Colectivismul din sânul individualismului

A făcut ceva vâlvă intervenția lui Nicu Păun pe lângă guvern. Pretenția ca grupul lui etnic să beneficieze de un favoritism fiscal a contrariat și stârnit ironii de tot felul. În trecere, venea și cu alte doleanțe, ca urgentarea aplicării strategiei naționale pentru minoritatea lui și punerea în legalitate a 30.000 de construcții ridicate ilegal. Deci un favoritism juridic, după cel politic, al cărui beneficiar e – ca parlamentar cu loc din oficiu – și cel legislativ, din „legea de combatere a antițigănismului”.

A trecut aproape neobservată cerința cea mai de folos societății în ansamblu, care nu era una concretă, dar avea mai multă logică. Deputatul îi atrăgea atenția lui Ilie Bolojan că intenția de a reduce cu 10% cheltuielile cu învățământul va afecta comunitățile sărace și, cu precădere, etnia lui, care are o rată de abandon școlar mai mare, dar neprecizată.

Aici paradoxul era mai mare, căci Grupul Minorităților susține activ coaliția guvernamentală, îi votează toate legile și măsurile de austeritate. Iar problemele de ansamblu, cum ar fi declinul catastrofal al învățământului pentru toată societatea nu îi preocupă. Din guvern face parte și UDMR, care în mod similar nu are ca preocupare calitatea învățământului pentru români, ci exclusiv dacă predarea se face în maghiară, cu cât mai puține ocazii la limba statului să ajungă la urechile copiilor unguri.

Să adăugăm cifrele lipsă: pentru clasele primare, rata de abandon e 16% pe țară. Asta înseamnă copii între 6 și 14 ani, de orice etnie, care nu merg la școală. La nivel de liceu, rata de abandon se dublează la 32% pentru toți elevii de cetățenie română. Un exemplu concret de evoluție: în 2012, s-au înscris în clasa I 189.500 de elevi. (Se înțelege că nu puteau fi numărați cei nedați la școală deloc în acel an.) În 2024, la ultimul examen de finalizarea liceului se mai înscriseseră 119.000 și presa se întreba „unde au dispărut 70.000 de elevi”? 

Degradarea școlii e simțitoare, dar măsurătorile variază. S-a vehiculat mult un procent de circa 40% analfabetism funcțional, tradus prin incapacitatea de a înțelege un text citit. O presupusă măsurătoare PISA din 2022, dădea la 42% această rată. Dar Jurnalul notează că „acest grafic a fost șters din prezentarea OCDE în varianta românească”, făcută de minister.

Poate fi și parte dintr-o campanie de denigrare. De exemplu, Pro TV a strecurat într-o știre din 2025 cifra de 60% analfabetism funcțional în România”, fără să ofere niciun fel de sursă, pretinzând că sunt din studiul PISA. Pare o cifră total inventată. (De altfel, știrea începea cu o exemplificare cu totul cretină despre ce ar însemna să fii „analfabet funcțional”. Două fetițe primeau întrebarea: „Dacă într-un coș sunt 3 mere verzi și 4 roșii, câte mere sunt în coș?” Doar 3 era dat ca răspuns corect, cine răspundea 7 era declarat „analfabet”. Dar întrebarea era neclar formulată, pentru a deruta, întrucât în limba română „roșii” se poate referi în context și la tomate și la culoarea unor mere diferite de cele verzi.)

A treia cerință a lui Nicu Păun pentru Bolojan era să urgenteze aplicarea „Strategiei Guvernului României de incluziune a cetățenilor români de etnie romă”. Care are valoare de lege, prin adoptarea ca HG și publicare în monitorul oficial. Un adevărat plan cincinal, pentru 2022-2027. La paginile 16 și 17 ale strategiei se găsesc date interesante privind prima doleanță, cea legată de învățământ:

„Ponderea copiilor romi care frecventează învățământul obligatoriu este de 78% (față de 95% pentru copiii români din vecinătate). Decalajul se mărește din nou în cazul accesului la învățământul liceal, unde regăsim mai puțin de un sfert dintre elevii romi (22%), comparativ cu populația majoritară unde ponderea urcă la 80%.”

