21-22, mai avem o țară noi?

Într-o primăvară, ne-am trezit că pe dictator nu-l mai chema Ceaușescu, îl chema Arafat. Nu-l alesese nimeni, dar ne ținea mai din scurt. El și neo-securiștii din jur ne spuneau între ce ore să ieșim din casă. Ce să scriem pe foaia, pe care ne-o semnam singuri, pentru ieșirea din bloc. Din ce surse să ne informăm și cum să-i raportăm pe cei care strănută sau li se vede nasul.

Într-o toamnă, ne-am trezit că ne conducea o gașcă de gerontocrați îmbrăcați în robe, care decidea pe cine n-avem voie să votăm. Iarna următoare, același dictator colectiv a decis și că, dacă ai votat, nu se pune. Se evaporase primul mare drept câștigat la Revoluție.

Acum a aflat toată țara, că pe noul Ceaușescu îl cheamă Vexler. Nici pe el nu l-a ales nimeni, decât cei două mii și ceva, din comunitatea pe care o reprezintă. Dar toate partidele coaliției de guvernare i se supun mai mult decât președintelui. (Nici măcar un userist sau liberal nu și-a schimbat opinia, influențat de Nicușor Dan, care a adus argumente solide și de bun simț pentru primul refuz de promulgare a legii.)

Noul dictator e stăpân și pe trecutul nostru, pe cultura și istoria noastră, ne modelează gândirea și viitorul. Ne spune ce să citim și pe cine să cinstim. Dar nu ne cere nimic pentru el (leafa și pensia specială vin de la sine). Are grijă de noi să nu nutrim sentimente neconforme, să nu ne radicalizăm, să îi iubim din toată inima pe străini. Are o fantezie despre cât de angelici trebuie să devenim, după ce ne vom fi lepădat de toate păcatele strămoșilor, de toate prejudecățile și gândurile impure.

Revoluția, revizitată

Din copilărie până acum, revizitez acest eveniment, mereu cu alți ochi. Unii știu deja că am ajuns de câțiva ani la o perspectivă paradoxală asupra Revoluției. Am în continuare un imens respect, aproape religios, pentru curajul acelor eroi din stradă. Pentru cei care au murit sau au supraviețuit strigând pentru libertate. E ceva nespus de nobil, în contrast cu toată lăcomia „pragmatică” în care ne bălăcim azi.

Dar am ajuns să apreciez și patriotismul lui Ceaușescu, realizările lui la scara istoriei, ambiția poate nerealistă de a-și apăra independența. (Cum dictatorii sunt geloși între ei, risc și ironia de a fi pedepsit pentru aceste vorbe bune, la adresa celui vechi; dacă așa vor aprecia dictatorii noi ai cuvântului, din democrație.)

„Nea Nicu” e un personaj dramatic, neînțeles, deopotrivă înaintea timpului și depășit de vremuri. A vrut toată puterea pentru el, la nivel patologic. Dar a folosit-o pentru a construi o națiune, ca propria jucărie, cu o țară pe care s-o lase moștenire unor generații tot mai numeroase de români. Asta era fantezia lui, așa cum a putut-o imagina o minte cu școală puțină și fără simțul măsurii.

Pentru acea construcție, ne-a trudit părinții și ne-a sufocat, până am ajuns să-l urâm. Deși, în sinea lui, era o ctitorie pentru noi. Una pe care noi n-o înțelegeam. Dar a cărei semeție l-a făcut detestat de unii foarte puternici de afară. Din partea lor, poate e mult spus că era vorba de invidie. Zbaterea noastră de „a ne apăra sărăcia”, sau de a ne industrializa pentru a ieși din ea, nu le periclita incomparabila bogăție. Era mai mult o iritare, crescută în ură, pe care noi am interpretat-o greșit ca grijă față de noi.

Da, poți respecta ambele intenții: și pe cei care au vrut să fie liberi, și pe cei care au vrut un stat liber. Mai ales că ambele au eșuat, retrospectiv privind. Poporul și dictatorul se pot împăca, din postura de învinși ai istoriei, „mereu parșive”. S-a murit de zece ori mai mult în zilele de după ridicarea elicopterului de pe CC. Dar cele circa o sută de crime de dinainte, nu se pot șterge din contul dictaturii lui Ceaușescu. Era culmea până la care putea merge Cârmaciul, pentru a-și apăra opera. Sau la care era dispus să meargă regimul, pentru a-și apăra privilegiile.

