O știam vag pe Alina Pavelescu, din aparițiile în presă, ca scriitoare publicată de Humanitas cu ceva romane ușor feministe. O prezență decentă spre simpatică, fără să-mi transmită ceva memorabil, genul care apărea pe la lansări cu lumea bună, unde se schimbă complimente și elogii. Ca la mondenii de pe Dorobanți, unii sunt vedete, doar pentru că sunt cunoscuți și că apar des în tabloide. Așa e și între mondenii de la Cărturești sau Gaudeamus, sunt mai mulți care au cărți, pe care nu le-a citit multă lume, dar de care a auzit multă lume. Iar dacă zice Liiceanu, sau Paraschivescu de ei că-s scriitori, e clar că nu pot fi fotbaliști.
Așa că o știam scriitoare sau ziaristă din presa culturală, fără să o pot lega de un titlu sau o frază de neuitat. Google mă ajută mai mult decât memoria: a scris cărți de ficțiune, două despre Martha Bibescu. A apărut în trei volume tip sorcovă cu vedete ale scrisului de la noi, grupați după un criteriu oarecare. (Echivalentul literar cu ștaif al șușelor de la Sala Palatului, de pe vremuri, afișele alea pline cu vreo 20 de medalioane de cântăreți și comici.) Un volum se intitula: „Antologia prozei erotice feminine”. Cu texte lubrice în care 13 intelectuale își vărsau fantasmele pentru sapiosexuali nesatisfăcuți de pornografia video, destinată vulgului incult.
Alt tom, apărut la Polirom, se intitula: Viața pe Facebook. 25 de persoane scriau niște panseuri despre celebra rețea. Cel mai cunoscut dintre ei era Lucian Mândruță, deci ștacheta scriitoricească era foarte sus. Oricum, dacă antologia va fi tradusă de ICR, ar putea veni cu lucruri inedite pentru mulți locuitori ai Indiei, încă neconectați la internet.
În fine, ultimul din colecția „Grămada cere vârf” de la Humanitas e un volum cu 21 de autori, intitulat „Cartea întâmplărilor. Mistere, ciudățenii, uimiri”. Coordonatoarea banalităților a fost Tatiana Niculescu Bran, fosta consilieră a lui Iohannis la Cotroceni și autoare de cărți în linia propagandei oficiale – o biografie a lui Zelea Codreanu și o ficțiune pe marginea tragediei de la mănăstirea Tanacu, de înfierare a obscurantismului religios la români. De astă dată, în grupaj erau vedete: Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana… Deja sună a șușă mai mare, de Polivalentă, sau meci de retragere pentru ceva fotbalist din „generația de aur” pe Arena Națională.
Ieri, Cătălin Tolontan o prezintă pe Alina Pavelescu drept istoric. Cum au fost moșnegii Iorga, Giurescu, Florin Constantiniu. Dar mai nou și mai bun, gata să îndrepte ce au prezentat alții trunchiat. Interviul promitea să pună la punct prezentul cu autoritatea a doi istorici. Soții Alina și Șerban Pavelescu. Trebuie să recunoașteți că e un progres. Decât să rămână femeile singure, să-și frământe păsărica în volume de proză erotică fără niciun bărbat între coperți, mai bine să bată câmpii istoriei într-o familie tradițională. Surpriza e că și dacă scrie de istorie, ca femeie măritată, cumva Alinuța tot la păsărică ajunge. Dar s-o luăm cu preludiul.
Titlul suna foarte conspiraționist: „Toată țara e în șah, în fața unei minorități zgomotoase, care strigă: Noi suntem poporul!”. Vai de mine, zic, să vezi că or fi intrat ai lui Tolontan pe teritoriu antiseptic. Oare de ce minoritate o fi vorba? Dar poza nu lăsa loc la nelămuriri: după steaguri, minoritarii erau românii. În titlu era și un avertisment: a nu se vedea noaptea. Iar am fost dezamăgit, genul programului nu era erotic, ci horror.
