Sfințirea creației de către Creator

Începe un an nou greu, în care doar Dumnezeu ne mai rămâne, restul speranțelor și alianțelor urmând să se arate înșelătoare. Luna festivă se încheie cu cele două zile dedicate Botezului Domnului și lui Ioan Botezătorul. Pentru anul lumesc e sfârșitul și începutul, marcat cu petrecere și exuberanța consumului. În existența pe pământ a Mântuitorului e începutul propovăduirii, cei trei ani, care au schimbat istoria lumii.

Ioan Botezătorul e puntea între Vechiul și Noul Testament, ultimul dintre profeți și primul vestitor al împlinirii profețiilor. E ascetul cel mai aspru, modelul călugăriei, dar și al criticului neînduplecat al puterii corupte, care plătește cu viața rostirea fără compromis a adevărului. Între el și popor e o atracție inexplicabilă. Mulțimile se îmbulzesc să-l asculte, deși nu poate face minunile mari, care îi vor atrage după el. Ceva intuitiv îi îndeamnă, îi tulbură, îi intrigă, dar nu destul să îl urmeze cu totul sau să se revolte când e arestat și decapitat.

Luna, de care vorbeam, începe cu sfântul Nicolae, simbol al generozității implicate în lume și al altei lupte inflexibile pentru adevăr. De astă dată, e vorba de lumea așezată bizantină, încreștinată, în care ierarhul lupta împotriva ereziei lui Arie, care nega divinitatea lui Hristos. Astfel ni se dă de înțeles că și urcușul duhovnicesc al acestei luni de iarnă trebuie să pornească de la două temelii solide, fundamentale: dreapta credință și fapta bună.

În apogeul acestei perioade e, desigur, marea taină și speranță a Nașterii Domnului. Una din persoanele Sfintei Treimi, care exista înainte de creație și de timp, intră în istorie în chip de om. Botezul din râul Iordan e o arătare a nedespărțitei Sfinte Treimi prin mărturia Tatălui și pogorârea Duhului Sfânt, în chip de porumbel.

Cum Iisus asumase toată firea omenească, mai puțin păcatul, botezul Său petrecut, probabil, în preajma vârste de 30 de ani, era asemănător cu al pruncilor din datina ulterioară. Metafora ușor de descifrat a apei care spală de păcate, nu avea aplicabilitate. Totuși, Domnul insistă să urmeze acest ritual în smerenie, plecându-Se în fața lui Ioan, mai mic și mai neștiutor. Efectul e invers: Fiul lui Dumnezeu sfințește apele, iradiind în toată creația.

E bine că încă mulțimile se adună să ia lumină de Înviere și aghiasmă de Bobotează. Chiar dacă în ambele se îmbină și ceva superstiție. Bine că, după focul adus cu avionul de la Ierusalim, n-a apărut și ideea importului de sticle îmbuteliate din Iordan. Destui tratează apa sfințită ca pe o poțiune magică. Dar tot e ceva că tradiția se păstrează și că emoția religioasă e trăită, după puterile fiecăruia.

Busuiocul stropește peste buni și răi, și aduce bucurie, ca și cum o picătură din botezul copilăriei te atinge iar, să te binecuvânteze.

creștinul în lume

Întrebarea pe care mi-am pus-o e dacă această binecuvântare vine doar spre existența ascetică, sau și spre cea lumească. Botezând, Ioan striga:

„Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor.”

Și multe din cerințele Mântuitorului au fost aspre. Tânărului bogat (și altfel virtuos) îi cere să își vândă toate averile, să le dea săracilor și să-I urmeze. Ucenicilor le cere să umble fără pungă la ei. Alteori, să nu se îngrijească de ce vor mânca și vor bea.

Totuși, îndrăznesc să spun că prin venirea în lume, Hristos a binecuvântat și existența firească. Nu a insistat asupra ei, pentru că e o înclinație naturală, și era mai important să îndrepte aspirațiile spre orizonul spiritual. Dar binecuvântează nunta din Cana Galileii, înmulțind vinul, nu pentru a încuraja viciul beției, ci taina iubirii dintre bărbat și femeie.

La fel, binecuvântează copiii, care nu pot crește decât în sânul unei familii, cu tot cadrul material, pe care îl presupune ea. Multe dintre minuni se referă la beteșuguri trupești. Dacă mesajul ar fi fost unul pur mistic, de natură filosofică, ar fi putut să-i alunge pe toți acei suferinzi spunându-le că sufletul e mai important decât trupul. Ceea ce, evident, nu face.