Putem spune același lucru și despre cele o mie de morți de după 22, când puterea fusese preluată de conspiratori, care au orchestrat marea diversiune a teroriștilor. Și acela era o culme, prețul pe care erau dispuși să-l achite pentru a-i lua dictatorului jucăria numită România. Preț, plătit tot din buzunarul, sau din sângele poporului, dacă preferați formularea mai pragmatică sau mai patetică.

De câștigat, au câștigat exact părțile, pe care nu le dorea nimeni. Au câștigat puterile străine, care ne-au tranșat în deceniile ulterioare, prin cele două instrumente detestate, puse imediat în slujba lor: foștii securiști reorientați și foștii nomenclaturiști reșapați în democrați.

Revoluția și opusul ei

Am scris mai multe texte despre Revoluție. Unele, presupun că azi mi s-ar părea naive. Mai bine de două decenii am considerat-o un fenomen înălțător, care trebuie separat de conspirația de la vârf, care a confiscat-o. E o diferență la care țin în continuare. De-asta nu o voi numi niciodată „lovitură de stat”. În stradă, a fost o revoluție autentică, sinceră, bine intenționată, curată, demnă de toată admirația.

La vârf și pe ecranul monopolizat al „Televiziunii Române Libere”, a fost o conspirație cinică. A avut nerușinarea travestirii bătrânilor comuniști și a perfizilor securiști, care doar își trădau stăpânul. Acolo a avut chiar unele tonuri hilare, de balamuc improvizat, în stil OTV.

Spiritual, cele două sunt diferite, ca de la cer la pământ. În stradă, era contrazis comunismul, în chiar esența lui atee, de religie laică. La Timișoara s-a strigat către cordoanele de milițieni și soldați: „Există Dumnezeu!”. La Universitatea din București, unde a fost baricada în noaptea de 21, a apărut inscripția: „Vom muri și vom fi liberi!”. Nicio altă țară din Europa de Est, care și-a recuperat libertatea de comunism prin negocieri cu politrucii și reforme graduale, inspirate de Gorbaciov, n-a ajuns la asemenea contestare radicală și înălțime spirituală.

În contrast, conspiratorii au putut gândi cea mai satanică pângărire a zilei de Crăciun, alegând să asocieze mereu marea sărbătoare creștină cu un omor ritual și o farsă judiciară. O minte diabolică a împins atunci un popor creștin să se bucure de satisfacția ce i se oferea, printr-o justiție sumară, sângeroasă. Era genul de minte, care a ținut același popor închis în case în noaptea de Înviere în 2020, tot într-un ritual întunecat. Atunci a fost frica indusă de virusul fără simptome. În 89, fusese frica de teroriștii, care trăgeau pe întuneric „din toate pozițiile”, fără să-i nimerească pe vorbitorii din balcon, pe care erau puse reflectoarele. Toată acea farsă avea rolul să justifice capturarea puterii de eșalonul doi și risipirea în case a maselor.

Firul spiritual al mărturisitorilor din stradă, care nu doreau o simplă restaurare de drepturi civile, ducea departe în trecutul istoric. Ducea la sfinții închisorilor, la rezistența din munți. Ambele vârfuri de trăire și demnitate românească ar fi rămas necunoscute poporului fără eliberarea din primul deceniu de după 89. Și care vor rămâne din nou amuțite, dacă noua dictatură își va atinge deplin obiectivele. Firele jertfei și mărturisirii duc încă și mai departe, dincolo de regimurile și originile stăpânitorilor, la martiriul Brâncovenilor, la toți voievozii și țăranii anonimi, care s-au bătut să nu dispărem și să dea mai departe o tradiție.

Revoluția, abandonată

Am văzut ce imagini modeste au fost la comemorările din 2025, și mi-a părut foarte rău. Președintele Nicușor Dan a dus o coroană la crucea din Piața Universității. Părea un om stingher, în mijlocul unui bulevard gol, care îndeplinește o formalitate, între două mașini de poliție, care opriseră traficul. Așa procedează politicienii post-decembriști. Se achită de o obligație, bifează ceva, care nu-i mișcă, dar le-a adus nesperate beneficii. (Am găsit secvența, nu, nici măcar nu era oprit traficul…)

În alt loc, câte o mână de oameni, pe cont propriu, veniți pentru că nu-i lăsa inima să nu cinstească evenimentul. Tot respectul! Și câteva galerii de fani ai politicii momentului – useriștii cu „Justiția”, suveraniștii cu turul 2 sau „demisia”… În fine, Revoluția era un pretext pentru ce-i interesa politic, sau pentru un protocol.

