Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cătălin Tolontan a transformat un tabloid cinstit, unde știai că găsești cu precizie la pagina 5 femei pozate în bikini lângă calorifer, într-o tribună militantă pentru ONG-iști și fete de la SNSPA. La editorialul de azi, o duduie ne povestește pe larg impresiile de la un dublu botez în Mehedinți. Titlul editorialului e cât un rezumat:
Cum lipsește semnul întrebării, te-ai aștepta ca eseul să conțină chiar răspunsul la întrebarea din titlu. Dar s-ar putea să fiți dezamăgiți sau răspunsul e implicit nu explicit. Încă din deschidere, autoarea ne anunță că, împreună cu fotograful, „documentează din 2014” viața familiei de căldărari prin Europa! Pe parcurs, aflăm că au făcut și un film, care a luat imediat premii la festivaluri și că după botez au organizat o expoziție foto în curte, sponsorizată de nu știu ce fundație.
Tot pe parcurs, aflăm că subiecții fascinației reportericești ar face ceva ce nu-ți poate trece prin cap vreodată: unul e zugrav, altul pune termopane, altul culege la o fermă… Sunt scandalizat de așa rasism latent: deci țiganii la muncă ar fi o raritate așa de mare, că trebuie urmăriți ca tigrul siberian și albatrosul de National Geographic peste mări și țări!? Citesc mai departe.
Pe toată durata reportajului nu e menționat nimic despre botez în sine. Dacă a mai avut loc sau a fost lăsat pe altă dată, la ce biserică sau cult penticostal s-a petrecut. (Poate nu e corect politic să mai vorbești de obscurantisme d-astea.) Tot reportajul e despre petrecere, pregătirea potolului și câte ceva despre ocupațiile personajelor în restul timpului. (Corecție: în textul reportajului nu e menționat, dar în galeria foto e o poză din biserică, deci a fost și botez.)
De altfel, suntem lămuriți că botezul e un accesoriu pentru un concert. Evenimentul a fost fixat în funcție de programul unui manelist, Marian Universalu care, cum îi spune și numele, e cerut pe tot globul și nu e ușor de arvunit la cântări. Altfel, fetele încreștinate au 3 și 6 ani, deci ar mai fi putut aștepta. Noroc că părinții nu l-au vrut pe Salam (Naționalu’), că riscau să prindă majoratul.
(sursa foto: Libertatea)
Sar peste cum au tranșat cei cinci purcei și au făcut sarmalele, ca să ajung la miezul politic al eseului: dăscăleala țării intolerante. Ni se spune că protagoniștii trăiau ca nomazi până în anii 60, în căruțe cu coviltir, cu care băteau satele să facă diverse cazane și căldări. Citez: „În 1965, când Ceaușescu a făcut sedentarizarea forțată a romilor, primarul le-a dat case și teren și ei s-au stabilit la Corcova.”
Sunt curios dacă episodul va figura în noua materie de liceu, care se introduce la toamnă: „Istoria, robia și deportarea romilor”. Din tonul de reproș al epitetului „sedentarizare forțată”, presimt că și acesta va fi răstălmăcită într-o nouă secvență de persecuție. Tiranul nenorocit le-a dat casă și pământ, cum le dăduse regele țăranilor care luptaseră pe front pentru acel pământ. Cum și popii cei răi îi ținuseră în robie pe lângă mănăstiri când prin alte părți ale Europei erau uciși sau alungați, iar în continentul de origine mureau de foame.
Aflăm că meseriile tradiționale n-au mai mers și au luat calea bejeniei spre Occident. Deși asta au făcut și milioane de români, cărora li s-au închis fabricile sau chioșcurile, această continuare a nomadismului țigănesc în alte țări e prezentată ca o dramă de alt tip, ca un reproș la adresa țării care i-a găzduit atâtea secole și nu-i mai merită, nu mai știe cum să-ți țină.
În anii 60-70, când s-a făcut industrializarea (da, sub național-comuniști), alte milioane de români au migrat de la țară și s-au făcut orășeni. Unii nu s-au adaptat niciodată și au rămas țărani în suflet și-n obiceiuri. Alții au fost bucuroși că au ajuns în Capitală sau în alte orașe cu asfalt, facultăți, metrou, apă caldă la robinet, toaletă în casă. Dar în viața mea n-am auzit pe niciunul să înjure cu năduf satul de origine că ar fi de vină că l-a obligat să plece, că nu i-a oferit destul, că „și-a bătut joc de el” sau că nu l-a meritat. Nici pe vreunul să-l beștelească spunând că, pe lângă Calea Victoriei, era o văgăună plină de noroaie și bălegar, populată cu bețivi și tractoriști. Din contră, toți îl laudă cu nostalgie.
Fără supărare, dar și românii care își înjură țara după mutarea în diaspora nu sunt cei mai demni dintre plecați. Ce face reporterița e cu atât mai ticălos pentru că imprimă și un reproș etnic unei asemenea atitudini, care e de neam prost și parvenit indiferent că ar veni de la un român sau de la un sas sau țigan.
Ne spune că în pregătirea botezului, fetele s-au spălat la copaie cu apă încălzită la foc cu lemne și resimt lipsa condițiilor din Belgia. Păi a cui e vina că sunt proști și își fac vile cu zeci de camere fără centrală!? că vin în mercedesuri, cocoșați de lanțuri de aur și nu-și fac cabină de duș sau că au construit unde nu există canalizare și utilități!?
Cu titlu de particularitate etnică, ni se spune că fetele urmează maxim 5, hai 8 clase, pentru că la 14 ani sunt pregătite de măritiș. Din nou, a cui e vina că atâtea cohorte de ONG-iști preferă să sugă miliarde de euro din victimizare, în loc să oprească analfabetismul și auto-izolarea!? Indiferent dacă ești român, suedez sau brazilian, ar trebui să știi că, dacă rămâi analfabet, te așteaptă o viață grea și sărăcie. Nu e o soluție să te transformi în victimă de profesie a discriminării.
Aflăm că în Belgia nu au doar canalizare, apă caldă (lucruri pe care le-ar putea descoperi și în periferia oricărui oraș românesc). Dar pe un ton activist, autoarea ne spune că „toate condițiile înseamnă și șansa de a nu fi discriminat, de a avea un loc de muncă și servicii sociale în slujba familiei”. Deci asta era buba. Modelul multicultural belgian lipsea. Dacă la Bruxelles statul dă casă și alocații generoase familiilor numeroase de arabi și magrebieni, ar fi cazul să ne simțim și noi. Să producem mai mulți absolvenți de facultate, care să se facă doctori, profesoare, psihologi, asistenți sociali, care să stea de fundul analfabeților cu „servicii sociale” de îndrumare și integrare pas cu pas. Și neapărat foto-reporteri care să le documenteze viața pentru educarea maselor.
Deci, vorba titlului: ce spune despre România botezul din Corcova? Spune că aici se mănâncă și se petrece incomparabil mai bine decât în Belgia. Cel puțin asta am înțeles eu.
Victor Grigore
