3. Privilegiul minorităților active

(Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)

Cine s-a intersectat cu documentarele conspiraționiste, trebuie să fi auzit măcar o dată un aforism atribuit bancherului Rothschild: „Dați-mi controlul banilor unei țări, și nu-mi pasă cine îi face legile.” Sincer, am îndoieli că legendarul baron chiar a rostit fraza respectivă, într-un moment de franchețe, în prezența unui necunoscut. Pare mai curând inventată. Adevărul că în capitalism banii au o influență copleșitoare, i-a făcut pe mulți investigatori amatori să neglijeze domeniul mai puțin spectaculos al felului în care legile sunt scrise.

În decembrie 1991, era votată prima Constituție de după peste o jumătate de secol de dictaturi regale, militare și de monopol al partidului comunist. În secțiunea despre Parlament, ni se spune că ambele camere sunt alese prin „vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat”. Imediat după, intervine și o deviație de la acel principiu:

„art 62 (2) Organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condițiile legii electorale. (..)”

Prin aceleași legi electorale, pragul pentru partide a fost ridicat la 5%, ceea ce e mai mult decât ponderea oficială a oricărui grup etnic din țară. (Sau depășit oficial, doar de cel maghiar.) Dacă un partid ia 4,99% din voturi, acestea se redistribuie altor partide și el nu primește nici măcar acel loc „de consolare”, garantat organizațiilor constituite de orice altceva decât din etnici români. Democrația reprezentativă are în sine această trăsătură că exacerbează conflictele interne de idei și interese, prin fragmentarea societății în partide cu viziuni competitive, apoi a învingătorilor și învinșilor în putere și opoziție. Primul grup, majoritar, guvernează, luând toate deciziile, în timp ce minoritatea politică se supune și speră să prindă o răsturnare în topul popularității.

Locurile rezervate nu sunt nici măcar doar pentru minoritățile istorice. Deci, pe măsură ce demografic România se schimbă pe zi ce trece, vor putea fi înființate organizații similare pentru cei veniți din: Bangladesh, Sri Lanka, India, Filipine, Vietnam, Nepal, Pakistan, Siria șamd. Deocamdată, se înscriu în cursa electorală organizații reprezentând 21 de minorități: maghiari, romi, germani, evrei,  aromâni, bulgari, greci, croați, armeni, albanezi, slovaci și cehi, polonezi, sârbi, turci, tătari, ucraineni, ruși lipoveni, ruteni și italieni. La ultimul recensământ din 2021, doar 5 grupuri etnice au depășit pragul de 20.000 de locuitori, față de cele 21 de organizații cu locuri eligibile.

UDMR – înregistrată ca un fel de asociație culturală – intră mereu în Parlament, prin forțe proprii, deci maghiarii nu primesc locul din oficiu. Primesc însă o supra-reprezentare prin mecanismul amintit al redistribuirii voturilor de la partidele „românești” și candidații independenți, care nu trec pragul. Astfel că de la 5-6%, pondere a maghiarilor în societate, UDMR ajunge să treacă de 7%, devenind o piesă cheie în cele mai multe coaliții din ultimii 20 de ani, guvernând atât cu dreapta, cât și cu stânga.

Fenomenul votului în bloc, pur etnic, al ungurilor, care de 35 de ani asigură și scoruri de 95% aceleiași formațiuni, nu a făcut niciodată obiectul unei cercetări, nici la nivel academic, nici la nivelul Uniunii Europene. Dacă românii ar fi votat la asemenea cote un partid naționalist, s-ar fi tras semnale de alarmă, s-ar fi spus că sunt urgente măsuri de educație în școli pentru creșterea gradului de toleranță și informare în direcția europeană. S-ar fi făcut studii despre pericolul iredentist. UDMR nu s-a adresat niciodată votanților români sau de altă etnie cu niciun fel de ofertă politică sau economică, insistând obsesiv pe teme ca: autonomia, studiul limbii materne, asigurarea unor condiții bilingve în toate instituțiile. Totuși, în mod misterios, reușește să adune voturi decisiv din Dobrogea, Oltenia sau părți din Moldova.

Singura barieră pusă acelor organizații ale minorităților e să obțină 2.000 de voturi, adică 10% din scorul minimal pentru intrarea unui deputat. La ultimele alegeri parlamentare, au ieșit la vot 9,4 milioane de alegători. Deci un partid al majorității avea nevoie de aproape o jumătate de milion de voturi (470.000) față de cele 2.000 necesare unei asociații a minorităților. Ei bine, din cele 21 de etnii organizate, unele nu au reușit nici măcar asta, deci avem în actualul parlament „doar” 17 locuri în Grupul Minorităților.

Împreună cu cei de la UDMR, sunt 39 de deputați și încă 10 senatori. Ceea ce înseamnă că doar aceștia reprezintă 12% din Camera Deputaților, respectiv 11% din totalul Parlamentului României. Desigur, nimic nu împiedică partidele ideologice „românești” să includă și ele pe liste membri de altă etnie, unii chiar născuți în afara țării. Și deseori o fac, inclusiv partidele zise „suveraniste”.

