3. Intelectualii disidenți ai dreptei

Articolul despre discuția momentului în Statele Unite se transformă într-o mini-serie. Ea poate fi descrisă ca ieșirea la suprafață a unui underground politic, care obligă personalitățile din mainstream să dezbată teme tabu. Cum marele public de la noi e ținut în beznă chiar asupra existenței acestei dezbateri, am decis să prezint mai în amănunt originile ei și principalele personaje. E o discuție despre suveranitate, dar altfel decât se poartă la noi; desigur, și în alt context.

Miza cu bătaie lungă e ce filon politic are legitimitate să conducă America și în ce direcție. Aceea va fi ideologia republicană dominantă, posibil a țării, cu influențe în restul imperiului. Miza mai palpabilă și pe termen mediu e ce grupare va prelua moștenirea politică a lui Donald Trump. De aceea, serialul urmărește în paralel curentele subterane de idei și evoluția actualului președinte.

Episoadele anterioare:

Bau-bau-ul portocaliu

Alături de farsa ingerințelor rusești, mai exista o acuză absurdă, pe care majoritatea presei o arunca împotriva lui Donald Trump în primul mandat. Marele blond era demonizat ca rasist, misogin și cu alte ocări preferate ale stângii progresiste. Isteria nejustificată a hrănit un număr greu de estimat de inși care îl urau cu patimă, mai ales între studente și tineri de culoare impresionabili; până la punctul de a deveni violenți cu cei care îi purtau șepcuța roșie.

Dar nedreptatea l-a ajutat să se victimizeze. Mulți l-au votat tocmai pentru că era terfelit de o presă mincinoasă. Nu puțini refuzau să mai ia act de orice făcea greșit, convinși că e doar defăimare. Cei mai porniți l-au transformat în idolul unei secte, Q-anon, care îl credea făcător de minuni. Ele urmau să se petreacă negreșit, după un plan genial, înțeles doar de el. Trebuia doar să ai încredere. Din vedetă TV ușurică, Trump devenise un personaj de care nu se mai putea discuta rațional.

Diabolizarea lui Trump „rasistul” a atins paroxismul în anul nebun 2020, când se juca realegerea. În martie, mare parte din planetă fusese închisă în case sub pretextul unui virus gripal, care putea avea sau nu simptome. Dacă asta nu era destul, în luna mai, America ia foc după ce un recidivist de culoare moare în timpul procedurii de încătușare.

Decesul lui George Floyd e plasat într-o întreagă teorie despre „privilegiile sistemice” ale albilor în societatea americană și „rasismul poliției”. Cele mai radicale idei ale extremei stângi neo-marxiste deveniseră valide pentru Partidul Democrat. La Harvard, profesorul Noel Ignatiev vorbea fără ocol de necesitatea „abolirii identității rasei albe” (abolishing whiteness), fără a-și pierde ceva din statutul academic pentru teorii atât de incendiare, la limita unei chemări la genocid. Proteste violente izbucnesc în toată țara și se extind în Europa, fiind soldate cu decesul a circa 20 de persoane și distrugeri de până la 2 miliarde de dolari, în bunuri incendiate sau furate.

Rasismul lui Trump nu fusese niciodată dovedit. Trebuia doar prezumat că un blond cu ochi albaștri (ca să nu-i zicem direct „arian”) care înlocuise primul președinte de culoare al țării, nu putea fi altceva. Primul lui mandat se încheia cu scene halucinante. În Congres, politicienii mascați, conduși de Nancy Pelosi îngenuncheau să fie iertați de răposatul Floyd. O femeie blondă făcea același lucru pe stradă, în fața unui trecător negru. Polițiștii făceau și ei asta în mod curent. Într-o congregație neo-protestantă se înălțau rugăciuni de pocăință pentru păcatele strămoșilor, față de strămoșii sclavilor.

America Măreață promisă de Trump sfârșea primii patru ani în genunchi. Nu din vina lui, dar cu aerul că își ispășește astfel alegerea.

La fel ca deochiul Covid, demonizarea lui Trump a dispărut ca prin farmec, în 2024, tot atât de inexplicabil cum apăruse. Între timp, prioritățile se schimbaseră, devenise urgentă readucerea la Casa Albă a celui mai sionist dintre toți președinții Americii, care să gireze cu propria carismă genocidul în desfășurare din Palestina. De astă dată, protestele pacifiste din universități trebuiau stinse prin măsuri de forță, pe care doar Donald le putea lua.

