței. În cadrul Organizației Națiunilor Unite au avut loc conferințe de promovare a Codului lui Noe, sub egida „Un popor, o planetă”.
Altă abordare e mai drastică, și pleacă de la episodul biblic al binecuvântării fiilor lui Isaac (al lui Avraam). Isav (sau Esau) era întâiul născut al lui Isaac, prin urmare îndreptățit la binecuvântare. Dar Iacob îl convinge să îi cedeze dreptul pe un proverbial blid de linte și se prezintă deghizat la patul de moarte al părintelui său. Iacob va deveni Israel după lupta cu îngerul, iar Isav va deveni, prin unirea cu canaanenii, conducător al Edomului. În Vechiul Testament și ulterior în Talmud a fost dezvoltată ideea unei rivalități nestinse între Israel și Edom, identificat de ocultiști cu diverse popoare.
„Răzbunarea Mea împotriva Edomului o voi săvârşi prin mâna poporului Meu Israel; el va lucra în Edom după mânia Mea şi după urgia Mea şi vor şti Edomiţii ce este răzbunarea Mea”, zice Domnul Dumnezeu.” (Iezechiel, cap 25, vs 14)
Alt rival mitologic pentru poporul descendent din patriarhul Iacob sunt amaleciții. Spre deosebire de alte popoare din regiune, cu care israeliții purtau războaie, neamul lui Amalec se făcea vinovat de o ură nemotivată. Ei atacă din senin poporul condus de Moise din Egipt și se constituie în dușmanul prin excelență. Deuteronomul fixează ca o datorie religioasă amintirea răutății lui Amalec și stârpirea urmașilor lui. Ca și în cazul Edomului, unii mistici rabinici s-au aventurat în a specula „reîncarnări” moderne ale lui Amalec. De pildă, pe clădirea memorialului Holocaustului din Haga (Olanda) e înscrisă o formă prescurtată a versetului: „Adu-ți aminte ce ți-a făcut Amalec”.
„17. Adu-ți aminte cum s-a purtat cu tine Amalec pe drum, când veneați voi din Egipt,
18. Și cum te-a întâmpinat el în cale și a ucis în urma ta pe toți cei slăbiți, când erai ostenit și obosit, netemându-se de Dumnezeu.
19. Așadar, când Domnul Dumnezeul tău te va linişti de toţi vrăjmaşii tăi, din toate părţile, în pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă moştenire ca să-l stăpâneşti, să ştergi pomenirea lui Amalec de sub cer. Nu uita aceasta.” (Deuteronom cap 25)
Nu vom intra în complexitatea eshatologiei creștine sau evreiești, care include multe alte profeții, cum ar fi cele privind bătălia de la Armaghedon și invazia altor misterioase împărății ca Gog și Magog. Reținem însă aspectul combativ și ideea unei misiuni cerești încredințate unui popor. Nu am idee câți dintre evrei cunosc aceste aspecte, câți le iau în serios, în condițiile secularizării. Dar există și unii mistici (poate puțini, poate marginali), care dau această dimensiune religioasă sionismului, înțeles ca destin mesianic pentru întreaga lume.
Și nu e vorba mereu de personaje excentrice. De pildă, Maimonide, considerat cel mai important după Moise, descrie în Mișna Tora (comentariul la Lege) statutul pe care l-ar avea celelalte popoare după reconstruirea Templului și instituirea unei împărății pământești. Căreia îi putem spune Pax Judaica.
„Dacă fac pace și acceptă cele Șapte Porunci obligatorii pentru Fiii lui Noe (ne-evrei), niciunul dintre ei nu e ucis, dar trebuie să ne plătească tribut, cum e scris: „și îți vor fi tributari și te vor sluji” (Deut. 20:11). Dacă propun să accepte plata tributului, dar nu slujirea către noi sau acceptă slujirea, dar nu tributul, le ignorăm propunerea până le acceptă pe amândouă. Slujirea pomenită aici e de rușine și umilință. Să nu își ridice capul către Israel pentru niciun motiv. Trebuie să ne fie supuși și să nu primească niciodată poziții deasupra noastră. Tributul pe care trebuie să îl plătească va fi serviciu către rege cu trupurile și banii lor, cum ar fi ridicarea zidurilor Ierusalimului și întărirea fortărețelor, ridicarea palatelor regale și asemenea.” (Mishneh Torah, 6:1, Maimonide)
Într-un pasaj, de astă dată din Talmud, e explicată relația dintre legea sâmbetei și locul neamurilor în împărăția mesianică:
„Doar Ilie nu va veni în seara de Sabat, dar Mesia însuși poate veni, căci odată ce Mesia vine, toate neamurile vor fi supuse poporului evreu și îl vor ajuta să pregătească tot ce e necesar pentru Sabat.” (Eruvin 43b)
În 2010, Rabinul Șef al comunității Sefardice din Israel, Ovadia Yosef, stârnea vâlvă cu o declarație despre ne-evrei, preluată ca titlu de Jerusalem Post:
„Goyimi s-au născut doar ca să ne slujească. Fără asta, n-au niciun loc în lume – doar să servească Poporul lui Israel”, a spus în predica săptămânală de sâmbătă noaptea despre legile privitoare la acțiunile permise ne-evreilor de Sabat. Potrivit lui Yosef, viețile ne-evreilor din Israel sunt păzite de divinitate, pentru a preveni pierderile pentru evrei.