Multe din parabolele Mântuitorului se referă la ocupațiile uzuale ale epocii: la culegătorii viei, pescari, semănători, păstori. Acele activități sunt luate cât se poate de în serios, nu sunt considerate inutile, vulgare sau în contradicție cu chemarea la împăcarea cu Dumnezeu. Hristos ne pune doar într-o corectă ierarhie, îndemnându-ne să căutăm mai întâi împărăția Cerurilor:

„Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?
Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.
Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.
Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Matei cap. 6, vs. 31-34)

Biserica a mers mai departe și a inclus în mileniile următoare în sinaxare și împărați, regi și nu puțini sfinți militari, care au devenit martiri. Deci tot felul de ranguri de putere și ocupații combatante, în apărarea comunității, necesare unei civilizații creștine într-o lume ostilă. Pentru toate există un rost, care face posibilă existența, perpetuarea unei linii de urmași. (Care nu e irelevantă, din moment ce și evanghelia lui Matei începe tocmai prin enumerarea unei lungi genealogii.)

Chiar milostenia și ospitalitatea, la care suntem îndemnați în mod repetat, necesită o agoniseală prealabilă. Învățăturile evanghelice nu sunt contradictorii, sunt complementare pentru complexitate existenței, care nu poate fi redusă la câteva rețete generale de viață. De exemplu, în alt loc grija lui Iuda pentru prețul mirului, din care ar fi putut fi ajutați săracii, e vădită ca ipocrită. Într-un loc, o gazdă e certată că nu își primește cum se cuvine Oaspetele, în altul, că se îngrijește de prea multe lucruri de acest gen.

La fel, moderația se desprinde ca o valoare creștină, a echilibrului. În timp ce în cartea Apocalisei cel căldicel e scuipat din gura Domnului, admonestat că nu e măcar rece sau fierbinte. Acel verset se poate interpreta în mai multe feluri. Poate să fie vorba de alegerea finală între bine și rău, față de care nu poate exista neutralitate, alegere care poate surveni nu doar la sfârșitul vremurilor, ci în viața fiecăruia, chiar și de mai multe ori, în momente de cumpănă. Asta nu exclude o existență „cuminte” în rest și nu impune un fanatism sau o isterie a înflăcărării continue.

De ce spun toate aceste lucruri? Pentru că vremurile s-au schimbat. A devenit posibilă o existență detașată de realitățile primare ale existenței, multe ocupații de azi sunt speculative, alienante, pierdute în complexitatea lanțurilor de producție și vânzare de servicii. Comunitatea a fost înlocuită cu virtualul, unde se petrec și informarea și distracția, și dialogul, și compasiunea, și activismul.

Așa cum au apărut cerșetori de meserie, au apărut și conducători rău-intenționați, care își ambalează acțiunile dăunătoare în bune intenții. Creștinismul e folosit astfel ca instrument de șantaj emoțional și de influențare împotriva intereselor de supraviețuire ale comunităților fondate de creștini. Se folosește o linie de atac gnostică, în care religia e ruptă de contextul social, pentru o interpretare maximalistă, care să respingă orice situare rațională în lume sub cuvânt că împărăția lui Hristos „nu e din lumea aceasta”.

Credința e folosită de necreștini împotriva creștinilor, ca și cum ar fi o rețetă de sinucidere colectivă, o predare fără luptă. Ceva ce nu e. Nu așa a fost interpretată ideea creștină aproape două milenii, cât s-a clădit pe ea civilizația creștină, și cât timp a fost apărată cu uriașe sacrificii. Da, e o casă temporară, pe care trebuie să fim gata să o abandonăm pentru Împărăția Cerurilor. Într-adevăr, nu trebuie să fim robiți de atașamentul pentru bunurile lumești, pentru onorurile care se cheamă slavă deșartă.

Dar truda măruntă ține și ascetismul călugărilor, și studiul teologiei, care să ducă mai departe adevărul de credință, și artele, care ne înfrumusețează trecerea prin lume. Când națiunile creștine cad, când e sabotată existența vieții de familie și creșterea copiilor într-un mediu creștin, nu se împlinește mesajul evanghelic, ci sunt create condițiile stingerii lui. Mesajul creștin trebuie să rămână viu în contextul lumii contemporane, nu să fie răstălmăcit pentru a se auto-sabota.

Astfel înțeleg simbolismul sfințirii apelor la Botezul Domnului, ca revărsare a harului în lumea văzută, în toate ungherele creației. Botezul, prin scufundare și ieșirea din mormântul apelor prefigurează și Învierea. Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu începe cu acel moment, care în viața oricărui copil creștin e începutul existenței sub har. Trupul e binecuvântat, ca templu al Duhului Sfânt, nu considerat o închisoare temporară pentru suflet, ca la gnostici. Pământul, peste care apele curg și plouă, făcându-l să rodească, e la fel binecuvântat de prezența Creatorului însuși, care e și transcendent și imanent. Atât trupul cât și pământul capătă semnificații noi, fără a deveni obiect de idolatrie, de obsesie materialistă. Omul și lumea lui, în care e chemat să devină imitator al Creatorului, sunt ridicate și spiritualizate.