Serios, e mare păcat că amintirea lui Decembrie 89 e abandonată, ca și cum n-ar mai avea preț. Pentru că, în realitate, chiar dacă n-a ieșit cum ne imaginam, și a fost mai „încurcată” decât știam, a fost un moment de grandoare pentru români. Și a fost ceva unic, ce alții n-au avut, pe care l-ar fi prețuit și pus în valoare, dacă-l aveau.

Românul actual ține mai mult să fie isteț. Să facă bășcălie de „loviluție”. Știa el toate ițele dinainte, nimic nu l-a luat prin surprindere. În realitate, își dă un autogol de zile mari. Acordă tot creditul conspiratorilor și profitorilor, ca și cum Revoluția ar fi fost exclusiv opera lor. Favorizează parodia lor televizată. Scoate poporul din peisaj cu totul, îl înjosește cot la cot cu dușmanii țării, ca pe un neam de trădători și nevolnici, căruia îi fac alții istoria – securiștii sau străinii. Evident, că tot reluând și interiorizând această atitudine de auto-dispreț și neîncredere, apare și resemnarea în fața prezentului și e alungată orice perspectivă că „mămăliga ar mai putea exploda”.

lămurirea contradicțiilor

În ultimii ani, mi-am putut lămuri contradicția aparentă asupra unei revoluții eroice, care răstoarnă o dictatură de dezvoltare, prin chiar paradoxala natură a regimului Ceaușescu. Devenise o dictatură mai mult naționalistă decât comunistă. Atribui reușitele din acea perioadă tocmai liniei naționale, care a funcționat cel mai bine în perioada de relativă independență a anilor 70, în colaborare cu Occidentul liberal, între cele două blocuri geopolitice.

Proiectul național era în contrast dramatic cu cele două decenii de comunism internaționalist, de după 1944. Atunci a avut loc genocidul asupra elitelor românești (intelectuale, sătești, religioase, politice). A fost o perioadă neagră, cu un program anti-național, la care au cooperat și ocupantul sovietic (ruși și ucraineni) și multe cozi de topor românești, și unguri și un număr disproporționat de mare de lideri evrei, în Partid, Securitate și Propagandă.

De fapt, acela era comunismul propriu-zis, bazat pe violență, luptă de clasă și pe nimicirea popoarelor, pentru crearea omului nou. Karl Marx nu a oferit vreo rețetă de punere în operă a societății comuniste, doar cea mai interesantă critică la adresa capitalismului. El oferă și ceva indicații cruciale despre cum capitalismul destramă țesătura unei societăți tradiționale, respectiv despre cum ambele pot fi demantelate prin măsuri comuniste.

Opera lui Marx e ca un GPS, care îți spune, eventual, cum să ajungi la Las Vegas, nu și cum să câștigi la ruletă. Asta nu înțeleg cei care se miră că regimurile comuniste ajung mereu să fie o struțo-cămilă. Așa ajung neo-marxiștii să se creadă anti-comuniști, foștii troțkiști ajung neoconi, imperialiști americani. Așa ajung nostalgicii împăcați cu legionarii, conservatorii sau naționaliștii.

Odată ce ai demolat o societate capitalistă sau patriarhală, nu mai ai ce face cu ghidul lui Marx. Ești obligat să apelezi la altceva. Acel altceva poate fi naționalismul, care e inevitabil preocupat de problemele societății, adică se cheamă că e socialist. (Ceva ce poate să ia multe versiuni, de la mici intervenții de asistență socială, la economie planificată, cu sau fără proprietate privată. De la Suedia, la Coreea de Nord, spectrul socialismelor e foarte larg.) Sau acel altceva poate fi capitalismul. (China actuală folosește o combinație din cele două, după o rețetă proprie.)  

Dictatura de dezvoltare a lui Nicolae Ceaușescu a reușit rezultate spectaculoase, într-un interval scurt, de circa un deceniu și jumătate. Dar a clacat în ultimul ei deceniu, din cauze multiple, interne, geopolitice, de propagandă, de suportabilitate socială. Ambele sunt realități, care nu ar trebui ascunse din partizanat politic sau cu intenția manipulării.

Sunt uimitoare și reușitele de infrastructură, creșterea demografică, costurile mici cu care s-au realizat, care arată o corupție scăzută la vârf, saltul cultural, calitatea învățământului, coeziunea națională încurajată conștient. Sunt reale și suferințele deceniului de returnare integrală a datoriilor, cozile la alimente, raționalizarea termoficării, a furnizării de curent și gaze, frica generalizată de a fi urmărit și pedepsit pentru exprimarea nemulțumirii. Ambele trebuie comentate liber, cu nuanțe, cum au avut toate epocile și toți conducătorii.

