Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
17 decembrie a fost ziua în care în Timișoara s-a tras în plin, cu gloanțe reale, potrivit directivelor cuplului de dictatori.
Nicolae Ceauşescu – Teleconferinţă 17dec1989
Între mulți moraliști s-a propagat ideea că împușcarea soților Ceaușescu e păcatul originar al democrației românești. Desigur, acea zi de Crăciun nu a fost aleasă aleatoriu pentru un proces stalinist, cel puțin ezoteristul Voican Voiculescu înțelegea bine simbolurile creștinilor.
Totuși, eu cred că păcatul originar, care încă poate fi îndreptat, e părăsirea în uitare a revoluționarilor împușcați. Avem un bulevard cu numele ultimului ministru al Apărării al lui Ceaușescu, dar nu știm să numim nici măcar un erou martir. Cunoaștem fiecare silabă din procesul soților Ceaușescu (redifuzat până la tocirea casetei), dar am uitat teleconferința în care ordona să se tragă în plin. Documentul audio nu e inedit, s-a difuzat în 1990, dar nu a intrat în conștiința publică, mulți, care îl descoperă acum sunt uimiți că există.
În cimitirul Eroilor Revoluției din București, pe una din crucile dinspre stradă, e fotografia unui preot, căzut în Revoluție. Spre rușinea mea, nu i-am reținut numele, dar l-am arătat nepotului meu, când am trecut pe acolo. „De ce l-au împușcat pe preot, m-a întrebat?”. Și n-am știut să îi explic exact contextul respectivei tragedii. Nu credeți că ar fi fost o poveste interesantă? Că s-ar fi putut face măcar un film, măcar un documentar sau un reportaj de televiziune, pentru a ști cum s-a întâmplat și astfel încât numele respectivului om să fie fixat în conștiința publică, așa cum toată lumea, de pe tot mapamondul, a auzit de Anne Frank?
Una din cărțile, care m-au influențat cel mai mult în viață, și asupra căreia mi-am tot promis să vorbesc pe larg cândva, e „Țapul ispășitor”, capodopera filosofului Rene Girard. În ea, creștinismul e prezentat ca prima religie în care nașterea unui mit să fie tratată din perspectiva victimei. Deci nu o mitologizare ci, dimpotrivă, o demitizare, prin devoalarea mecanismelor eterne de coeziune socială. Refuzând să cultivăm un mit național al Revoluției, prin cunoașterea și cultivarea părții curate și eterne din acel eveniment istoric, am rămas blocați între mitologii. Ca un suflet chinuit, care bântuie o casă, pentru că nu i se fac anumite rânduieli, care să îi înlesnească trecerea dintr-o lume în alta.
Avem toate detaliile din perspectiva asasinilor și detractorilor, dar ne lipsește în continuare perspectiva victimei. Pentru victime, încă nu vorbește nimeni. Când o va face, vom începe să ne limpezim și să ne revenim.
Victor Grigore