Macazul a fost schimbat cu totul după 13 iulie 2024, data cascadoriei cu urechea împușcată și a fotografiei cu pumnul însângerat. Televiziunile și donatorii s-au încolonat cuminți în spatele lui Trump. Comentatorii și-au amintit brusc că Biden e senil. I s-a dat o contracandidată care să facă figurație, și totul a fost un galop de sănătate spre victorie. Imaginea de extremist s-a evaporat și de la CNN. Acum nu mai operează cu ea decât ultimii soldați japonezi, gen Cristian Tudor Popescu. Și alții care, ori nu înțeleg chiar nimic, ori sunt bine plătiți să pretindă asta.

universuri paralele

Polarizarea extremă în privința acestui lider se explica și prin câteva transformări ale peisajului mediatic. Mai întâi, apăruseră televiziunile de știri, cu flux continuu, care nu mai făceau nici cel mai mic efort spre obiectivitate. CNN și FOX (pe care Trump o urmărea cu nesaț) ne-au adus în post-adevăr. O realitate în care confirmarea așteptărilor taberei proprii contează mai mult decât faptele în sine. Totul e răstălmăcit non-stop de analiști, care se întorc la un număr mic de obsesii, impresii și concluzii, pe care le livrează ca gânduri semi-preparate.

Algoritmii de pe Facebook și Twitter duc la culme împărțirea în triburi ostile, cu posibilitatea de a-ți lichida instantaneu dușmanii. Virtual, desigur. Ce pierdea zilnic presa veche, era câștigat de surse alternative tot mai radicalizate, mai fără ocol militante. Cele două partide continuau să își dispute temele de la televizor, dar în subsol clocoteau temele cele mai controversate pe internet.

Inițial, media alternativă a avut extravaganța comică a lui Alex Jones. Un fel de OTV mult mai bine informat. Multe din teoriile conspiraționiste devoalate de el s-au dovedit, în mare parte corecte. Și a avut rolul lui în a trage începătorii pe cotloane mai puțin umblate. Însă avea și darul de a face ridicole unele preocupări, care cereau tichia de staniol. Și de a ține sub obroc subiecte și concluzii „prea de tot” la vremea respectivă.

Exista și versiunea britanică David Icke, de a călca prin tabu-uri, cu unele teoretizări plauzibile, pentru a vira apoi în fundături jenante despre reptilieni și extratereștri. Chiar oferind iluzia că se oferă fructe oprite, audiența era ținută sub control, indiferent că se mutase pe ecrane mai mici.

extrema dreaptă cerebrală

Așa cum am arătat în primul articol din serie, Trump debutase în politică tocmai cu misiunea de a-l contracara pe Pat Buchanan care, între gânditorii conservatori de calibru, fusese cel mai aproape de o nominalizare pentru prezidențiale. Ideile lui sau ale lui Sam Francis, editorialist percutant la Washington Times, concediat pentru opiniile sale, fuseseră vampirizate, reduse la câteva sloganuri superflue.

Vechilor conservatori începuse să li se spună „paleo-conservatori”, prin apariția „neoconilor”. Un fel nou de conservatori, majoritatea convertiți din foști troțkiști, dar foarte susținuți de complexul militaro-industrial și dominând copios administrația Bush jr și Partidul Republican.

În schimb, CNN încerca disperată (în campania din 2016) să îl lege pe Trump de imaginea negativă creată lui David Duke, cel mai cunoscut militant pentru interesele albilor. Declarația de sprijin a acestuia era mereu amintită cu reproș. Lui Trump i se cerea să se disocieze de „suprematiștii albi” și Ku Klux Klan, ca și cum ar fi fost realități ale prezentului.Parcă de-asta îl vota jumătate din America, ale cărei probleme ar fi fost, chipurile, imaginare sau izvorâte din prejudecăți rușinoase.

Lui Trump i se punea în cârcă o imagine a „extremiștilor” și „neo-naziștilor”, fabricată de Hollywood și televiziuni, pentru imaginarul culturii pop. Stereotipul vizat includea probabil indivizi duri, rași în cap, cu bocanci și haine de piele, înarmați până în dinți, clocotind planuri violente și crime odioase împotriva minorităților, pentru supremația arienilor. E o imagerie între punk și kitsch, care n-are nicio legătură cu personalitățile influente ale dreptei.

Din nou, putem face o parateză să remarcăm defazarea noastră. Aceleași scheme cu extremiști în grupări paramilitare și tiriboți ruși, folosite în State în campaniile din 2016 și 2020, au apărut de nicăieri în campania românească din 2024. Doar că în loc de Proud Boys, erau așa ziși „legionari” și mercenari din Legiunea Străină. Notăm și că între americani grupările mai noi, în uniforme paramilitare, au fost deseori suspectate că sunt infiltrate sau direct create de agenții federali.

Pentru apărătorii sistemului, extremismul e un pretext pentru a justifica orice abuz, de la cenzură la anularea alegerilor. Și e o formă de a fugi de înțelegerea problematicilor reale, pe care le reclamă cei care votează protestatar. E mult mai facil să creezi adversarilor niște caricaturi stridente sau izvorâte din ură, decât să le contrazici argumentele, să le înțelegi nemulțumirile.

două abordări

Comparați cu politicienii cei mai radicali ai noii stângi și cu admiratorii comunismului din universități, chiar cei mai „nefrecventabili” teoreticieni ai dreptei americane nu pot fi clasați ca extremiști. Legătura lor cu nazismul și fascismul e inexistentă, dacă o comparăm cu felul în care se revendică de la Marx „omologii” lor din celălalt versant. Ei sunt „extrema dreaptă” doar pentru că au fost izolați de un centru tot mai deplasat spre stânga revoluționară.

