Unirea cu Moldova. Capcana patrioților și mercenarilor

Reunirea celor două țări românești e un ideal național frumos și firesc. Moldova de Est e o provincie istorică românească, devenită un stat independent. Teoretic, ambele sunt state libere și au dreptul să viseze la reunificare și să o înfăptuiască. Dar practic, nu e momentul.

Realitatea prezentului e că ambele țări se învecinează cu Ucraina, o țară mult mai mare, aflată în război cu o țară și mai mare, Rusia. Ucraina deține alte teritorii, care au aparținut României, pe care am fost nevoiți să le abandonăm și oficial prin tratatul bilateral din 1997. A fost o condiție impusă chiar de NATO, pentru aderare, să ne rezolvăm diferendele cu vecinii, ca să nu venim cu potențiale conflicte înghețate. (1997 a fost anul marelui hei-rup pentru aderarea noastră în „primul val”. Eșec, compensat cu invitația în alianță în 2002.) Între timp, NATO e implicată neoficial în război de partea Ucrainei.

După recucerirea de către sovietici a Basarabiei, i s-a alipit și teritoriul de dincolo de Nistru, unde există și o minoritate românofonă. Acel teritoriu nu este controlat de guvernul de la Chișinău și în el se află baze militare ruse și depozite de muniție, camuflate în trupe de menținere a păcii. A existat și un război restrâns în anii 90 acolo.

Transnistria și-a manifestat în repetate rânduri intenția de a adera la Federația Rusă, la fel cum au făcut și regiunile rusofone din Ucraina, disputate în războiul curent. Pe multe hărți realizate de canalele de limbă engleză, care prezintă evoluția frontului (și par apropiate de partea rusă), Transnistria e figurată distinct, ca un cap de pod pentru așa zisa regiune NovoRusia. Ca și cum ar putea fi la un moment parte din „operațiunea militară specială”, cum încă numește Putin războiul.

De exemplu, și acest cadru dintr-un clip de ieri, de pe canalul de YouTube Military Summary.

De cealaltă parte, Institutul pentru Studiul Războiului, din Statele Unite, prezintă harta de mai jos, cu așa zisa Novorusia, visată de expansioniștii moscoviți.

(Institutul aparține familiei Kagan, cu strămoși care au emigrat din Rusia în America, trecând de la troțkism la neoconservatorism. Între ei, membri de bază ai lobby-ului pentru mai multe războaie, în Irak, Afganistan, Siria și Ucraina. Robert Kagan e soțul Victoriei Nuland, care a condus revoluția portocalie de la Kiev, pe vremea când era la Departamentul de Stat.)

După cum se observă, harta estimată de Institutul neocon include și județele litorale de la sud de Moldova. (Zona a fost prima care a purtat numele de Basarabia, primind ulterior denumirea de Bugeac, iar numele i-a fost „transferat” actualei republici Moldova. O vreme, a fost integrată în județele Cahul, Bolgrad și Ismail.)

De pe alte hărți ale ipoteticei „Noi Rusii”, această regiune, care a fost în interbelic parte din România Mare, lipsește. Însă e relevant că o sursă americană semi-oficială o ia în calcul. Chiar și fără Bugeac, în acel scenariu, tot vecini am ajunge, prin regiunea Odesa. Acum să privim harta internă a Republicii Moldova.

Rusia poate folosi pionul otrăvit numit Transnistria în mai multe moduri. Poate să aprobe oficial aderarea teritoriului separatist la Rusia, cum a făcut cu teritoriile similare din Ucraina. Poate să îl invoce ca motiv de intervenție, pretextând că își apără etnicii chipurile persecutați. Sau îl poate folosi pentru a încerca să controleze cu el toată Republica Moldova. Aceasta era ideea din Memorandumul Kozak (fost vice-prim-ministru al lui Putin și șef al administrației prezidențiale la Kremlin). Planul lui Dimitri Kozak din 2003 propunea federalizarea Republicii Moldova și staționarea armatei ruse 20 de ani.

Transnistria nu e singura regiune pe care Chișinăul nu o controlează deplin, după cum se observă pe această hartă. (sursa foto) În sud, se află „Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia”, cu capitala la Comrat. E un teritoriu disparat în patru zone inegale, cu o populație cam cât Baia Mare, creștin-ortodoxă vorbitoare a unei limbi înrudită cu turca. (Turcia și Rusia sunt deopotrivă influente în mica regiune.) Au un fel de parlament (Adunare Populară) și echivalentul unui președinte, numit „bașkan”.