Fostul președinte Traian Băsescu a călărit cu succes valul unei idei populare, validată de referendumul prin care s-a cerut reducerea numărului de parlamentari la 300 și o singură cameră. Referendumul a primit o aprobare zdrobitoare și a fost validat prin rata de participare, dar a rămas fără efecte concrete în așa zisa democrație reprezentativă. Ideea e de bun simț, având unul din cele mai numeroase parlamente, similare cu ale unor țări cât un continent. Totuși, ascunde o capcană. Întrucât Constituția nu s-ar modifica, ponderea acelor locuri rezervate ar crește dramatic, la un parlament de 300, față de cel de 464, cât a ieșit la ultimul vot. La un procent constant pentru UDMR, arcul minorităților s-ar apropia de 14% în noua configurație.

unicat în Europa

Generozitatea politicienilor români pentru minorități nu are echivalent nicăieri în Europa și vădește încă de la începutul anilor 90 un program de creare a unui dublu standard și a unui stat de tip multicultural. Programul a fost demarat probabil la sugestia unor sfătuitori străini, neexistând altă explicație pentru o concesie făcută unor grupuri din țară, care nu aveau pârghii de presiune.

Mai există doar două țări din Uniunea Europeană, care acordă locuri rezervate pentru minorități – Slovenia și Croația. Ambele provin din fosta federație a Iugoslaviei, care era un mozaic etnic destrămat dureros printr-un război. Deci acolo există o altă justificare istorică. Ambele s-au declarat independente chiar în anul în care se scria Constituția noastră, deci la data respectivă România a fost un unicat juridic pe continent. (Sau un experiment, care risca să aibă deznodământul iugoslav.) Dar chiar și ele, acordă doar 8 locuri Croația și 2 locuri Slovenia, nu potențial 20, cu perspective de a crește la mult mai multe, ca noi.

Remarcabilă e și evoluția partidelor în sine. Dacă pretențiile partidelor etnice s-au înmulțit și radicalizat, cu trecerea anilor, partidele românești au fost tot mai alienate de preocupările patriotice. În anii 90, existau în PSD naționaliști vocali ca istoricul Gheorghe Dumitrașcu sau poetul Adrian Păunescu, iar în PNȚCD, filologul George Pruteanu. În arcul guvernamental erau cooptate partide explicit naționaliste ca PRM, PUNR, PDAR, cu Vadim Tudor, Gheorghe Funar, Ion Coja, parlamentari acceptați de putere ca parteneri măcar de dialog, dacă nu de coaliție.

Între timp, partidele mari au fost absorbite în internaționale pan-europene (Socialistă, Populară, Liberală) și au început să preia părți tot mai explicite ale unor programe globaliste și federaliste, deși mai cochetează cu temele naționale în campaniile electorale. Astfel, viziunea naționalistă a fost marginalizată parlamentar în noile partide „suveraniste”, denunțate de restul partidelor, chiar „românești” și de cele minoritare deopotrivă ca nefrecventabile, „extremiste” și inamice ideologic, ce trebuie izolate.

Aceste tendințe creează un sentiment de alienare, chiar de frustrare și abandonare în rândul unor segmente (poate sentimentale, poate inadaptate) ale populației. Deciziile dictate în cancelarii străine, cu care politicienii vin în plic, cu justificarea că nu pot fi puse în discuție într-o țară UE sau NATO, adâncesc prăpastia între practică și idealul unei „democrații reprezentative”.

În chestiuni identitare, deputații minorităților sunt incomparabil mai implicați decât cei ai majorității și reușesc să își impună prioritățile, chiar pornind de la acele fotolii onorifice, dăruite cu maximă generozitate și gentilețe de primul Parlament. De pildă, deputatul Silviu Vexler e un prolific producător de legi punitive în materie de exprimare și de promovare a intereselor comunității sale. La ultimul recensământ, evreii numărau oficial doar 2.378 de cetățeni români, care și-au declarat o atare apartenență. În numele acestei micuțe comunități s-au adoptate legi care reglementează exprimarea pe teme istorice și politice, legi de compensare și despăgubiri și de obligativitate a studierii istoriei etniei în toate liceele românești. Deseori, a fost secondat de deputatul comunității germane, Ovidiu Ganț, și de influentul reprezentant al armenilor, Varujan Pambuccian, un veteran al legislativelor ultimelor trei decenii.

