Colonia cu trei stăpâni

Stânga și dreapta sunt noțiuni politice care au murit de covid. Pentru unii din noi, își epuizaseră utilitatea simbolică mai demult. Dar măcar de cinci ani a devenit clar pentru oricine că marea bătălie ideologică se dă între curentul globalist și rezistența naționalistă la schimbările impuse în numele marii utopii planetare.

Prima tabără a strâns împreună toate partidele mainstream, de centru-stânga și centru-dreapta, dar și tot ce înseamnă stabiliment: elite academice, vedete cu influență din show-biz, ofițerimea din statul paralel al oricărei țări, brațul lor din justiție, birocrația privilegiată din felurile instituții, clasa managerială din corporații și activiștii de profesie din ONG-uri trans-frontaliere.

Reacția de rezistență la programul lor tot mai detaliat e ce Hillary Clinton a numit „deplorabilii”: pături populare largi dar dezorganizate, care privesc cu suspiciune programul de transformare, pentru că îl consideră un pericol pentru sensibilitățile lor patriotice, religioase sau pentru un anume stil de viață. Ei au început să fie deserviți de media alternativă și de politicieni populiști. (Nu discutăm deocamdată dacă aceia au convingeri autentice sau doar exploatează o nișă de piață; dacă au apărut organic sau au fost livrați de același sistem să joace niște roluri. Nici dacă sunt mai buni sau mai răi decât politicienii primei grupări. Observăm doar că noua polarizare e de necontestat.)

Surpriza oferită de pandemie a fost să îi dezvăluie pe modernizatori ca adepți ai exercitării dictatoriale a puterii fără scrupule. Asta deși se prezentau ca garanți ai democrației și libertății, care ne apără de „autoritariști” și „fasciști”. Dictatura medicală s-a prelungit în starea de război, în numele căreia au fost anulate alegeri, interzise opinii și platforme media. Agresivitatea restricțiilor o prelungește pe cea a „reformelor”, în numele cărora s-au impus schimbări sociale și de mentalitate. Ceea ce dă reacționarilor și platforma de apărători ai libertății în genere, nu doar a idealurilor lumii vechi.

Tot pandemia a făcut de necontestat coordonarea supra-națională a elitelor conducătoare din fiecare țară în parte. În cazul românesc, asta a întărit impresia că tranziția post-comunistă nu a adus atât libertatea și progresul promise, cât un statut de colonie. Dar colonie a cui?

bătălia pentru inimi și minți

Să presupunem că românii ar fi împărțiți în două jumătăți relativ egale, în funcție de simpatia pentru prima sau a doua interpretare. Unii mai pro-globaliști, alții mai pro-suveraniști, să le zicem. (De fapt, aș zice că e o majoritate lejeră, de peste 60% a celor indeciși, nelămuriți, pentru care se și dă toată bătălia mediatică între două nuclee militante, care au convingeri ferme de o parte sau alta. Dar, pentru simplificare, în cazul unui vot, apar acele „jumătăți”, în funcție de partea care reușește să formuleze mai convingător întrebarea și urgența mobilizării.)

Simpatizanții direcției globaliste vor respinge ideea că suntem o colonie, ca „teorie a conspirației”. Sau vor recunoaște subordonarea clasei politice, dar o vor considera un lucru bun, pentru că „altfel ar face prostii mai mari, dacă ar fi lăsați de capul lor”. Respectiv, ar aluneca înspre o dictatură naționalistă, dacă nu chiar comunistă sau nazistă. Din punctul lor de vedere, aspectele pozitive ale situației prezente le covârșesc pe cele negative. Sau, în tot cazul, e o situație cu mult mai bună decât înainte de 89, ceea ce atestă că progresul e real și direcția, una bună.

O variație a acestei poziții recunoaște un statut de subordonare colonială. Dar o consideră o situație de preferat, fluturând amenințarea de a fi în sfera de influență (sau de ocupație) rusă. A formulat-o involuntar chiar Klaus Iohannis, când i-a strigat cineva din mulțime că „ai ajuns sluga americanilor!”. Și a răspuns râzând, cu îngâmfarea neștirbită: „decât a rușilor, tot e mai bine așa…”.

Mult mai interesant mi se pare cum își reprezintă lucrurile curentul în ascensiune, al suveraniștilor, care deplâng acest statut. Mie mi se pare de domeniul evidenței că România are un statut de colonie politică, economică și culturală. Deopotrivă, mi se pare clar că nu există un singur centru hegemonic, spre care să putem privi pentru a identifica stăpânii, ci e o dominație tripartită.