Interviul din Hotnews se dezvăluia din prima ca propagandă politică, în care istoria e folosită doar ca pretext sau jucărie erotică pe alături. Începea și se termina cu fraza pilduitoare zisă de soțul din familia de experți:
„Unul dintre strigătele pe care le-am auzit cel mai des este: „Nu vă fie frică, suntem mulţi!”, „Noi suntem poporul”. E acelaşi tip de comportament, de prezenţă în societate pe care l-am mai văzut.
Ce se întâmplă acum e acelaşi lucru ca-n anii ’39-’40: o minoritate zgomotoasă, violentă, a pus în şah ţara. Iar ei au coagulat şi oameni din masa de nehotărâţi.”
În materie de propagandă, asta s-ar chema reductio ad hitlerum. Publicația guvernamentală și istoricii ne arată un miting al opoziției și ne dau de înțeles că sfânta noastră democrație hibridă e în pericol. De ce? Că doar sunt „pro-europenii” la guvernare. Tot nu-i bine!? Ce-ar trebui să se petreacă să fie liniștiți? Să amuțească de tot minoritatea aia zgomotoasă?
Deocamdată, văd că minoritatea, care a pus țara în șah, e a celor care au decis să nu mai țină alegeri libere, deschise tuturor candidaților. Despre partea cealaltă n-avem cum să știm că n-ar fi „poporul”, din moment ce n-o mai lași să voteze pe cine are chef, din toți care se înscriu. Fără acest minim sondaj de formă al voinței populare, poți să presupui că e exact pe dos: poporul nu e reprezentat de ce rezultă dintre preselectați. Nu zic că dacă erau alegeri fără intervențiile CCR „poporul” ar fi ieșit lămurit din urne. Dar e ilogic să mai negi dreptul celor nereprezentați democratic de a face „zgomot” și pretenția că majoritatea ar fi fost a lor.
Scopul bi-interviului nu e doar să facă propagandă guvernamentală, e să promoveze și o carte, publicată de cei doi la Humanitas, despre România în al doilea război mondial. Cică ar fi despre perioada interbelică fără clișee ideologice. Dar e exact noul clișeu obligatoriu al ideologiei dominante. Se intitulează „Istoria orbilor. România în război”. Vasăzică, ni se ia vălul de pe ochi și ni se arată tot ce n-am putut sau n-am vrut să vedem până acum de la niciun istoric.
E aceeași problemă ca în discuția despre vot. Dacă politicienii au decis deja, prin vot, care e adevărul istoric, ce mai pot scrie istoricii!? Nu mai pot decât regurgita aceleași adevăruri oficiale, dacă vor să mai fie publicați și să nu treacă după gratii. Cercetare istorică nu se mai poate face, decât pentru a confirma că ești „de acord cu antevorbitorii”. În comunism, mulți absolvenți de istorie aveau decența să se îndrepte spre epoci mai vechi, pentru că perioada contemporană i-ar fi condamnat să fie propagandiști ai partidului. Acum îi recunoști pe cei mai ambițioși în ale oportunismului că își aleg tocmai ce „se cere” la comanda politică a momentului, în materie de rescriere a istoriei în acord cu ideologia de azi.
Alina Pavelescu a fost formată de corifeul demitizării, Lucian Boia, și de Zoe Petre, mai cunoscută drept consiliera care și-a adus și fiul la Cotroceni, să-l sfătuiască împreună pe Emil Constantinescu. Deci e un demitizator de generația a doua, să nu zic mâna… Și vrea să ne vândă găselnița asta ca pe ceva nou, 30 de ani mai târziu. Doar că atunci eram abia ieșiți din comunism, după ce se mințise mult și existase și mult triumfalism patriotic. Fronda lui Lucian Boia făcea furori pentru că părea ceva revigorant, provocator cu unele perspective bătrânești, mistificări și exagerări anterioare. Până ne-am lămurit că era o demolare perfidă a orice ne ținea închegați împreună.