O lege din 1994, votată de Parlamentul din Chișinău, permite Găgăuziei să își proclame independența, dacă Moldova își pierde statutul de neutralitate, fixat în propria constituție.

În martie, 2025 Evghenia Guțul, aleasă bașkan în 2023, a fost arestată de poliția din Chișinău. Iar ulterior, condamnată la 7 ani de închisoare. Regimul Maia Sandu o acuză că ar fi finanțat proteste de stradă la Chișinău, împreună cu partide pro-ruse și fugarul în Israel Ilan Shor. (Ceea ce nu sună diferit de ce făcea Victoria Nuland la Kiev.) Dar „democrația” din Moldova devine tot mai interesantă, cu interziceri succesive de partide, candidați și televiziuni. Aici trebuie recunoscută potrivirea cu democrația „hibrid” de la noi.

Așadar, orice discuție despre unire trebuie să țină cont de aceste realități practice din teren. Moldovei ar trebui să i se ceară să își rezolve aceste probleme teritoriale, la fel cum și României i s-a impus, înainte de a adera la NATO.

frontul geopolitic

Alt elefant din cameră e războiul în desfășurare. Paradoxal, cea mai interesată ar fi acum conducerea de la Kiev, în frunte cu Volodimir Zelensky, care de ani de zile încearcă să atragă și oficial NATO de partea sa. Doar că NATO e posibil să se și destrame, dacă Donald Trump decide să părăsească organizația. Și să rămână doar cu așa zisa „Coaliție de Voință”, a neputincioaselor țări UE, care au principii înalte și armată modestă.

Împărțirea românilor în suporteri ai Europei sau Americii e caraghioasă în context. Donald Trump a promis că face pace în 24 de ore, după ce revine la Casa Albă, dar a deschis alte conflicte. Unele din cele mai năstrușnice, ca în Groenlanda, sau mici escapade războinice în Yemen, Iran și Venezuela. (Prin intermediar, putem număra și schimbarea de regim și destrămarea în curs a Siriei.)

Retragerea Americii din Ucraina e înșelătoare. Războiul a fost de la început ciocnirea dintre Imperiul American și Imperiul Rus, prin întâlnirea sferelor de influență și avansul NATO. (Noi putem să credem altceva, dar cel puțin Putin așa vede lucrurile.) Uniunea Europeană e un vasal al Statelor Unite și nu din ambiții proprii s-a implicat în Ucraina. Deci continuarea sau chiar escaladarea războiului s-ar face tot în interesul Imperiului American, dar pe cheltuiala și viețile europenilor. Și să nu ne imaginăm că ar fi un război, pe care l-am vedea doar pe ecran, ca până acum. Ar fi o catastrofă desfășurată în orașele și satele noastre, căci nu îmi imaginez că am avea capacitatea să împingem frontul „în deplasare”.

Din acest motiv, mi se par iresponsabile orice acțiuni ca: zgândărirea modificării granițelor; sau orice altceva decât pledarea pentru tratative de pace cât mai grabnică. Războiul ruso-ucrainean e nedecis și lungit într-un mod suspect. Ucraina a pierdut teritorii considerabile. (A cincea parte din suprafață, cam cât Bulgaria.) Și nu are perspective realiste să le recupereze sau să câștige războiul. Dar nici Rusia nu l-a câștigat, luptând neoficial contra unei întregi alianțe. Pare să țină conflictul înghețat pentru negocieri sau noi înțelegeri. (Prelungirea e foarte suspectă și cu siguranță nu avem toate datele să îi știm resorturile.)

o victimă regretabilă

Un fapt cu totul regretabil e că Moldova a ajuns să fie pusă la pachet cu Ucraina în ultimii patru ani de război. Mulți români, mai ales cei critici cu actuala putere, sunt supărați că sume necunoscute se scurg către cele două. Asocierea e cu totul anormală: Ucraina e o țară străină neprietenoasă, în timp ce moldovenii sunt români de-ai noștri.