Regretatul economist Ilie Șerbănescu a fost printre primii care au pus acest diagnostic, adăugând că e cu atât mai grav că avem mai mulți stăpâni, pentru că asta înseamnă nu doar mai multe tributuri de plătit, dar și că nu există un centru care să își asume răspunderea pentru dezvoltarea locului și menținerea pe termen lung.

piramida dominației

Între cei trei poli de putere e o relație de subordonare la vedere. La baza piramidei e Uniunea Europeană, condusă de o falsă elită incompetentă și total ruptă de rădăcinile creștine și culturale ale europenilor, pe care nu le înțeleg, dacă nu le urăsc de-a dreptul. Euro-birocrații au ambiția unui plan federalist de anulare a independenței țărilor membre, substituindu-se voinței popoarelor, anihilând jurisdicțiile și tradițiile popoarelor cucerite. Simultan, lucrează la înlocuirea europenilor prin migrație în masă. Au cele mai aberante și sinucigașe idei economice și sociale, sub drapelele unor idealuri ecologiste, feministe sau LGBT-iste în care se regăsesc tot mai puțini europeni.

Trebuie făcută mereu distincția între europeni și euro-birocrați, care constituie doar supra-structura nealeasă a celor dintâi, sau aleasă în necunoștință de cauză. Euro-birocrații nu doar că i-ar vrea înlocuiți pe europeni, dar i-ar trimite fără remușcări să piară într-un război fără sorți de izbândă, dictat de calculele Imperiului American și ale Imperiului Offshore, respectiv cele două etaje superioare ale piramidei.

Ambițiile de imperiu „pacifist” ale euro-craților nu se susțin nici pe puterile lor militare, nici pentru o cauză internă, nici pe forța economică. Uniunea are resurse naturale insuficiente pentru propria funcționare și o economie falită de câteva decenii de decizii proaste. E un miracol că încă se mai ține împreună și asta se datorează exclusiv bogăției acumulate în secolele anterioare și măreției popoarelor străvechi ale Europei. Îndreptarea unor „suveraniști” români împotriva europenilor de rând, e o dovadă de prostie și frustrare greșit direcționată.

După vizita la Casa Albă a unei delegații de politruci din UE, a făcut senzație o poză cu aceștia așteptând docili în anticameră. Macron, Ursula și restul găștii păreau niște școlari cu emoții în așteptarea dirigintelui. S-a dovedit că fotografia era un trucaj, dar a avut atât de mult succes pentru că era credibilă. Doar detalii ca prezența unei perechi de pantofi în plus au dat-o de gol. O putem considera un fel de caricatură, cu valoare de simbol.

În schimb, fotografia antologică a lui Donald Trump, îmingându-i scaunul sub fund lui Beniamin Netanyahu, ca un majordom, nu e deloc falsă. E cât se poate de autentică și de grăitoare în privința raporturilor între America și Israel.

Statele Unite sunt un colos continental, au cea mai dotată armată de pe glob, au moneda preferată a comerțului mondial, au cele mai mari corporații, bănci, sunt lideri în tehnologia de vârf și în media, sunt piața cu cei mai bogați cumpărători. Domină restul lumii prin exportul de cultură de masă, filme, muzică, ideologii, literatură tehnică, internet, servicii secrete și multe altele. Au problemele lor, o pondere în scădere din totalul economiei mondiale și un rival tot mai semeț în China, care atrage de partea ei țări în care trăiește majoritatea omenirii. Încă au baze militare pe toate continentele, inclusiv în Europa de Vest și de Est.

Dominația Americii asupra Europei e vădită și are explicații istorice, militare și monetare. Dar dominația micului Israel asupra Americii și Europei e mai greu de explicat din surse oficiale. E o țară cât Slovenia, cu populație cât Ungaria, lipsită de orice fel de resurse și înconjurată de vecini periculoși, pe care și i-a făcut dușmani în ultimul secol. Forța ei nu se poate explica decât prin conexiunea cu minoritatea evreiască din America și reprezentarea ei în ce am numit Imperiul Offshore, o putere delocalizată a lumii financiare moderne.

Clasa politică americană e la fel de caricaturală ca aceea din Europa, la discreția marilor trusturi media, care pot inventa și distruge vedete din nimic. Politica americană e o afacere la vedere pe miliarde de dolari, în care corporațiile votează mai apăsat decât cetățenii, prin legalizarea corupției sub numele de lobby. Super-puterea mondială e cocoșată de datorii colosale, care îi egalează PIB-ul, în timp ce datoriile Europei de Vest depășesc cu mult acel indicator. Când politicienii nu sunt aduși la ordin de încruntarea creditorilor, eufemistic numiți „piețe de capital”, sunt șantajați cu scandaluri sordide, precum cele colecționate de rețeaua Epstein.