Între timp, suntem de 35 de ani sub o dominație ideologică globalistă, care a devenit chiar un regim, prin abandonarea legitimității democratice. Curentul în ascensiune e cel naționalist, chiar dacă nu e reprezentat decent la nivel de lideri și partide, e haotic și superficial la nivel de mase. Dar el crește și fierbe tocmai pentru că supra-structura nu dă satisfacție și narațiunile oficiale sunt tot mai precare. Pe cât de penibil ar fi să mai faci proză erotică la bătrânețe, pe atât e și să crezi că aduci un aer proaspăt sărind în balta stătută a istoriei normative a regimului.
Ștefan Liviu Pavelescu susține că înainte de 1989 nu se vorbea de participarea României la războiul mondial. Că se vorbea doar de cele 9 luni de război „anti-fascist” de după 23 august 1944. Și ce fusese din 23 august 1939 nu se vorbea, se bălmăjea. E o ditamai teoria conspirației, care se tot repetă la cei care practică rescrierea istoriei în liniile noilor indicații prețioase din afară.
În felul ăsta justifică de ce au ajuns să acuze românii de lucruri pentru care nu îi acuzaseră nici comuniștii internaționaliști, de pe vremea lui Roller, nici cei naționaliști, de pe vremea lui Ceaușescu. Dar e total ineptă: ce motiv ar fi avut comuniștii să îi acopere pe Antonescu sau pe legionari și să le cosmetizeze imaginea, cum insinuează activiștii istorici ai prezentului!?
Am demontat acest gen de aserțiune cu altă ocazie, într-un articol despre cum apărea extrema dreaptă în manualele de istorie din comunism. Firește că defavorabil, dar departe de pretențiile maximaliste pretinse ulterior și înscrise direct în legi, ca obligație pentru toți, înainte de a fi atins consensul istoricilor.
Paveleștii se pliază pe noile directive și le acoperă cu elemente emoționale, care îi demască pe români ca niște bestii grotești, lipsite de empatie:
„În momentul în care vezi pozele – făcute de români – cu spânzuraţi, cu oameni care atârnă în piaţa de legume, lângă cetăţenii care au venit să-şi cumpere mere şi pere, poate înţelegi ce a însemnat cu adevărat masacrul de la Odesa.
Când îi vezi pe cei deportaţi din ghetourile din Basarabia şi Bucovina către Transnistria, la sfârşitul anului 1941. Sau pe cei care în iunie 1941 jefuiau prizonierii din trenurile morţii, efectiv îşi măsurau hainele să vadă dacă le vin.”
Redactorul de la Hotnews îi completează precizând:
„Comandamentul Militar Român din Odesa a fost aruncat în aer pe 22 octombrie 1941 de partizani sovietici, incident care a declanșat represalii severe în urma cărora aproximativ 20.000 de localnici, majoritatea evrei, au fost uciși de armata română.”
Interesant cum atentatorii sunt identificați după cetățenie, dar victimele după etnie, de ziarist. Legile regimului nu-ți mai dau voie să te îndoiești de cifre sau de relatările istoricilor oficioși. Nici nu te mai lasă să te referi la acte reprobabile, pe care le-ar fi făcut alții la adresa armatei române sau a populației românești. Pentru că așa e în… cum zicea în titlu? „țara aia ținută în șah…”. În noua normalitate istorico-ideologică, de evangheliști poți să te îndoiești, dar de pavelești, nu.
Pe drept cuvânt, reporterul de la Hotnews îi întreabă:
„– Şi cum au fost ascunse lucrurile acestea în istoriografia comunistă?