Ajutorul dat Ucrainei ar trebui să înceteze, fiind riscant, nemeritat pentru felul mizerabil cum se poartă cu minoritatea românească în școli și biserici. Dar mai ales utopic: e o țară imensă, parțial devastată de război, în alte locuri mai prosperă ca noi, un sac fără fund pe care nu ne permitem să îl alimentăm. The Economist estimează la 400 miliarde de dolari costul reconstrucției Ucrainei. Scandaloasă e și neinformarea contribuabililor români care a fost bilanțul real al acestor ajutoare pentru Ucraina (la ei și la noi acasă).

În schimb, Moldova e o țară mai mică, în care ar trebui să investim în continuare în interconectarea infrastructurii, promovarea culturii și dezvoltarea în comun a economiei. Avem tot dreptul să facem mult mai mult decât face Ungaria în Transilvania. Avem și dorința conducerii și populației de acolo pentru această apropiere.

Realitatea e că Moldova nu e un stat viabil, pentru că e doar provincia unei alte țări (România), neavând suficiente resurse, teritoriu și populație. Nu e nici Luxemburg, nici Malta, se depopulează, aproape că nu are industrie și are o vecinătatea primejdioasă. România ar avea datele, dar e și ea falită, dacă realizăm că e dependentă de împrumuturi pentru acoperirea deficitelor. Diferența e că aici e o problemă de proastă administrare a unui stat dominat din afară, pe când dincolo de Prut e o problemă structurală.

Așadar, în limita posibilităților modeste ale României, efortul pentru susținerea Moldovei ar trebui să continue. Dar nu în interesul geopolitic al unor forțe externe, care ne întind capcana războiului. Ci într-un interes pașnic pe termen îndelungat, de reunire după clarificarea păcii în regiune.

rocada nefericită

Din păcate, Moldova a ajuns să fie nu doar asociată cu Ucraina, ci și arondată unei tabere politice. Ea a fost îmbrățișată brusc de câțiva ani de coaliția globalistă, căreia nu îi păsa în vreun fel de considerentele naționaliste ale Unirii. Culmea, nucleul cel mai cosmopolit din România, care vrea federalizarea Europei, migrație din India, și disprețuiește tot ce e românesc, a căpătat un subit drag de Maia și „frații noștri de peste Prut”.

În cazul puterii deloc patriotice de la București, unionismul e un machiaj recent. De fapt, guvernamentalii acționează ca niște mercenari, dispuși să execute ordinele de Bruxelles, Berlin, Paris, Washington, fără să gândească. Marioneta lui Alex Soros, Maia Sandu, pare sora lui Nicușor Dan într-un teatru de păpuși cu aceleași sfori. Dar a devenit îndrăgită, ca Zelensky, de anti-ruși.

Paradoxal, tocmai electoratul naționalist s-a îndepărtat parțial de Basarabia. Ceea ce e păcat. Unii le reproșează moldovenilor cu pașaport românesc că ar fi votat „greșit” în alegeri, preferându-l pe Nicușor Dan. Dar la fel a votat electoratul tânăr urban și în țară. E o tâmpenie învrăjbirea românilor între ei pentru vot, indiferent că se află în țară, în diaspora sau Moldova. Era la fel de greșit și când li se reproșa celor din Oltenia, Galați, Vaslui, Bacău sau Teleorman, că votează cu PSD. Sau invers, celor din Cluj, Timișoara, București, că au ales USR, PNL. 

Altă problemă spinoasă e că România însăși e într-un proces de deznaționalizare, de pierdere a controlului deciziei și de alterare a demografiei. Chiar și după restabilirea păcii, vine nu doar cu oferta unor salarii considerabil mai mari, dar și cu dezavantaje, privită dinspre Moldova. Cum ar fi, vânzarea pământului, perspectiva pierderii comerțului și altor componente economice către capitalul multinațional și răspândirea propagandei LGBT. A fost o eroare oferirea cetățeniei române, care era principala atracție pragmatică pentru unionism. Fără ea, entuziasmul unionist nu e la cote prea mari.

Și pentru România, integrarea Moldovei ar veni cu niște cheltuieli importante. Dacă nu ar fi impedimentele legate de riscul războiului, efortul material ar merita și ar trebui făcut.

Dar cei mai expuși la căderea în capcana unificării pe timp de război sunt liderii suveraniști. Cei care sunt pro-americani își afirmă cel mai mult dorința de unire. George Simion o are ca temă veche, cu care s-a consacrat înainte de crearea AUR. Chiar sigla partidului sugerează un proiect sub umbrela UE.