Cifrele de mai sus sunt bazate pe un sondaj al unei structuri UE împotriva discriminării. Observăm că se contrazic cu cifrele deja consemnate de presă, ca fiind statisticile populației totale. Pentru că ar rezulta doar 5% abandon școlar la populația generală, față de 22% pentru minoritate. În timp ce pentru liceu, rezultă 20%, față de 78% abandon școlar.

Aceeași strategie guvernamentală consemnează alte estimări legate de analfabetismul propriu-zis (nu cel „funcțional”) și instruirea în genere (nu doar pentru cei de vârstă școlară):

„Ultimul recensământ din România (2011) indica faptul că ponderea etnicilor români care nu au absolvit nicio școală era de 1% în timp ce ponderea etnicilor romi era de 14%. Din totalul persoanelor considerate analfabete, 229.721, aproape 30% aparțin minorității rome (67.480).

În schimb, dacă ponderea populației majoritare cu studii superioare era de 15%, ponderea etnicilor romi care absolviseră studii superioare era sub 1%.

O cercetare mai recentă arată faptul că două treimi dintre etnicii romi fie nu au absolvit nici o clasă, fie au absolvit maxim studiile gimnaziale, o pondere de cinci ori mai ridicată decât cea a populației majoritare.”

Știm deja că statul are programe distincte de favoritism etnic, intitulate „acțiune afirmativă”, prin care sunt rezervate locuri în licee și facultăți. Prin ele, își propune să modifice artificial statisticile prin derogări de la principiul meritului la examene, care să dezavantajeze copiii majoritarilor.

individualism pentru ceilalți

Nicu Păun împletea în pledoaria sa problematici etnice și sociale, inspirate de fapte reale. Semnala că creșterile de taxe afectează în mod disproporționat comunitățile sărace, care au și acces mai restrâns la serviciile de infrastructură minimale ale civilizației: canalizare, iluminat și asfaltare. Confuzia pe care o introducea era totală prin aducerea în prim plan a construcțiilor ilegale, care au alt impediment decât „rasismul” în conectarea la utilități. (Nu menționa și cazurile în care branșarea la utilități s-a făcut prin metode la fel de creative.)

Dar privind mai în profunzime, observi contrastul dintre două filosofii. Țării întregi și tuturor națiunilor din comunitatea occidentală li se predică și li se aplică un individualism liberal, care acoperă treptat toate sferele vieții. Ți se spune că oamenii trebuie tratați exclusiv ca persoane disparate, cu o identitate fluidă, care e un simplu „construct social”, o convenție, ce poate fi redefinită și remodelată pe măsură ce omenirea progresează.

Clasele sociale nu sunt încă negate de actuala mentalitate, mai poți formula cereri în numele lor. În schimb ți se cere să pretinzi că etniile majoritare nici nu există. Reprezentarea lor e considerată „extremistă” și pedepsită drastic prin legi inițiate chiar de minorități și practici generalizate în blocul euro-atlantic. Ea mai poate fi făcută, cel mult, sub forma cererilor cetățenești și a partidelor „suveraniste”, care să reprezinte toată populația laolaltă.

Ce pot obține clasele sociale și popoarele e foarte limitat în actualul aranjament botezat „modernitate”. Pentru că ele pot să ceară, dar până să obțină, vor afla că dogma neo-liberală e imuabilă. Că peste nevoile de subzistență apar constrângerile ce decurg din semnarea unor tratate de liber schimb, tratate de aderare la structuri supra-naționale, care garantează mai întâi drepturile marelui capital. Astfel, „piața” devine un concept mult mai puternic decât „națiunea”. Cu varianta ei și mai explicită, când e vorba de contractarea și returnarea datoriilor: „piețele internaționale”. Iar noțiuni ca „austeritate” și „curbe de sacrificiu” nu sunt departe.