Şerban-Liviu Pavelescu: Vă dau un exemplu concret.Un fost coleg, care lucrase în comunism la Institutul de Studii Social Politice şi Istorice de pe lângă Comitetul Central al PCR, mi-a povestit că existau comisii speciale interstatale, cu cercetători şi istorici, în care se discuta discursul din manuale. Ce spuneau unii despre ceilalţi.El participase la două comisii, una cu Israel şi una cu URSS. Mi-a povestit că se negocia punct cu punct: noi spunem asta, voi spuneţi asta. Aşadar, discursul era dirijat până la negocieri interstatale!”
Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns. Vasăzică, Pavelescu ne dezvăluie că pe timpul lui Ceaușescu istoricii noștri negociau și cereau reciprocitate cu istoricii din Israel și din hegemonul sovietic. Se băteau pentru fiecare frază, contestau pretențiile interlocutorilor, apărau interesul și punctul de vedere românesc. Comuniștii, da? Nu niște „neo-naziști”, sau „extremiști de dreapta”, „negaționiști”, cum li s-ar pune azi eticheta. Și, cumva, au reușit să îi biruie la masa negocierilor izvoarelor istorice pe cei din două mari puteri mondiale, ca să nu scriem prăpăstiile de acum.
Revolta lui sună frumos, idealist. Adică istoria n-ar trebui să se scrie așa. De acord. N-ar trebui să se tranzacționeze la nivel politic. Ci să fie liberă, făcută dezinvolt, după conștiința fiecăruia, fără intenția de a manipula, să iasă onest așa cum rezultă din coroborarea unor izvoare credibile.
Doar că acum nu e deloc așa, ci mult mai rău decât în „Epoca de Aur”. Păi acum s-a făcut o comisie cu politicieni din Israel, la presiunea noului hegemon, a Statelor Unite, și fără niciun istoric „de-al nostru”, care să fie de altă părere. Iar politrucii au votat legi de cenzură, care fixează versiunea cea mai defavorabilă pentru români. Acum nu doar că nu mai există acei istorici și cercetători, care să stea de partea cealaltă a mesei, și să susțină argumentele noastre. Dar, dacă ar apărea, ar fi băgați direct la pușcărie. Nici nu ne imaginăm că am putea cere să includă și ei ceva în manualele lor, la schimb, nu zic o materie de sine stătătoare despre victimele comunismului.
Ba și un simplu om anonim, dacă are ceva de bombănit și nu aplaudă, e pus la zid. De exemplu, la evenimentul de lansare a cărții, au fost prezenți și alți propagandiști ai regimului. Cum ar fi Cătălin Striblea și Magda Grădinaru, ziaristă trecută pe la Digi, Realitatea și Spot Media a acoperitei Ioana Dogioiu, purtătoarea de cuvânt a lui Ilie Bolojan. Magda Grădinaru a publicat și o relatare foarte afectată pe Facebook cu o experiență neplăcută de la lansare.
(Cineva prezent la lansare în public ar fi întrebat) „Ce fel de evrei au fost, totuși, deportați? arătând că la Iași evreii erau trădătorii care semnalizau avioanelor sovietice (unde să bombardeze) (..) A fost o demonstrație dureroasă a unei societăți deturnate de la adevăr, și prin asta de la a recunoaște diferențe esențiale dintre bine și rău.
Primul impuls e să constați manipulările succesive ale memoriei, din comunism și apoi în anii tulburi 1990 și, iată, de doi ani încoace, cu violență.
Însă oamenii aceștia care pun astfel de întrebări nu se știu mințiți sau manipulați, ei se consideră în mod personal amenințați și nedreptățiți de cei care repetă adevărurile factuale, că România a avut regimuri antisemite, că România a orchestrat deportări și crime antisemite, că orbirile din interbelic au dus la mari crime. Și că starea asta moral vulnerabilă ne-a făcut victime sigure ale dictaturii comuniste care a urmat.
Cum faci cu ei? Cum le dai acces la adevărul istoric, așa cum a fost, nu cum a fost rescris? (..)”
