Ciucă și Ciolacu, la aprinderea luminilor de Hanuka. Ce se sărbătorește de fapt? Ora de istorie

„Ciucă al nostru” a participat la primul eveniment din viața lui în calitate de prim ministru. E cel cu mâna pe piept, cum a văzut el la Iohannis sau in vreo lojă. De-a stânga lui e „Ciolacu al nostru”. Cei doi frați au participat la ceremonia solemnă de aprindere a luminilor de Hanuka.

Sărbătoarea comemorează victoria militară a evreilor împotriva vecinilor sirieni acum peste două milenii. Dacă românii ar sărbatori la fel de solemn războaiele dintre daci și romani, s-ar spune că sunt „protocroniști” sau „dacopați”, poate „latinopați”. Dacă ar sărbători victoria de la Posada, ori secolul trecut de la eliberarea Budapestei, s-ar rupe coaliția de guvernare.

Unii spun că e o sarbatoare religioasă. E doar în măsura în care și noi am imagina instituirea unui cult al lui Decebal ca martir și i-am aprinde lumânări anual.

(foto: fb/Guvernul României)

contextul istoric

Victoria militară a macabeilor împotriva seleucizilor se crede că a avut loc în 164 î.e.n.

Anterior, și Orientul Mijlociu fusese inclus în imperiul lui Alexandru Macedon. Care nu fusese interesat de Peninsula Arabică și de ceea ce avea să devină ulterior „locurile sfinte”. În schimb fusese interesat de Egipt, pe care îl legase de partea principală a imperiului său (Tracia, Macedonia, Grecia, Mesopotamia, Siria, Persia, Armenia, tot podișul Anatoliei, Persia și până în India). Legătura se făcea printr-o fâșie de pământ pe coasta sudică a Mării Medierane, care include fâșia Gaza de azi, legând Siria de Egipt.

După moartea ilustrului cuceritor în 323 î.e.n., imperiul macedonean s-a destrămat într-o serie de satrapii. A urmat o perioadă de 300 de ani, între Alexandru și expansiunea Imperiului Roman, cunoscută ca perioada elenistică. În care se realiza o fuziune între cultura antică grecească și culturile locale orientale. Îl putem considera chiar pe Alexandru Macedon însuși ca primul „elenizat” al perioadei. Deși nici măcar biografii săi nu pot spune cu siguranță ce etnie avusese fiul lui Filip, el a trăit ca grec și a răspândit limba și cultura grecilor „până la marginile lumii”, așa cum îi fusese predată de profesorul său, Aristotel. (Totuși cronicile vechi descriu dinastia lui Filip ca pe una barbară, practicând poligamia. Cel mai faimos incident, care dă de gândit e contestarea dreptului lui Alexandru de a participa la întrecerile olimpice, rezervate doar grecilor. Ceea ce a lăsat loc de speculații că putea fi trac, ilir sau altceva. Herodot subliniază că Alexandru și-a dovedit atunci elenitatea, dar având în vedere că respectiva „dovadă” adusă de Alexandru era că se trage din argonauți și din Hercule, putem conchide că misterul originii s-a amplificat în loc să se risipească.)

Așadar, cele trei secole ale elenizării Orientului și orientalizării culturii grecești au influențat civilizația ulterioară și regiuni cheie. Cea mai faimoasă a fost instituirea dinastiei Ptolemeice în Egipt, din care a făcut parte și Cleopatra. (Fără liantul comun al elenismului, legătura sentimentală dintre Antoniu și Cleopatra ar fi fost de neconceput.) Dar ecourile elenismului s-au resimțit și în Balcani, unde regatele tracilor au fost printre primele elenizate. Și s-au păstrat în influențe foarte importante asupra Imperiului Roman, care a asimilat această combinație greco-orientală mai ales de la Nero încoace.