Bate la ochi că suveraniștii populari, Călin Georgescu, George Simion, îndrăznesc să se refere exclusiv la primul nivel al stăpânirii, adică la Uniunea Europeană și la umilii ei trepăduși din țară. Dar niciodată la etajele superioare ale puterii, respectiv la tandemul americano-israelian, către care fac chiar declarații înflăcărate de adorație și supunere. Pentru membrii marelui partid AUR, pare un consemn egal cu omerta și sancționat cu excluderea. Unul n-are dreptul să se atingă de astfel de tabu-uri, indiferent câtă gălăgie ar produce în rest. Situația se repetă izbitor și în cazul presei alternative și a influencerilor care îi susțin, unii recuperați din vechea presă a sistemului, într-o coordonare deplină. Ceea ce produce o mișcare uniformă, cuminte, a susținătorilor.

Situația se repetă, ca prin farmec, în toate țările Europei, care au mișcări „suveraniste” semnificative. Cele mai vehemente se mărginesc la concentrarea pe efectele (reale și importante) ale marii migrații musulmane, fără să facă vreo legătură și cu războaiele, care au dinamizat fenomenul și au înlăturat regimuri seculariste, dure dar stabile. Se vede de la o poștă că dacă aceste mișcări nu sunt cu totul produse în laborator, sunt măcar triate după un fel precis de „corectitudine politică” în drumul spre popularitate.

Ceea ce face mai puțin promițătoare eventuala alternanță la guvernare. În cazul României, ea devine iminentă, cu AUR detașat în lider, care n-ar avea decât să mai aștepte un an-doi de austeritate pentru a guverna chiar singur. Sau pentru a fi curtat măcar de o parte din PSD pentru o alianță. Deja aproape egalează singur cât au cele trei partide mari de la guvernare împreună. În ultimul sondaj Avangarde, clasamentul se prezintă astfel:

AUR 41%
PSD 19%
PNL 13%
USR 12%
UDMR 6%
SOS 2%
POT 2%
PMP 1%

Săptămâna trecută Donald Trump a ținut în Knesset un discurs de o oră după încheierea armistițiului cu Hamas. Cuvântarea lui a fost un spectacol dezolant al triumfalismului pe un morman de cadavre și o ilustrare jenantă a statutului umilitor pe care America îl are față de așa zisul său aliat.

bufonul prezidențial

Cu toții am fost șocați de imaginile cu blocul din cartierul Rahova, afectat de o puternică explozie de gaze. O țară întreagă a fost consternată de suferința acelor locatari nevinovați rămași sinistrați. Un banal accident casnic a dat iar peste cap autoritățile și cei arși au trebuit iar să fie trimiși la tratament în străinătate, ca la Colectiv, deși sistemul medical înghite miliarde de euro anual.

Imediat m-am gândit la cum au rezistat palestinienii, asupra cărora s-au revărsat necontenit echivalentul a 20 de bombe de la Hiroshima. La acele imagini din dronă cu întregi cartiere de blocuri transformate în ruine. Nu două apartamente, ci sute și sute de blocuri, 85% din locuințele din Gaza. Nu o singură zi, ci doi ani fără întrerupere, zi de zi. Fără salvări și elicoptere militare, cu hrana și medicamentele blocate din răzbunare de vecinii evrei. Cum ne-am fi descurcat noi ca popor într-un asemenea calvar necontenit!?

Acesta e contextul în care a vorbit Donald Trump parlamentarilor israelieni, într-un discurs punctat cu glume, din care singurele victime pomenite au fost cele israeliene. Chipurile, era o sărbătorire a păcii. Dacă pace se cheamă încheierea unui genocid împotriva unei populații fără armată. Care populație rămâne, în continuare, în captivitatea israeliană, fără o țară, fără drepturi civile nici în țara care îi ocupă, în niște corturi, într-un mare lagăr de exterminare. Orice om normal la cap și la suflet n-ar putea considera asta un triumf sau prilej de comicării și laude deșănțate. Dar Donald Trump funcționează după alte standarde.

Dacă vreți să vă apuce greața și plictiseala, puteți urmări integral ora de discurs în clipul de mai jos. Dacă nu, vă fac un rezumat.

Probabil momentul cel mai de jos al discursului se petrece de la minutul 53 încolo, când Trump se laudă cu miliardele de dolari trimise către Israel de la bugetul Statelor Unite. Evident, niciun american nu l-a mandatat pentru o astfel de deturnare de fonduri, pe care nu a pomenit-o în campanie, când promitea să facă America grozavă din nou… Dar tributul a devenit o uzanță pentru toate conducerile SUA, indiferent că alegătorii votează stânga sau dreapta.

La minutul 54, Donald Trump cere aplauze în picioare pentru Miriam Adelson, care i-a donat peste 100 de milioane de dolari în campania electorală. Ce se mai poate comenta după o astfel de etalare publică a corupției!? Trump și-a amintit și cum răposatul ei soț se auto-invita la Casa Albă, știindu-se sponsorul principal. După decesul patronului de cazinouri în Las Vegas, Miriam Adelson a devenit cel mai frecvent vizitator la Casa Albă, după mărturisirea aceluiași președinte.