Călin Georgescu a vorbit chiar de recuperarea teritoriilor stăpânite de Ucraina. Care s-ar fi făcut prin simpla putere a diplomației, prin nu se știe ce miracol, fără a participa la război, doar profitând de o iluzorie tranșare a Ucrainei de marile puteri, SUA și Rusia, care ne-ar face acel cadou din simpatie.

„Se schimbă lumea, se vor schimba frontiere. Mai mult de atâta, dacă se schimbă frontiere, unde suntem noi? Deci avem: Bucovina de Nord, interes, avem Bugeacul, avem Maramureșul de Nord. Corect? Din fosta… cum se chema? Transcarpatia… ce mai rămâne și pe la unguri. Lvovul, care o să rămână la polonezi. Și Malorusia, care sigur, o să….

Rep.: – Dumneavoastră pariați pe o împărțire?

CG: – 100% va fi asta. Păi n-au altfel cum, nu există… Drumul este inevitabil către așa ceva. (..) Ucraina e un stat inventat.” (Călin Georgescu, interviu din ianuarie 2025)

Chiar și Diana Șoșoacă, adeptă a apropierii de țările BRICS, a ieșit în premieră cu un atac la adresa purtătoarei de cuvânt a MAE Rus, în chestiunea moldovenească. O pune la punct pe Maria Zaharova în legătură cu identitatea românească a moldovenilor și cu drepturile istorice ale României asupra fostei sale provincii.

Șoșoacă susține că e „Moldova nu există din punct de vedere juridic” și protestează contra unui „atac la adresa identității românești și a adevărului istoric”.

„Republica Moldova aparține de jure statului român, deci este o problemă a STATULUI ROMÂN, nu a Moldovei. Iar statul român este cel care trebuie să o rezolve. Faptul că o parte a țării se află în altă parte, nu schimbă statutul de „proprietar” al „păgubitului” și de „infractor” al „jefuitorului”. Iar afirmațiile potrivit cărora limba română ar fi o „denumire impusă”, iar moldovenii ar reprezenta un popor diferit de cel român, constituie o manipulare grosolană și o sfidare a realităților istorice.” (Diana Șoșoacă, 19 ianuarie 2026)

Claudiu Târziu a ieșit și el să riposteze contra „atacului impertinent” al purtătoarei de cuvânt a diplomației ruse. Spune că Zaharova s-a referit la declarația lui din Parlamentul European unde ar fi vorbit despre „derusificarea Moldovei” și ceartă conducerea României că nu dă replici la fel de dure. Cere să fie demarate procedurile pentru unire.

Așadar, se poate nota o premieră, divizații lideri mai mult sau mai puțin suveraniști sunt cam pe aceeași lungime de undă, a înfoiatului patriotic. Foarte probabil, ei încearcă și să se lupte cu falsa imagine de „putiniști”, făcută de propaganda guvernamentală. Dar boxând cu umbrele denigrării, înaintează în aceeași capcană spre care merg și „mercenarii” din coaliția de la putere. Nu pentru că falsificarea istoriei de către ruși ar trebui lăsată fără replică. E normal să ne susținem propria perspectivă. Doar să nu uităm de războiul în desfășurare, pentru care s-au deplasat „preventiv” atâtea trupe pe „flancul estic”.

ce spusese Maria Zaharova

Voi face propriile remarci pe marginea celor declarate de Maria Zaharova în conferința de presă. Susține că integrarea Moldovei în UE sau unificarea ar fi „absorbția Republicii Moldova de către acele forțe românești, care nu țin cont de suveranitatea moldovenească”.

În cazul unei uniri, e ca la formarea unei noi familii de către doi soți. Se poate spune că le dispare independența anterioară, dar nu le dispar drepturile, nu devin unul prizonierul celuilalt. Cam așa funcționează și unificările dintre state. Mult mai deranjant, a fost pasajul, în care Zaharova o acuză pe Maia Sandu că a acționat pentru:

„lipsirea Moldovei de suveranitate și independență, erodarea memoriei istorice a poporului moldovenesc, realizarea tuturor demersurilor pentru ca moldovenii să nu își cunoască propria istorie și să renunțe la propria identitate. Renunțarea la denumirea limbii ca limbă moldovenească și remodelarea acesteia în limba română.”

Evident, niciun român nu acceptă creațiile artificiale sovietice, numite limbă moldovenească și popor moldovenesc. Renunțarea la ele a fost o decizie internă a lingviștilor și politicienilor din republică.