Iudeea a fost în acel interval elenistic o zonă tampon între Imperiul Seleucid la vest (incluzând Siria, Babilonia, Persia) – exportator de cultură greacă – și Egiptul (condus de dinastia Ptolemeilor) – care îmbina religia greacă și vechile credințe egiptene. Impactul asupra poporului evreu era uriaș. Și de atunci încolo lupta împotriva asimilării a devenit leit-motivul istoriei evreiești.

Deja o formă de aculturație avusese loc. Regele persan Darius (care trecuse și Dunărea în încercarea de a-i cuceri pe daci) impusese peste tot limba aramaică – tot o limbă semită. Iar elitele evreiești și ulterior poporul abandonaseră treptat ebraica din vremea lui Moise în favoarea dialectului aramaic, mai cu seamă în timpul robiei în Babilon. E de notorietate că aramaica era limba populară în secvența istorică relatată de Evanghelii.

Așadar, în perioada elenistică, poporul evreu risca o asimilare și mai mare, din partea culturii elene. Deși peste tot în jur era adoptată limba greacă, evreii rămâneau ca o enclavă aramaică. Dar are loc un conflict intern foarte puternic între „elenizați” (evrei care își luau chiar nume de greci) și tradiționaliști sau naționaliști, le-am spune astăzi. Cam cum era în țările Române în perioada pașoptistă conflictul între „bounjouriști” și „tombatere”.

Acest război civil este originea războiului cu regatul seleucid, care susținea elenizarea. Cu o jumătate de secol înainte de victoria comemorată de Hanuka, regatul seleucid cucerise provinciile evreiești de la ptolemeici.

Din această perioadă de elenizare datează și pretinsele legături dintre evrei și spartani, considerați frați, chiar un trib rătăcit al lui Israel. În cartea întîi a Macabeilor (cap 12) putem citi următoarele pasaje, care atestă un efort de integrare în lumea greco-romană:

„1. Şi văzând Ionatan că-i ajută vremea, a ales bărbaţi şi i-a trimis la Roma, să întărească şi să înnoiască prietenia cu ea.
2. Şi la Spartani şi în alte locuri a trimis scrisori ca acestea. (..)
4. Şi Romanii le-au dat scrisori către fiecare ţinut ca să-i petreacă spre pământul Iudeii cu pace.
5. Iar cuprinsul scrisorilor pe care le-a scris Ionatan Spartanilor este acesta:
6. “Ionatan arhiereul şi obştea poporului şi preoţii şi celălalt popor al Iudeilor, fraţilor Spartani, bucurie!
7. Încă de demult s-au trimis scrisori la Onia arhiereul, de către Arie, unul din regii voştri, în care se adeverea că sunteţi fraţii noştri, precum se vede din copia de faţă.
8. Şi cu cinste a primit Onia pe bărbatul cel trimis şi a primit scrisorile în care se arăta legătura şi prietenia dintre noi.
9. Drept aceea, noi neavând lipsă de acestea şi având mângâiere cărţile cele sfinte, care sunt în mâinile noastre,
10. Am încercat să trimitem soli la voi care să înnoiască frăţia şi prietenia, ca să nu ne înstrăinăm de voi, că multă vreme a trecut de când aţi trimis la noi.11. Iar noi neîncetat în toată vremea şi la sărbători şi la celelalte zile cuvioase vă pomenim în jertfele şi rugăciunile pe care le facem, precum este bine şi se cuvine a ne aduce aminte de fraţi.
12. Şi ne bucurăm de mărirea voastră.
13. Iar pe noi ne-au înconjurat multe necazuri şi războaie multe, că s-au sculat cu bătaie asupra noastră regii cei din jurul nostru.
14. Dar n-am vrut să vă supărăm pe voi şi pe ceilalţi aliaţi şi prieteni ai noştri cu vestea acestor războaie.
15. Pentru că avem ajutor din cer, care ne ajută, şi ne-am izbăvit de vrăjmaşii noştri, şi s-au supus vrăjmaşii noştri. (…)
19. Iată copia scrisorii trimisă de Spartani:
20. “Arie, regele Spartanilor, lui Onia, preotul cel mare, bucurie!
21. Aflatu-s-a în scrieri vechi despre Spartani şi Iudei că sunt fraţi şi că sunt din neamul lui Avraam.
22. Şi acum de când am cunoscut acestea, bine veţi face scriindu-ne pentru pacea voastră.
23. Şi noi vă răspundem cu scrisoare că turmele voastre şi averea voastră ale noastre sunt, şi cele ce sunt ale noastre, ale voastre sunt: poruncim drept aceea, ca să vi se vestească acestea”.”