Pentru Magda Grădinaru trecutul e limpede, maniheist, în el îi vezi clar pe cei buni și pe cei răi. Iar răi sunt românii, ca niște buruieni, cu care grădinarii nu mai știu ce să facă. Aici lanțul istoric e și mai bizar. Pentru că au fost răi în interbelic, românii „au devenit victime sigure ale dictaturii comuniste care a urmat”.
Deci, cumva, tancurile sovietice, zelul sălbatic al activiștilor comuniști n-au contat. Ne-a lovit comunismul ca o lege karmică, pedeapsă pentru răutatea și ignoranța anterioară. Pe români istoria nu-i lovește degeaba, din senin, de la un punct al inocenței. Întotdeauna e ceva ce făcuserăm înainte, și nu e deloc indecent să îl zici, ne dă de înțeles acea succesiune.
Observați aceeași teză conspiraționistă despre comuniștii antisemiți, care acopereau faptele regimurilor anterioare, ascunzând din vinovăția românilor. Iar apoi conspirația foștilor comuniști din anii 90. Care ascund și ei mârșăviile românilor interbelici, iarăși nu se știe de ce. Dar toate culminează „de doi ani încoace, cu violență”. E deja a doua opinie că de doi ani s-ar fi întâmplat ceva violent și înspăimântător. Deși nu e clar la ce violență din ultimii doi ani se referă acești intelectuali. O fi vorba de măcelul din Gaza.
Am arătat că aceste teze sunt fantasmagorice, atât în ce privește manualele din comunism. Dar și în legătură cu manualele de istorie actuale, de mai mulți ani, chiar înainte ca de la ultimele clase de liceu să se scoată Istoria românilor și să se introducă o materie obligatorie, numită Istoria evreilor. Holocaustul. (Această adăugire în programa școlară s-a făcut prin legea 276 din noiembrie 2021, votată de parlamentul condus de Sorin Grindeanu (PSD) sub guvernele PNL Ludovic Orban și Florin Cîțu, promulgată de președintele Klaus Iohannis. Iar introducerea efectivă în școli s-a făcut prin ordinul 5344 din august 2023, de guvernul Marcel Ciolacu (PSD), aplicat din toamna aceluiași an. Deci nici vorbă de o conspirație a politicienilor de diverse culori contra noii linii oficiale, instituite de pe vremea tandemului Ion Iliescu, Adrian Năstase.)
Să revenim la interviul cu soții Pavelescu din Hotnews. Cei doi ne povestesc scene de viață din timpul așa zisei „rebeliuni legionare”. Că se împușcau militarii cu legionarii și G. Călinescu era înnebunit de gândul că s-ar putea pierde manuscrisul Istoriei Literaturii. Ceea ce li se pare absurd. Era munca lui de ani de zile, nu văd de ce să nu aibă grija manuscrisului. Greu de crezut că una din tabere avea ceva contra criticii literare dar, în fine.
Alt caz e și mai bizar, cu o actriță evreică, de care n-am mai auzit:
„Agnia Bogoslava deschide goală puşcă uşa legionarilor veniţi s-o împuşte, iar ăia se fâstâcesc, pentru că nu văzuseră o femeie frumoasă goală, şi pleacă: „Mă scuzaţi, domniţă!”. ”
Care e probabilitatea ca asta să se fi petrecut așa? Deci legionarii umblau din poartă în poartă să împuște evrei, în timp ce se băteau cu armata statului. Dar renunțau pentru că erau „inceli” și nu mai văzuseră decât urâte dezbrăcate.
Încerc să-mi imaginez scena practic și sunt două variante. Ori actrița stătea dezbrăcată prin casă, și când a auzit soneria a zis: ce să mai pun un halat pe mine, ies așa să văd cine-o fi la ușă…. Sau era îmbrăcată și, auzind că sunt legionarii la poartă, a dat hainele jos și și-a zis: lasă că le arăt eu lor!