Până la marea epurare din 2020 (sub pretextul pandemiei), chiar și David Duke se putea produce nestingherit pe YouTube. Vorbind blând și politicos, avea aerul unui bătrânel, care vrea să explice o situație, nu să domine, sau să îndemne la ură și măsuri extreme. Prezenta niște doleanțe, nu amenința și nu instiga la vreo acțiune brutală.

Realitatea e că situația în America, după o jumătate de secol de reforme sociale, se schimbase major faptic și ca mentalitate. Nici măcar „extremiștii” nu pledau pentru „supremație”, teză care exista doar în spaimele propagandei. Nu mai suntem pe vremea segregării. Nimeni nu cheamă la război civil. Nu erau teorii totalitare, anti-democratice, nu se făcea apologia crimei. Pur și simplu, demografia americană s-a schimbat în așa măsură, încât voci răzlețe ale grupului majoritar, în proces de a deveni minoritar, pledau pentru un tip de protecție a identității colective. Ceva similar cu programul pentru drepturi civile al activiștilor de culoare.

Curentul mai radical al dreptei avea la acea dată personalități importante, de nivel academic, care veneau cu un discurs articulat. Putem observa chiar două aripi: una mai scientistă, care pune accent pe aspectul biologic al identității. Ea ar fi ilustrată de Kevin MacDonald de la Occidental Observer, fost profesor universitar. Are o perspectivă evoluționistă în tratarea luptelor de putere între grupurile sociale, ca strategii de supraviețuire și succes.

În aceeași zonă s-ar încadra și Jared Taylor, de la American Renaissance, un grup de reflecție specializat în conferințe și cercetări statistice, în speciale între populațiile de albi și negri din SUA. E o tentativă de cercetare cu metode științifice a diferenței între grupuri, domeniu marcat de carte din 1994 „The Bell Curve” (de Richard Herrnstein și Charles Murray). „Curba în formă de clopot” se referă la graficul rezultat în urma testării coeficientului de inteligență al unor grupuri, cu o medie deplasată mai sus sau mai jos.

Taylor evită discuțiile despre chestiunea evreiască, fiind de părere că aceștia sunt inseparabili de populația albă. Subiectul e însă predilect pentru E Michael Jones, de la Culture Wars, care ilustrează un alt versant al noii drepte americane. Teolog catolic și comentator cultural, Jones respinge rasismul ca determinist, și preferă explicații spiritual-ideologice pentru conflictele între grupuri. Într-un număr considerabil de cărți temeinic documentate, a legat apariția spiritului revoluționar de respingerea rațiunii creștine, de inspirație divină. A dedicat câte un tom unor teme ca: declinul artei moderne, pătrunderea pulsiunilor sexuale în spațiul public, apariția capitalismului și altele.

E de remarcat că astfel de comentatori și alții la fel de serioși au fost marginalizați pe motive ideologice, transformați într-o disidență cvasi-necunoscută publicului larg. Chiar în condițiile în care temele cercetate de ei au început să fie acceptate ca legitime pentru opinia publică, nu sunt invitați să dea interviuri. (Sam Francis nu mai trăiește, iar cei pomeniți au vârste înaintate.) Chiar pentru temele incendiare sunt preferate personaje mai aproape de zona tabloidă.

E de mirare că fie și în presa alternativă încă se bucură de mediatizare un comentator de geopolitică serios ca John Mearsheimer, de la Universitatea din Chicago, care refuză orice compromis de la rigoarea analizei. Co-autorul studiului despre Lobby-ul israelian și politica externă a SUA (2007) insistă pentru menținerea discuției în termeni de politică internațională, nu etnică. De asemenea, ca promotor al realismului politic, rămâne la temele de stat, fără partizanat politic. Altă explicație, ar fi că e o variantă de rezervă pentru Pentagon, fiind critic cu implicările în Ucraina și Orientul Mijlociu, dar nu împotriva etalării forțe în rivalitatea cu China.

Am adus în discuție cazul profesorului Mearsheimer, care în niciun caz nu are vreo tangență cu extrema drepată, pentru a remarca dublul standar. Așadar, tratarea aceluiași subiect în termenii identității civile e acceptată, în timp ce discuția despre identitate pe aliniamente etnice sau rasiale (o particularitate americană) e văzută ca dincolo de limita acceptabilului în media. Interdicția nu se aplică altor grupuri identitare, care își pot afirma interesele în asociații și mișcări agreate și chiar direct susținute de către stat.

Cei care îl influențau pe Donald Trump erau de cu totul altă factură, proveniți dintr-un ecosistem mediatic pompat de oligarhia existentă. În underground, se afirma o nouă generație a dreptei alternative: alt-right. Despre ambele, în episodul următor.

(va urma)

Ep. 4: Steve Bannon și restul dreptei alternative de laborator