„În Israel, moartea nu are putere asupra lor… Cu alte neamuri ar fi ca orice altă persoană – trebuie să moară dar (Dumnezeu) le dă viață lungă. De ce? Imaginează-ți că unuia îi moare măgarul, ar pierde bani.”
Sau acest articol din 2018, din ziarul progresist Haaretz, intitulat „O viață de evreu valorează mai mult decât 10.000 de ne-evrei” – în care e relatată critic perspectiva ultra-naționalistă cu care sunt întâmpinați de către ghizi participanții la tururi în Israel pentru tineri din diaspora.
Acestea sunt, fără discuție, exemple ieșite din tipar și nereprezentative. Și cele mai nobile sentimente patriotice sau religioase pot fi abuzate de extremiști sau de persoane bine intenționate, dar exaltate. În istoria multor țări au existat patrioți ucigași și fanatici religioși. E un raport similar ca între fundamentalismul islamic și masa mare a credincioșilor musulmani. Doar un număr statistic neglijabil interpretează „războiul sfânt”, ca motivație pentru terorism. Fără a generaliza sau eticheta, e necesar să cunoaștem pasajele din Coran, Talmud sau orice alte texte, pentru a înțelege un fenomen, chiar și atunci (sau mai ales) când e interpretat eronat.
La celălalt pol al raportării la identitatea evreiască și sionism sunt progresiștii, adepții teoriei identității construite. Ei ar fi echivalentul unor Lucian Boia, de la noi. De pildă, Shlomo Sand, profesor emerit la Universitatea din Tel Aviv și autor al unor cărți demitizatoare: „Inventarea poporului evreu” sau „Inventarea pământului lui Israel”.
Shlomo Sand susține că nu există continuitate între națiunea modernă din Israel și popoarele din istoria sacră a antichității și evului mediu. Susține că nu există dovezi istorice nici măcar pentru exodul babilonian și pentru expulzarea din perioada romană. Potrivit lui evreii nu doreau să se întoarcă și n-a existat o tradiție a întoarcerii până la apariția sionismului la finele secolului XIX; că sionismul nu era popular până la al doilea război mondial. În opinia sa, Ierusalimul reprezentat un loc simbolic, dar evreii nu își doreau să trăiască în el, așa cum musulmanii nu râvnesc să trăiască în Mecca. Iar apropo de musulmani, crede că mare parte din evreii biblici s-au convertit la islam, continuând să existe ca arabi.
Shlomo Sand e militant pentru drepturile omului în ce-i privește pe palestinieni și consideră că proiectul sionist a eșuat întrucât statul rezultat nu e viabil demografic. Israelul are de ales între a renunța la teritoriile cu populație palestiniană numeroasă sau a renunța la democrație cu totul. Totuși Sand nu pledează pentru un singur stat, ci pentru două state separate, unite într-o confederație, tocmai din motivul explicit exprimat că nu își dorește ca evreii să fie o minoritate.
Tot din zona stângii progresiste vine și Gilad Atzmon, artist de jazz și militant civic. El e autorul cărții „The wandering Who” (un joc de cuvinte cu „wandering Jew” – evreul rătăcitor). Atzmon e de asemenea convins că proiectul sionist a eșuat, pentru că majoritatea evreilor de pe glob au refuzat să se mute în noul stat. Și pentru că nu se mai poate găsi o soluție realistă pentru conviețuirea cu palestinienii. Din această cauză, el susține că proiectul s-a schimbat în favoarea unei construcții globale, în ton cu vremurile, pentru o etapă post-națională.
„Asistăm la o schimbare clară a discursului sionist de la „tărâmul făgăduinței” la „planeta făgăduinței” ”, spune Gilad Atzmon.
Victor Grigore