Hai să zicem că exact așa au stat lucrurile, cum zic Paveleștii. Mi se pare un adevărat autogol propagandistic. Pentru că episodul ni-i arată mai mult gentlemani decât antisemiți, și mai mult umani decât bestii. Păi cum se compară asta cu miile de violuri făcute de ostașii sovietici pe unde au trecut!?
Dar poate armata sovietivă li se pare eliberatoare celor doi. Din moment ce curma prin ocupație sălăticiile săvârșite de români. Pentru că ei aplică noua grilă a regimului actual, potrivit căreia nu toate victimele merită compasiune. Dacă unul suferă o groaznică sperietură, e victimă, dacă altul e torturat ani de zile și moare la Aiud, e mai puțin victimă, rămâne un „criminal de război”.
De exemplu, primarul PSD Daniel Băluță de la Sectorul 4 a dus un lung război contra memoriei filosofului Mircea Vulcănescu. Și nu s-a lăsat până nu a schimbat denumirea liceului. Iar organizația USR București a lansat zilele acestea o campanie împotriva aceleiași denumiri a stației de autobuz, plătind reclamă pe Facebook. Culmea ironiei, cei care strigau „vrem spitale, nu catedrale!”, se bat acum pentru ca numele să fie „Popa Tatu”, și insistă că preotul e de preferat filosofului naționalist.
Altă ironie uimitoare a controversei legate de străzile și instituțiile cu numele lui Mircea Vulcănescu e următoarea. Scriitorul e acuzat că a fost condamnat de o instanță comunistă pentru crime de război. Sintagmă pe care bolșevicii o aplicau tuturor celor implicați în lupta contra Uniunii Sovietice. I se reproșează că era în guvernul lui Antonescu și nu s-a opus la deciziile privind deportarea. Dar Vulcănescu era un simplu secretar de stat, subordonat ministrului de Finanțe Gheron Netta, întâmplător evreu.
Ambii au ajuns să fie condamnați de comuniști, ambii murind la Aiud. Urmașii ambilor au obținut după 1989 reabilitarea ca deținuți politici prin contestarea condamnărilor, într-o primă instanță. În cazul lui Vulcănescu, statul a făcut recurs și sentința de reabilitare a fost răsturnată; în cazul ministrului Gheron Netta, sentința a rămas definitivă și la Curtea Supremă, urmașii primind inclusiv restituirea averii de 76 de apartamente în București.
Revenim la interviul din Hotnews. În general, pentru istoricii de școală nouă, crimele și nedreptățile comuniste aveau justificare, deci nu erau gratuite. Astfel, victimele lor pot să scadă la numărătoare (care oricum nu are un număr impus juridic) prin excluderea unei părți considerabile din total:
„Apoi, ajungem la „Sfinţii închisorilor”, când discursul cu privire la legionari în comunism a evoluat la „vai, amărâţii, au murit, au fost puşi pe cruce, reeducaţi”. Da! Regimul comunist a fost nenorocit cu ei. Dar asta nu scuză ce erau ei. Faptul că au suferit este incontestabil, dar asta nu face mai valid punctul lor de vedere. Şi aşa au început să fie recuperaţi oameni al căror anticomunism provenea, de fapt, din convingeri de extremă dreapta, antisemite şi xenofobe.”
Sincer, eu n-am auzit genul ăsta de batjocură la niciunul din foștii comuniști în anii 90. Nici la Iliescu, la Brucan… nici măcar pe Nicolschi nu l-am auzit să râdă de foștii deținuți politic așa cu bășcălia asta de Fenomenul Pitești. Că, „vai, amărâții au fost reeducați…”. A trebuit să apară genul ăsta nou de bestii din prost-comunism, de-alte Mădălin Hodor, Ștefan Pavelescu, capabili să persifleze torturile din închisoarea de la Pitești pe motiv că deținuții avuseseră anumite afilieri politice, iar asta îi făcea mai puțin oameni.