Donald Trump a povestit cum a întrebat-o ce țară iubește mai mult: Israelul sau America. Și pentru că nu i-a răspuns, a dedus că ține mai mult la Israel. Instituțiile cenzurii pretind că dubla loialitate ar fi o teorie antisemită. Dar Trump a relatat-o cu toată voioșia, fără să își pună problema ce spune despre America situația în care președintele e în buzunarul unui agent străin.

Trump și-a continuat festivalul la minutul 56, cu un act de trafic de influență televizat, când i s-a adresat președintelui israelian cu cererea să îl grațieze pe prietenul Beniamin Netanyahu. Și o parte din parlamentari au început să scandeze „Bibi, Bibi!”.

De fapt, nici nu știi ce secvență a fost mai gravă din tot discursul. Poate minutul 17:30 când Trump povestește cum îl suna constant Netanyahu să îi ceară noi și noi arme, unele de care nici n-auzise. E un auto-denunț pentru complicitate la genocid, făcut în sală cu unul care are mandat de arest din partea Tribunalului Penal Internațional. La minutul 7, criminalul în masă Netanyahu e felicitat de complicele Trump pentru „o treabă bine făcută”. Iar acesta rânjește măgulit și la adăpost de justiția lumească.

Ca ilustrare a nepotismului, a fost elogiat la minutul 10 și ginerele Jared Kushner, un profesionist al traficului de influență. E fiul lui Charles Kushner, pe care Trump l-a scos din pușcărie prin grațiere în primul mandat. Un escroc în casa căruia dormea în vizite studentul Netanyahu, și care i-a înlesnit afaceristului falit Trump intrarea în lumea selectă a imobiliarelor new-yorkeze.

Jared Kushner e cel care a numit Gaza „o proprietate cu vedere la mare” în plin genocid. Și cel implicat în afaceri dubioase cu șeicii saudiți, în seama cărora Trump vrea să lase și plata pentru reconstrucția Gazei, după ce se va fi finalizat epurarea etnică. Fie cu uciderea tuturor, fie cu trimiterea supraviețuitorilor cadou în Europa. Cam asta ar fi „viziunea” lui pentru Gaza, pe modelul întâlnirii hoțului cu proștii.

Trump a amintit că de dragul lui Jared fiica lui și-a schimbat și religia. Habar n-am cum pică lauda cu lepădarea de Hristos în urechile fanaticilor pocăiți „evanghelici”, care adoră deopotrivă războaiele, pe Trump și Israelul. De altfel, n-am găsit nimic care să mă convingă că Donald Trump ar fi creștin, măcar la modul superficial. Prin felul cum îi tratează doar pe evrei ca ființe umane, iar pe palestinieni ca sub-oameni sau inexistenți, pare că și-a însușit cele mai extremiste interpretări talmudice. Sau pe cele laice ale ministrului Apărării, Yoav Gallant, care îi numea „animale umane”.

Ca să placă și mai mult gazdelor, Trump s-a lăudat cu mutarea ambasadei la Ierusalim. (Ceea ce contravine cartei ONU de la înființarea Israelului și o recunoaștere a unor anexări teritoriale ulterioare.) Dar s-a fălit și că a rupt tratatul de neproliferare nucleară cu Iran, țară pe care o invită (total ilogic) să semneze un alt tratat cu el, după ce a bombardat-o câteva zile din senin. Propunerea sa de a face pace cu Teheranul a fost primită glaciar de parlamentarii din Knesset, care astfel reconfirmă că nu-și doresc așa ceva, ci un război de proporții, pe care să îl poartea armata SUA în locul lor.

Pe la minutul 43, Trump a făcut și niște glume bizare despre dispariția conducătorilor Egiptului, înainte de a ajunge să îi viziteze. Ceva ce a repetat de două ori – „poate nu îi mai găsim acolo….”. Una din remarci a sunat ca o amenințare de tip mafiot, căci a pomenit tam nesam și că aceia zboară cu un avion Boeing și s-ar putea să dispară. Poate e ideea lui Donald de negociere dură cu o țară de la care are pretenția să preia palestinienii și să contribuie la refacerea teritoriilor bombardate.

După scandalul cu public între Trump și UE, unii propagandiști „pro-europeni” începuseră să mai mârâie la Trump. Dar nu cred că veți vedea în presa oficioasă exprimat dezgustul față de corupția și cinismul lui Trump în relația cu sponsorii lui israelieni. După cum nu veți vedea comentat discursul nici de suveraniștii de carton, care au voie să latre din lesă doar la Bruxelles și Paris… Cum ar fi rotația cadrelor, colonia cu trei stăpâni va rămâne umilă la locul ei.