Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
When Nietzsche Wept
regia: Pinchas Perry
cu: Armand Assante, Ben Cross, Katheryn Winnick
ecranizare a romanului omonim de Irvin D. Yalom
Nu tin cu tot dinadinsul sa fiu sexist, dar filmul asta ar fi putut fi subintitulat “Filosofia pe intelesul blondelor”. Pe alocuri ai sentimentul ca tanara apetisanta l-a si regizat.
Vestea buna e ca in film Nietzsche e mai sanatos si mai agreabil decat ni l-au descris biografii; nu va speriati de reputatia lui, va fi pus sa reproduca doar stiutele clisee pe care posteritatea a binevoit sa le retina din scrierile lui, deci prea mult de lucru pentru spectator n-ar fi.
(Ca sa nu existe neclaritati, mustaciosul va fi prezentat conferentiind intr-un amfiteatru cu cinci cursanti dintre care, culmea, doi sunt un preot si o calugarita care la un moment dat se ridica blestemand si parasesc sala!)
Si norocul lui nu se opreste aici. Din sala apare EA. Blonda, suava, machiata impecabil, perfect echipata pentru a urca pe un podium de prezentare la Milano, de neoprit in hotararea ei de a-l salva. Vai, dar cum sa-l salveze ea mititica pe Nietzsche? Simplu: il duce la psiholog. Ce, nu era contemporan cu Freud? Daca a mers pentru Nasu si pentru Tony Soprano, de ce n-ar merge si pentru agitatu asta?!
Cateva minute am fost doar naucit de abordarea simplista si enervat de genul asta de trivializare cinematografica. Nu stiam de cine imi amintea enervanta care vorbea fara dubiu de lucruri carora atatea generatii de ganditori “nevolnici” nu le dadusera de cap. Apoi mi-am amintit: Laura Andresan! Nici nu m-as fi mirat daca ar fi inceput sa conferentieze la fel de doct despre masturbare sau cunilingus, dar s-a limitat vorba aceea la ontologie.
Spre norocul filmului, duduia dispare in scurt timp pentru a aparea doar episodic pe final. E drept ca dupa disparitia ei filmul devine mai putin enervant, dar si scapat cu totul de sub control (v-am spus eu ca am banuiala ca l-a si regizat pe alocuri!). Apar episoadele onirice, altminteri iscusit filmate, dar complet insultatoare pentru o biografie fie ea si imaginata a filosofului neamt. In fine, dupa sedinte de hipnoza, anamneze pe marginea divanului si tot ce asteapta cinefilul consumerist sa vada ca sa se simta destept, totul se termina telenovelistic intr-o mare de lacrimi si regrete.
Mare pacat de jocul lui Armand Assante care mi s-a parut pe alocuri suficient de veridic pentru a ma incredinta ca ar fi putut face un rol magistral, daca si contextul ar fi fost unul pe masura unui asemenea superlativ.
Victor Grigore