„Esența acestei politici constă în românizarea forțată a spațiului social-politic și cultural moldovenesc, în marginalizarea și interzicerea a tot ceea ce indică identitatea națională a poporului moldovenesc. Într-un plan mai larg, este vorba despre dorința de a reconfigura complet țara conform standardelor neoliberale și de a o transforma într-o parte a periferiei rusofobe a Uniunii Europene.”

Aici sunt două aspecte amalgamate. „Românizarea forțată” e o fantasmagorie, venită după ceva cu adevărat real, rusificarea din timpul Imperiului Țarist și Sovietic. Sunt documentate fără dubiu deportările în Siberia și alte părți îndepărtate de basarabeni, colonizarea regiunii cu alte etnii, impunerea alfabetului chirilic și a limbii ruse.

Restul aspectelor, nu țin de România. Uniunea Europeană chiar are o politică neoliberală economic și cultivă în ultimii ani ostilitatea belicoasă față de ruși. Nu e ideea Bucureștiului, e o partitură ce li s-a dat și altor țări. Însă riscăm să îi tragem ponoasele, chiar dacă nu am făcut decât ce ne-au dictat euro-americanii. La fel e și reproșul întemeiat că autoritățile de la Chișinău practică cenzura, prin închiderea unor posturi de televiziune.

Maria Zaharova reproșează României și Moldovei că onorează eroii din războiul contra URSS. Am mai comentat acest aspect. Rușii insistă să ne scoată agresori în al doilea război mondial, când agresiunea a fost pornită de ei, când ne-au ocupat Basarabia, prin pactul Ribbentrop – Molotov. În această privință, propaganda rusă e solidară cu auto-denigrarea practicată de falsele elite ale României de azi și cu acțiunile statului român de ștergere din memoria colectivă a unor mari personalități. Exces, care merge până la culpabilizarea întregii armate de atunci.

Cultivarea unei naturale mândrii naționale românești e descurajată atât de Federația Rusă, cât și de puterile occidentale, care dictează conducătorilor României. Și care chiar aplică de trei decenii și jumătate un plan de anulare a indentității românești.  Acestea sunt chestiuni sentimentale și de importanță existențială. Însă partea pragmatică, elefantul din cameră, din declarația Mariei Zaharova, urmează mai jos. Și a fost ignorată de clasa politică de toate nuanțele de la București:

cuiul lui Pepelea

„Se dezvoltă în mod consecvent cooperarea politica și militară dintre Chișinău și București, în calitate de stat membru NATO. Despre ce neutralitate se poate vorbi, dacă este vorba despre faptul că ei nu se îndreaptă nici măcar spre integrarea în România, ci sunt absorbiți în totalitate de către statul vecin, care, după cum știm cu toții, este parte a Alianței Nord-Atlantice?

Militarii moldoveni participă în mod regulat la exerciții și antrenamente militare comune pentru consolidarea interoperabilității forțelor armate naționale. „Interoperabilitate” pentru ce sau împotriva cui? Statutul de neutralitate al Republicii Moldova, consacrat în Constituție și care a asigurat mult timp securitatea țării, este erodat în mod sistematic.” (Maria Zaharova, ianuarie 2026)

Ei bine, aici e chestiunea gravă, pe care n-au remarcat-o cei care au sărit să dea replici patriotice. Pentru că acolo e punctul în care frumoasa retorică patriotică se izbește de betonul realității. Chiar și fără belelele din Transnistria și Găgăuzia, unirea dintre Moldova și România ar însemna aderarea Moldovei nu doar la UE, ci și la NATO. Iar noi știm că, în Ucraina, Rusia a considerat avansul NATO un casus belli.

În teorie, Moldova nu trebuie să ceară voie altui stat să adere la NATO. În practică, asta devine o aventură riscantă, dacă Rusia consideră că e un avans al NATO prea aproape de ea. Iar noi n-avem capacitatea să ne impunem militar voința într-o dispută de genul. Deci o eventuală unificare ar trebui precedată de un acord diplomatic, care să asigure că acțiunea nu e interpretată ca motiv pentru o „intervenție” războinică. Nu e după „legile internaționale”, dar acelea nu știm dacă mai există în condițiile în care Trump își alege ce teritorii să anexeze și pe unde să schimbe guverne. E politică realistă.