Dincolo de aceste amabilități diplomatice și presupuse genealogii, ce nu pot fi coroborate cu surse grecești, elenizarea era văzută ca un pericol mortal pentru identitatea evreiască.

Într-un condamnabil exces de intoleranță, regele seleucid Antioh decide să le impună cu forța religia grecească. Un templu al lui Zeus e construit în Iudeea, circumcizia a fost interzisă, iar templul mozaic a fost pângărit prin arderea unui porc ca jertfă. (Era vorba de al doilea templu, reconstruit după întoarcerea din Babilon, nu de primul templul ridicat de Solomon. Atât masonii cât și evreii sioniști își propun reconstruirea celui de-al treilea și ultim templu. Într-o formă fizică sau spirituală.)

Ca răspuns la acest proces de asimilare, izbucnește un război civil evreiesc, care se amplifică într-un război împotriva ocupației seleucizilor. Acest triumf, marcat de resfințirea templului e ceea ce se sărbătorește de Hanuka. Ca să facem o paralelă, ar fi ca și cum românii ar sărbătorii în numele dacilor retragerea romanilor din Dacia pe timpul lui Aurelian.

Dar lupta pentru conservarea identității și respingerea influențelor sau dominației externe avea să rămână o constantă a istoriei evreiești, trecută în cultul religios. Și sărbătoarea de Purim marchează tot o victorie militară, din secolul 5 î.e.n, ca răspuns la stăpânirea persană. Conflictul produsese numeroase victime de ambele părți, dar episodul care a dat naștere sărbătorii de Purim e următorul. Un vizir al regelui persan Xerxes, pe nume Haman, e acuzat că plănuiește să îi ucidă pe evrei. Estera își folosește influența la curte pentru a-l răsturna și obține de la stăpânire oarece amendamente legislative, după cum citim în Wikipedia:

„Ei au decretat că poporul evreu poate ucide preventiv pe cei care prezintă un risc de moarte. Ca rezultat, (pe data de) 13 Adar, cinci sute de atacatori și cei zece fii ai lui Haman sunt uciși în Shushan. În tot imperiul, 75.000 de inamici ai poporului evreu sunt uciși. Pe (data de) 14, alți 300 sunt uciși în Shuhman.” 

E și motivul pentru care de Purim se mănâncă un fel de cornulețe triunghiulare, care simbolizează urechile lui Haman.

Cu mult mai faimoase sunt războaiele duse de evrei împotriva romanizării. Care au culminat cu distrugerea Ierusalimului și a templului ridicat de împăratul Irod, în anul 70 e.n.. Victoria i-a aparținut atunci lui Titus, fiul lui Vespasian. Aducerea menorei (candelabrul cu 9 brațe aprins de Hanuka) poate fi văzută și azi în basoreliefurile Arcului lui Titus din Roma. Pentru scurt timp, evreii își vor mai lua o revanșă împotriva romanilor prin revolta condusă de Bar Kochba în 132, care reușește să alunge vremelnic stăpânirea.