Doar o dictatură mentală poate pretinde să ne dicteze să vorbim de unii doar de rău, iar de alții doar de bine. E o dictatură a minciunii prin omisiune. E un abuz la nivelul conștiinței, mult mai grav (și cu bătaie mai lungă) decât gestul scandalos de a rupe poza lui Eminescu în Parlament. Această dictatură s-a instaurat lent, prin Legile cenzurii, date în ultimele decenii. Pachet, pe care l-am interpretat ca o contra-revoluție.

revoluțiile multiple

Așadar, în ultimii ani, am ajuns și la concluzia că forțele determinante în decembrie 1989 au avut ideologii opuse. Conspiratorii din interiorul regimului, cu sprijin extern, îi reproșau lui Ceaușescu abaterea de la comunismul internaționalist. Ei au participat la o lovitură de stat, menită să pună capăt unui regim naționalist.

Poporul din stradă a participat la o revoluție anti-comunistă, izvorâtă din patriotism și nemulțumiri sociale legitime. Care nu țintea, în niciun fel, renunțarea la caracterul național al statului. Nici pentru a-l transforma într-o colonie externă, nici pentru a-l livra spre control minorităților, nici pentru a-l face să dispară. Ei nu îi reproșau lui Ceaușescu patriotismul.

Motivațiile celor din stradă era, într-adevăr, diverse. Unele erau cât se poate de simpliste, referitor la hrana greu de găsit și tot mai proastă. Oricât am râde de cei care și azi își doresc „blugi și banane”, dar e cumva și revoluția lor. Probabil că majoritatea își doreau portocale atunci. Ideea că ai putea călători în Europa sau mai departe de ea devenise un vis îndepărtat. Așa că e corect să spunem că, fără a fi îndreptată împotriva suveranității naționale, a fost și o revoluție pro-occidentală, în care întoarcerea simbolică spre Europa era o aspirație puternică.

Măcar pentru o bună parte din cei care au avut astfel de aspirații imediate, se poate spune că Revoluția a triumfat. Prosperitatea nu e accesibilă tuturor, dar abundența există și se înfruptă din ea și mulți din cei care comentează nostalgic. Măcar pentru cei apți de muncă, e mult mai la îndemână să își satisfacă micile capricii culinare sau vestimentare, la care se visa în 89.

Alții poate au avut aspirații mai înalte. Cei revoltați de demolarea bisericilor au primit și ei satisfacție. Deși, aici e un alt paradox: ateismul comunist a produs involuntar sfinți și credincioși pe furiș. În democrația hibrid, religia a ajuns în școli, s-au ridicat multe biserici, în care intră uneori și conducătorii, dar credința e într-o scădere vizibilă. La suprafață, statul s-a împăcat cu Biserica, dar în subteran îi atacă fundamentele.

Cei care au vrut libertate, au câștigat și au pierdut deopotrivă. Revoluțiile nu sunt definite de cel mai mic numitor comun, de înțelegerea gloatei. După cum o dovedesc cerințele politice deja formulate în intervalul 17-22 la Timișoara, existase o înțelegere mai înaltă și dorința explicită de a schimba orânduirea. Personalități ca Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Traian Orban au participat la o autentică revoluție anti-comunistă, nu la o figurație pentru cereri mărunte, nici la o punere în scenă pentru rotirea cadrelor. Victoria lor e doar parțială, dat fiind că proiectul comunist s-a metamorfozat în haine occidentale și în gestionarea tranziției de foștii comuniști.

dezvăluiri recente

Pentru o înțelegere echilibrată a misterelor Revoluției, recomand o sinteză din perspectivele a doi timișoreni. Marius Mioc a fost participant în stradă la evenimente, a scris mai multe cărți pe subiect și articole pe blogul personal. Are o tonă de articole și documentări video, prin care atacă tezele privind meritele Securității în susținerea căderii regimului. Demontează manipulările realizate prin intermediul TVR în acele zile, confiscarea revoltei de către FSN, condus de Ion Iliescu. Aduce dovezi, care arată participarea instituțiilor de forță la reprimarea Revoluției. A câștigat și procese cu securiști din oraș.

Bogdan Herzog a scris de asemenea cel puțin o carte dintr-o perspectivă mai „conspiraționistă”, aplecându-se în premieră asupra unor aspecte legate de ocultism în organizarea de culise. Dacă îi înțeleg bine teza, înclină spre concluzia că a fost vorba de o lovitură de stat, dată cu participarea unor structuri oculte și de informații externe. Aserțiunea a fost făcută și de alți istorici și ziariști, mulți din siajul vechii sau noii Securități, ca: Alex Mihai Stoenescu, Corvin Lupu, Cristian Troncotă, Grigore Cartianu. (Combătuți vehement de Marius Mioc.)