Teza că regimurile lui Dej, Ceaușescu și Iliescu au acoperit crimele românilor interbelici, în special ale lui Antonescu și legionarilor, e depănată în interviu cu evocări despre anii 80 și 90. Ce se întâmpla atunci, de nu s-a putut scrie istoria, pe care vin militanții ăștia să ne-o dezvăluie? În anii 80, ar fi apărut o grupare „antisemită”, sprijinită de Securitate, cu Eugen Barbu și Vadim Tudor pe lângă el.
„În anii ’80, au fost marginalizaţi, după un scandal mare între Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu şi Moses Rosen, când primii doi avuseseră nişte ieşiri antisemite deschise.”
Ca de obicei, nu ni se spune și de la ce pornise, pare că scriitorii respectivi cășunaseră din senin pe bietul rabin. Scandalul fusese pornit chiar de Moses Rosen, în urma pregătirii pentru apariție a volumului de publicistică din Operele complete ale lui Mihai Eminescu. După unele surse, mare parte din tiraj s-ar fi dat la topit, dar asta nu pot verifica. Luăm de bun ce ne spun intervievații, că Eugen Barbu și Vadim au fost marginalizați, ca represalii, de unde rezultă că alții aveau influență mai mare la vârful regimului, din moment ce disputa s-a tranșat în defavoarea lor.
„De cealaltă parte, erau cei de părerea faimosului Gogu Rădulescu, că atât de departe nu se poate merge cu recuperarea naţionalismului, pentru că e nesănătos.”
Gogu Rădulescu, minoritar cu tată lăutar și mamă rusoaică, cu o soție cu nume exotic, a fost din garda veche a comuniștilor internaționaliști. Când s-a schimbat orientarea, comuniștii naționaliști l-au ținut puțin în arest în anii 50, după care l-au recuperat și instalat ministru de mai multe ori și mare nomenclaturist până în 89. Era suficient de influent să se impună în acea dispută contra aripii care apăra integritatea operei lui Eminescu, cu sprijin din Securitate. Iar după Revoluție a fost apărat public de intelectuali ca Geo Bogza, Eugen Simion, dar și din cei ce practicau anti-comunismul de după comunism, ca Nicolae Manolescu și Ana Blandiana.
„După 89, toate acele frâne au dispărut”, se plânge Ștefan Pavelescu, parcă regretând că o vreme n-a mai fost un Gogu Rădulescu sau alți tovarăși de la cenzură. Își amintește că în anii 90, la un târg de carte „un sfert din cărți erau legionare”. O exagerare trasă de păr. N-a fost niciodată cazul de așa ceva, decât dacă îi numără la „legionari” pe toți interbelicii, care se tipăreau atunci din cu totul alte motive, ca: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Țuțea, Dumitru Stăniloae, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Erau într-adevăr foarte căutați, dar ca autori, pe care nimeni nu îi asocia nu ceva extremist, ci îi aprecia pentru gândirea și scrisul lor. Pentru că nimănui nu îi dăduse prin cap să facem „cultura anulării” imediat ce scăpasem de cenzura din comunism cu atâtea jertfe de sânge.
Dar uite că au apărut tinerii vigilenți între intelectuali. Alina Pavelescu se plânge că s-au editat după 90 „Roza vânturilor” a lui Nae Ionescu și memoriile lui Radu Lecca, ziarist și demnitar condamnat la moarte de comuniști pentru oprimarea evreilor în lotul Antonescu. Pedeapsă comutată în închisoare pe viață, întreruptă de amnistia colectivă din 1964.
Ce fel de istorici sunt ăștia, care nu vor să apară cărți memorialistice sau editoriale din ziare vechi!? Tocmai sursele pretinsei lor meserii, adică izvoare istorice de primă mână. Nici nu contează valoarea sau părtinirea lor. Ca intelectual nu poți să-ți dorești suprimarea cărților în genere. Decât dacă ești activist mai mult decât scriitor. (Radu Lecca are o pagină de Wikipedia absolut imensă, cum n-am mai văzut pentru un funcționar totuși obscur din trecut. Semn că o echipă întreagă s-a dedicat fixării unor verdicte la adresa lui și infirmării a orice ar fi consemnat în acele memorii.)