(foto: Guvernul României, pagina oficială de Facebook)

Mult mai puțin cunoscut e unul din episoadele luptei dintre evrei și romani, consumat în Egipt, Cipru și părți din Levant începând din 115. Împăratul Traian mobilizase împotriva Daciei, în cele două războaie dintre 101 și 106 efective mai mari decât în orice alte confruntări anterioare duse de Roma. Și după triumf, setea sa de cuceriri nu a fost stăvilită. (Ca mulți împărați ai Romei, și Traian urma exemplul legendar al lui Alexandru cel Mare – altă consecință a elenizării.) Așa că a continuat campania cu noi războaie împotriva parților.

Profitând de această conjunctură, evreii au lansat o serie de revolte anti-romane, soldate cu un adevărat genocid, estimat de unele surse chiar și la o jumătate de milion de victime. Conduși de auto-proclamatul rege Lukuas, ei au distrus templele închinate lui Jupiter, Apolo, Artemis, Isis, dar și temple romane, bazilici și băi publice. Wikipedia, citând cronici creștine, admite că în anumite provincii au fost uciși atât de mulți romani și greci sau semiți elenizați, încât au fost depopulate. Și a fost necesară recolonizarea ulterioară pentru a putea practica agricultura, măsură luată de „fiul” adoptiv al lui Traian:

„Evreii au dus război cu locuitorii din Libia în cel mai sălbatic mod și în așa măsură a fost pustiită țara, încât cultivatorii ei fiind uciși, pământul i-ar fi rămas depopulat, dacă Împăratul Hadrian nu ar fi adunat coloniști din alte locuri să îi trimită acolo, pentru că locuitorii fuseseră nimiciți.” (Orosius, sec IV)

Genocidul din Cipru e confirmat și de Eusebiu din Cezareea și preluat de Enciclopedia Iudaică.

În locul citat e menționat și istoricul Dio Casius cu o relatare privind masacrarea grecilor și romanilor în insurecția evreiască. Aceasta conține elemente brutale, pe care le pun la îndoială, cum ar fi că au recurs la acte de canibalism sau jupuirea victimelor:

„Între timp, evreii din regiunea Cyrene l-au pus în frunte pe Andreas și distrugeau atât romani cât și greci. Ei le găteau carnea, făceau curele din pieile lor și se ungeau cu sânge, le purtau pieile. Pe mulți i-au tăiat în două, de la cap în jos. Pe alții i-au dat animalelor de pradă sau i-au silită să lupte ca gladiatori. În total, două sute și două zeci de mii au pierit. În Egipt, de asemenea, au făcut fapte similare sub conducerea lui Artemio. Acolo, de asemenea, două sute și patruzeci de mii au pierit. Din acest motiv, niciun evreu nu are voie să calce în acele locuri, și chiar dacă unul din ei e adus pe insulă de forța vântului, e condamnat la moarte. Mai mulți au luat parte la supunerea evreilor, unul din ei fiind Lusius, care a fost trimis de Traian.”

Repet, acest tip de relatări e mai mult ca sigur o exagerare tipică antichității. E foarte improbabil că au existat acele detalii grotești descrise de Dio Casius, după cum și cifrele par exagerate – un alt obicei la toți cronicarii antichității. Dar existența genocidului din Cipru nu e negată.

Am recurs la aceste referiri istorice în contextul în care observăm de multă vreme că are loc un proces de demitizare a istoriei naționale românești (și a altor popoare creștine), în paralel cu o mitologizare a altor părți a istoriei. Unele surse istorice ești obligat să le contești, pe altele ești obligat să le accepți fără urmă de îndoială.

Președintele Klaus Iohannis a promulgat zilele trecute legea prin care „Holocaustul și istoria evreilor” va deveni materie obligatorie în toate liceele și școlile profesionale din România. Manualul va urma să fie alcătuit sub coordonarea Fundației Wiesel. Echivalentul ar fi ca manualul de Istorie a românilor (dacă se va mai preda) să fie redactat consultând organizații ca „Vatra Românească”. Nu mai vorbim de pretenția unei reciprocități – cum ar fi ca „Istoria românilor” să fie materie obligatorie în liceele din Tel Aviv. Nici de ce nu se va studia istoria maghiarilor, secuilor, țiganilor, sașilor, șvabilor, lipovenilor, tătarilor dobrogeni sau românilor machidoni. Pentru că e destul de probabil că unele vor urma, după modelul „lunii istoriei negre” din școlile englezești sau americane.