Cercetătorul Ioan Roșca a documentat în revista Certitudinea cu o acribie remarcabilă și acea saga într-un serial de 58 de episoade, sub întrebarea: „Combaterea antisemitismului folosește subjugării românilor?”. Am aflat după publicare de existența acelui foileton, pe care nu îmi propun să îl dublez prin comentariile asupra unor legi detaliate acolo. E o documentare obligatorie pentru oricine se consideră patriot sau preocupat în orice fel de problemele cetății. La finalul a peste doi ani, seria s-a oprit cu un episod descumpănitor, care schița soluțiile. Autorul i-a pus un motto: „un program utopic, dar legitim. Cine îl respinge nu e naționalist; cine-l consideră posibil, nu e realist”. Articolul era o provocare explicită pentru așa numitul val suveranist, să înceapă să se adreseze problematicii semnalate în serial.

Invitația a rămas fără cel mai mic ecou, ignorată de toată clasa politică, jurnalistică, nefăcând nici măcar obiectul unei dezbateri, a unei contraziceri a validității celor semnalate. Se întâmpla în vara lui 2024, deci mult înainte de tumultoasele alegeri în care a intervenit brutal CCR, în pragul mai multor campanii electorale, în care s-ar fi putut măcar discuta. De asemenea, era cu un an înainte de noua lege Vexler din 2025, după adoptarea căreia și unii „suveraniști” un început să bombăne că ar fi o problemă cu limitările exprimării și legile memoriei. Legi pe care arcul guvernamental le-a votat în unanimitate. Era tardiv și demn de o pantomimă mai bună din partea unor opozanți și incluenceri.

Programul tranziției de la statul național cu economie socialistă, la cel multicultural, globalist, cu economie capitalistă, n-a fost nicidecum rodul hazardului. După cum n-a fost nici opera acelei mâini de deputați invitați în Parlament pe locurile păstrate minorităților. A fost făcut cu participarea activă a majorităților guvernamentale post-decembriste, formate din partide majoritar românești, votate de români (uneori cu entuziasm și speranță, alteori cu lehamite sau de frica unui rău mai mare). Pasivitatea cu care a fost tratat, ca o fatalitate, mereu acoperit de fleacuri pasionante, ne dă priveliștea dezolantă a unei țări părăsite nu doar de cei plecați, dar și de cei rămași.

Favorizarea minorităților mai are un aspect nediscutat. Într-o societate capitalistă și democratică, indivizii și grupurile de tot felul sunt deseori într-o competiție acerbă pentru resurse, avantaje și afirmare. Intelectualii cei mai mediatizați insistă că identitatea de toate felurile e fluidă, supusă evoluțiilor, că trebuie demitizată, relativizată. Orice tentativă de asociere în scopul apărării unei identități majoritare e descurajată și riscă să fie drastic pedepsită de anumite interpretări ale legilor existente, sub pretextul că ar fi motivate de xenofobie, ură sau rasism. În schimb, chiar tendințele separatiste, de autonomie în creștere, sunt îngăduite ca acceptabile în modernitate.

Un etnic al unei minorități, care are locul rezervat pentru organizația comunitară, nu e ținut de nimic să voteze cu partidele ideologice. Deci exercită, în fapt, un vot dublu. Dar dacă un asemenea minoritar ar dori neobligat de nimeni să adere cu totul la națiunea română, așa cum fac mulți emigranți după a doua, a treia generație, devenind chiar patrioți înflăcărați ai noii lor patrii… Atunci, sistemul gândit de autorii Constituției îi respinge această dorință. Pentru că indiferent câți se mai declară la recensământ, tot vor avea locul rezervat. Altfel spus, arhitecții Constituției au dorit cu tot dinadinsul ca minoritățile să rămână congelate măcar la ponderile acelui moment, dar cu posibilități de creștere, în timp ce ponderea majorității poate să scadă fără vreo limită teoretică.

Criteriul etnic a fost doar deschiderea. La ultimele alegeri parlamentare s-a mai marcat o premieră. Unor partide li s-au respins listele în unele circumscripții, pe motiv că nu au respectat principiul reprezentării proporționale pentru femei, în baza unor legi de combatere a discriminării. Astfel că acelea au fost oprite cu totul să ia voturi în acele circumscripții, uneori întinse, cum ar fi „diaspora”. Pe undeva, e hilar că PNL a căzut victima acestei nedreptăți, când dăduse câteva militante pentru „egalitatea de gen”, care probabil au votat, dacă nu și inițiat acea prevedere (Andreea Vass, Alina Gorghiu, Norica Nicola, Raluca Turcan). S-ar putea ca și politicienii „suveraniști”, care au stat patru ani în Parlament fără să schițeze amendamente la legile de cenzură existente, să aibă surprize chiar mai neplăcute.

În vreme ce Vestului îi vin alte idei, s-ar putea ca viziunea unei societăți ideale, edificată prin cote de reprezentare să evolueze și cu felii din paleta LGBT. Pentru că, se vede că dincolo de obsesia pentru sex și „diversitate”, nicio listă de candidați n-a fost contestată pe motiv că ar conține: prea mulți orășeni și prea puțini țărani, prea mulți oameni cu bani și prea puțini săraci, prea mulți licențiați cu doctorat și prea puțini analfabeți…

(va urma)

4. Dreptul la memorie sau contra mancurtizării