Știrea respectivă s-a viralizat, dar puțini au remarcat un detaliu în fotografia, care o ilustra:

Deputatul Nicu Păun vorbea cu trei steaguri în spate, ca și cum ar fi fost ambasadorul unei țări străine. (Poate cel al NATO n-a încăput în cadru.) Steagul UE reprezintă organizația supra-națională, care impune statului național tot felul de politici în favoarea minorităților, de diluare a specificului național. Impune și politici neo-liberale, care anulează multe din instrumentele de apărare și promovare a unei economii naționale. UE aduce și beneficii, desigur, măcar pe termen scurt și mediu. De asemenea, impune și politici de hiper-birocratizare și redistribuire, specifice unui stat asistențial.

Al doilea steag era tricolorul, reprezentând țara care îi plătește leafa de parlamentar și o viitoare pensie specială lui „Niki Scorpion”. Altfel, un prosper om de afaceri, cu un nivel de bunăstare mult peste media națională.

Al treilea pare inspirat după drapelul indian, așa cum steagul așa zisului Ținut Secuiesc pare inspirat de cel din Kazahstan. E steagul unei etnii fără un teritoriu deocamdată.

Parlamentarul se manifestă ca reprezentantul unui popor în sânul altuia. În secolele, dacă nu chiar mileniile trecute, evreii au avut o lungă tradiție de negocieri și acorduri cu suveranii unor regate, cetăți și imperii, prin care erau stabilite condiții de trai pentru comunitatea locală. În evul mediu târziu, ce am numi astăzi „drepturi” se numeau „privilegii”. Mai existau și alte categorii, care își negociau privilegii, cum ar fi ghildele, ordinele militaro-religioase și corporațiile (care puteau acoperi lucruri diferite de sensul prezent).

Pe măsură ce vechile imperii, întinse peste mai multe credințe, popoare și triburi, s-au spart în state naționale, evreii au fost un popor cu o înclinație aparte spre internaționalism, fiind în avangarda unui spirit cosmopolit. Acum statele naționale sunt dizolvate și ele, aflându-ne într-o tranziție spre unificarea globală sau variantele intermediare ale unor blocuri numite „lume multipolară”.

Steagurile au rămas ultimul vestigiu simbolic din epoca statelor naționale. Dar chiar și ele, te întrebi, ce mai reprezintă în ziua de azi? Statele au devenit pentru unii simple structuri teritoriale, care eliberează pașapoarte, în care te poți muta să îți desfășori afacerile. Statele sunt neputincioase în fața corporațiilor (în sensul prezent), multinaționale și deseori mai bogate decât țările, care pot fi uneori doar simbolic taxate. Puterea lor de negociere e peste cea a popoarelor ce dau numele țărilor.

Corporațiile și băncile nu au nevoie să apară în văzul lumii cu jalba-n proțap, pentru a-și negocia privilegiile. Acelea au fost obținute și garantate demult. Contabilitatea a fost deja acceptată ca trecând deasupra dorinței de supraviețuire a națiunilor. Tehnocrații și politrucii ca Bolojan, Ursula sau Christine Lagarde sunt instalați doar să asigure că plata datoriilor se face la timp și „reformele” cerute la pachet sunt aplicate.

În noile realități, a apărut o clasă de indivizi numită globo homo, produsul și aliatul politicianului. E omul global, neatașat sentimental de țara de origine, decât la modul superficial. El consideră locuitorii unei țări nu ca pe „compatrioți”, ci ca pe indivizi interschimbabili. Pe care pretinde că îi evaluează „neutru”, ca un veritabil om-mașină, după criterii de performanță; de fapt, după avantajele imediate, pe care i le pot aduce.

Pentru omul cosmopolit, țările sunt teritorii care emit pașapoarte, cum sunt și companiile care dau adrese de e-mail. Nu poți funcționa fără un e-mail în ziua de azi, fără un abonament la telefonul mobil. Dar nu poți să zici că ai un atașament aparte față de G-mail, Yahoo sau Hotmail. În cazul lor, steagul e doar un simbol grafic sub care poate defila oricine, nu foarte diferit de movul specific brandului Yahoo sau roșul cu alb de la Google.

o comunitate de succes

Am văzut recent un reportaj despre o comunitate de evrei hasidici din New York. Sigur, acel exemplu nu e reprezentativ pentru ansamblul evreilor din Statele Unite. Tocmai contrastele făceau exemplul insolit.