Teoria lui Bogdan Herzog se distinge de cele precedente (popularizate încă din anii 90, de publiciști ca Ion Cristoiu), prin aceea că nu o consideră o lovitură dată în principal de KGB, ci de Occident și cercuri care controlează din culise politica apuseană. Astfel, 1989 e văzută ca o premieră într-o serie de revoluții colorate, care au venit ulterior, și au asigurat preluarea României dintr-o sferă de influență în alta.

Într-o serie de dezvăluiri recente, Bogdan Herzog a documentat biografiile puțin cunoscute ale principalilor participanți la preluarea puterii. Cum ar fi: Silviu Brucan (Saul Bruckner), pe care îl consideră agent american și coordonatorul executanților de la București ai conspirației. Cum ar fi cei care au preluat controlul mass media în acele zile, respectiv Teodor Brateș (Froim Bernard) în fruntea TVR și Eugen Preda (Ellie Glotter) la șefia Radio România. A documentat legăturile cu Masoneria ale lui Gelu Voican Voiculescu („omul generalului Iulian Vlad”, după Corvin Lupu), sau recuperarea condamnatului Mihai Răceanu, la intervenție americană

Cum spuneam aceste detalii n-ar trebui să ne zdruncine imaginea despre Revoluție. Dimpotrivă, mi se pare cu atât mai grozav eroismul celor care își doreau libertatea cu orice sacrificiu, pe măsură ce aflăm că nu se ridicau nici pe departe împotriva unui singur dictator sau forțelor brutale ale regimului. Lumea era mai complexă și răul mai bine organizat, în cele mai înșelătoare forme, decât ne-am fi putut noi imagina atunci.

imaginea dezastrului

E corect să spunem că mulți dintre români trăiesc material mai bine azi. Nu-i vorba doar de cei puțini, care au strâns averi considerabile. E o bunăstare, care se vede în multe orașe și comunele din jurul lor, în trafic, la cumpărături, pe aeroport. Trebuie consemnată și datoria colosală acumulată (de peste 225 de miliarde de euro). Din care, 22 de miliarde sunt adăugate doar în primele zece luni din ultimul an, de austeritate și strâns cureaua.

Suma seamănă cu cele 210 miliarde de euro, aprobate de UE pentru un nou pachet de ajutor pentru Ucraina. Țări precum Ungaria, Cehia și Slovacia refuză să participe la acest nou efort, așa că României îi va reveni o contribuție mai mare, estimată la 4,4 miliarde de euro. Adică un sfert din cât alocăm educației. Asta după ce am livrat deja 23 de pachete de ajutor Ucrainei, fără a divulga contribuabililor la cât se cifrează.

Țara a devenit obiect de întrebuințare, fără consimțământul și fără știrea populației. Tot în UE și tot în NATO, alte țări își rezervă dreptul unei oarecare independențe. Deși ele n-au plătit cu sânge despărțirea de comunism.

Cât de curând, ne vom uita în jur și vom vedea că suntem printre puținii români, dacă nu singurul: dintr-un autobuz, dintr-un magazin, dintr-o clasă, dintr-un bloc, dintr-un cartier…

Am văzut imaginea cu Lacul Vidraru secat, și mi s-a părut emblematică pentru moment. Chiar premonitorie, pentru ce urmează. Deși toată operațiunea cu barajele e dubioasă, hai să presupunem că e cum zic autoritățile, și vor fi reumplute, după ceva lucrări, fără să fie periclitate. Dar imaginea era cu albia vechiului râu, care șerpuia spre giganticul zid de beton. Dispăruse lacul, dar nici lunca râului nu mai era, desigur, înverzită, cum o fi fost cândva. Era ca un deșert de pietre și mâl, înconjurând acel mic râu.

Așa mă tem că va ajunge și țara. Nu vor dispărea cu totul românii din matca lor. Dar vor redeveni un popor fără stat propriu, o minoritate fără glas în vechea lui patrie. Ici colo, locuri familiare, între altele, în care o să-ți fie frică să calci. Deschiderea granițelor pentru colonizare e ca deschiderea ecluzelor pentru golirea barajului. Tot luciul de apă, impresionant, adunat în hotarele lui, se duce, și rămâne doar acel mic pârâu alergând la vale, să nu deranjeze natura sălbatică din jur. E adevărat că barajul fusese început de Dej și terminat de Ceaușescu. Dar nimeni nu spunea când vedea lacul și munții oglindiți în el: „ce țară frumoasă au comuniștii!”… ci: „ce țară frumoasă avem noi, românii!”.