Dar și numele autorului unui manual școlar o supără pe Alina Pavelescu:
„Eu am învăţat pentru Bacalaureat după un manual scris înainte de război de P.P. Panaitescu (istoric şi filolog, director al ziarului Cuvântul al Mișcării Legionare, n.r.) – acela era manualul oficial de istorie în primii ani de după 1989.
El era foarte bine scris, nu avea influenţe ideologice stridente şi avea un limbaj atrăgător. Dar ăsta e un paradox: am făcut parte din acea generaţie care s-a format într-un dispreţ total faţă de orice putea fi văzut drept „discurs patriotic”, în schimb am învățat istoria României după manualul unui autor naționalist-extremist.”
Deci singură spune că era o carte bine scrisă și cu suficient profesionalism, încât să nu trădeze o părtinire ideologică. Dar îl face extremist și e scandalizată că se putea învăța ceva dintr-o carte scrisă de el. După logica ei, trebuia eliminat doar pentru că publicase vreodată în presa legionară. După aceeași măsură, nici Nicolae Iorga, cunoscut pentru vederile sale tot „naționalist extremiste” și antisemite, n-ar trebui să mai vadă lumina tiparului vreodată. Pentru că e pătat. Sau, în tot cazul, să nu mai ajungă la îndemâna copiilor. Să rămână doar cărțile propagandiștilor.
Bizar de-a dreptul e că acești militanți întârziați pentru demitizare deplâng că nu s-a format o conștiință patriotică în noile generații de români. Și că tocmai de-asta am ajuns la pericolul cu presupușii extremiști.
„În anii ’90, în mod automat, când cineva îţi spunea că istoria trebuie să fie un instrument de educare a maselor, îl auzeai pe Ceauşescu, ţi se părea o formă de comunism. Nimeni nu lua atunci în serios conceptul de istorie publică.
Realitatea e că o comunitate de orice fel, naţională sau nu, trebuie să se construiască pe nişte baze, cu nişte markeri identitari comuni. Identitatea se formează şi prin educaţie. Iar noi n-am reuşit să înlocuim modelul comunist cu altceva. Am trăit ca nişte atomi zeci de ani, iar ce vedem acum este rezultatul monstruos al acestei atomizări.” (Alina Pavelescu)
Observația e absolut corectă. A existat această respingere a discursului patriotic după 90, în replică la naționalismul propagandistic din ultimul deceniu al lui Ceaușescu. Și, da, a fost o gravă eroare distrugerea ancorelor identitare românești, care s-a făcut cu metodă și premeditare. Dar voi tocmai publicați noi și noi cărți în aceeași idee demolatoare a stimei de sine. Vă plângeți de ceva la care participați. Ba soțul arată cu degetul și înspre stat:
„E rezultatul abandonului de către stat al rolului său în educaţie. Nimeni n-a înţeles importanţa unui discurs coerent şi consecvent. De parcă patriotismul apare prin spori. Spontan.
Or, trebuie să-l educi pe cetăţean să aibă sentimentul apartenenţei, al datoriei, al comunităţii. Retragerea statului, atât de brutală, având în vedere rolul omnipotent pe care-l avusese înainte de ’89, a lăsat spaţiu celor care strigă cel mai tare.” (Ștefan-Liviu Pavelescu)
E, bravos! După ce ați vrut manualele alternative demitizatoare și stat minimal, vă plângeți că n-a mai răsărit patriotismul. Dar dacă unii au sentimente identitare, îi înfierați ca extremiști.
De fapt, înțeleg, cam unde bate respectiva contradicție. E vorba de etapa următoare a demolării. O reconstrucție a unei false identități, pe coordonatele globaliste. Aia cu „diversitatea e forța noastră, asta ne reprezintă, asta suntem noi de fapt…”.