Kiryas Joel e o localitate cu 44.000 de locuitori din statul New York, formată aproape integral din evrei din secta Satmar. (Numele vine chiar de la Satu Mare, de unde a pornit la începutul secolului XX, pe când orașul era sub stăpânire austro-ungară.) Doar 6% din locuitorii orășelului american vorbesc engleza acasă, 92% vorbesc idiș și 2% ebraica modernă.

În contrast cu criza demografică din Europa și America, orașul a reușit să își dubleze populația în mai puțin de 15 ani. Familiile au în medie 7 copii, dar sunt frecvente cazuri mai prolifice de atât. Astfel, Kiryas a ajuns și cel mai tânăr oraș american, cu o medie de vârstă a locuitorilor de 15 ani.

Reușita e cu atât mai spectaculoasă cu cât o parte considerabilă dintre părinții de parte bărbătească se dedică studiului talmudic, iar femeile îngrijirii copiilor. Într-o Americă neo-liberală a concurenței fără opreliști, în care accesul la asistență medicală nu e de la sine înțeles, orășelul e o adevărată oază de economie socială, temeinic conectată la programele de ajutor social de stat.

Situația are oarece echivalent în sistemul din Europa, unde există de asemenea comunități musulmane cu familii numeroase, sprijinite de statul asistențial. Care dau și persoane specializate în studiul Coranului ca ocupație de bază.

Sunt realități ce vor deveni curente și la noi în anii următori. Căci, așa cum ne-a explicat activista din Suedia Barbara Lerner Spectre:

„Europa nu va mai fi monolitul care era odată (..) Europa va trebui să învețe să fie multiculturală. (..) pentru că fără acea mare transformare, Europa nu va supraviețui.”

Dar comunitatea mono-culturală din Kiryas Joel, New York iată că supraviețuiește chiar bine și se dezvoltă. Spre deosebire de zonele intens populate din Europa și Statele Unite, care sunt foarte periculoase, orășelul Kiryas Joel strălucește și în alte privințe. Are o rată a criminalității foarte mică, violența și furturile sunt foarte rare.

Alt contrast e cel cultural. Lumii occidentale i se prezintă ca firești: promiscuitatea sexuală, pornografia, tot felul de manifestări ale decadenței. În schimb, chiar și vizitatorilor din orășelul american li se cere să aibă o ținută decentă. Iar localnicii au ținute ultra-conservatoare, aproape uniforme. E un peisaj care diferă foarte mult cu ce promovează Hollywood-ul, Netflix și restul industriei de consum, ca fiind modern și de invidiat.

Opțiunile politice sunt la fel de răsturnate. La alegerile din 2020, în orașul hasidicilor, Donald Trump a câștigat cu 98,5% din voturi. În acel an, 71% din evreii americani o votaseră pe Hillary Clinton. Chiar puțin, față de tura anterioară, când 78% puseseră ștampila pe Barack Obama, ca să devină primul președinte afro-american din State.

Acum câteva luni, orașul New York l-a ales primar pe Zohran Mamdani, un indian musulman născut în Uganda, cu vederi socialiste. Mamdani, un rival al lui Trump, a fost votat de 33% din evreii din New York, care constituie 10-15% din populația capitalei financiare. Cartierele au cunoscut o polarizare mare, după specificul lor, așa cum notează în detaliu Forward. Mamdani a fost votat de 75,5% din evreii din Brooklyn, un fief progresist, unde sunt și cei mai mulți. La polul opus, a luat doar 6,6% de la evreii hasidici din Borough Park. Și 22% în Crown Heights, un fief al grupării Chabad Lubavitch, de care e legat contra-candidatul Andrew Cuomo.