Anul acesta, președintele Iohannis a lipsit de la aprinderea luminilor de Hanuka. I-a delegat pe aliații Ciucă și Ciolacu, de la rău famatul PSD. Dar nu a lipsit în alți ani (foto Agerpress).

Lipsește însă de la sărbătorile românești, religioase sau istorice. Nu ni-l putem imagina participând la Țebea, de pildă. Asta când nu le sărbătorește de unul singur și cu masca pe față, ca anul trecut la Arcul de Triumf (foto Mediafax)

Vom vedea peste câteva zile cum va arăta ziua Unirii, pe 1 Decembrie. Dacă va fi la fel de dezolantă ca anul trecut și rezervată doar politrucilor, cezarului și gărzilor pretoriene. Ni s-a pus deja în vedere că nu vor fi primite decât 400 de persoane, practic oficialitățile și cei care vor defila prin fața lor. Poporul nu e invitat la ziua lui.

Ținem minte cum anul trecut ne-a fost interzisă – cu pretextul pandemiei – sărbătoarea Învierii Domnului. Tot un gest ritualic de aprindere a unor lumini. Și suntem amenințați cu noi restricții, inclusiv cu alungarea din biserici, dacă nu avem certificat verde. Arhiepiscopul Teodosie i-a invitat oficial pe președinte și primul ministru să participe la o slujbă de Sf Andrei, în preziua sărbătorii naționale a românilor. Vor da ei curs la o asemenea invitație? Aflăm în câteva zile. Sau ni-l putem imagina pe Arafat, șeful de facto al țării, aprinzând lumânări de Paște, în semn de solidaritate cu poporul care i-a dat o patrie? La fel de neverosimil.

De fapt, cu o stare de urgență sau alarmă, prelungită de la o lună la lună, pe care Constituția nu ne spune dacă poate dura și câteva zeci de ani la rând, românii s-au trezit că le-au fost interzise obiceiuri fundamentale. Cum ar fi nunțile și botezurile. Suprimarea acestor obiceiuri reprezintă nu doar un atac cultural, dar și demografic, dacă tinerii amână să își întemeieze familii sau chiar renunță.

În schimb, iată că Hanuka a putut fi sărbătorită cu un concert de gală. Nu spun că e rău, e foarte bine. Dar ar fi normal ca și populația băștinașă, românească, să poată să își urmeze tradițiile și spiritul de comuniune. Dimpotrivă, când se întâmplă, presa ia foc în atacuri foarte agresive la adresa „pupătorilor de moaște”, inconștienților care, ba se împărtășesc, ba se adună pentru pelerinaje și „ne pun pe toți în pericol”. Apropo: cum ar fi să îi vedem pe șefii PNL, PSD, UDMR, USR la pelerinaje? La Nicula, la Iași, la București la Sf Dumitru. Tot din semn de solidaritate cu poporul, dacă nu din credință.

Iată, nu mai târziu de luna trecută, presa a salutat aterizarea unui avion cu turiști israelieni, sosiți la inaugurarea unei mari sinagogi în Sighetu Marmației. Presa a păstrat o tăcere deplină față de întrunirea de luna trecută (de la care prezentăm imaginile de mai jos). Niciun lider de opinie progresist, vreun CTP, Mândruță, Caramitru sau vigilenții pandemiști Jurma, Cherecheș, Rafila – n-au mai strigat că niște oameni au stat normal într-o sală, cântând ce le place împreună, fără mască și fără „distanțare”.