evadare.ro

Taina Crăciunului

Pornesc de la o idee dintr-o predică a dăruitului cu har Bartolomeu Anania (pe care nu o mai găsesc). Vorbea la un praznic de Bunavestire de marea taină a Întrupării, pe care îngerul o „dezvăluie” sub forma unei umbre.

În cartea Ieșirii, Moise primește instrucțiuni detaliate despre cum să construiască un cufăr, care să adăpostească tablele Legii și alte relicve sacre (mana, hrana miraculoasă venită din cer în pustiu, toiagul cu care era „păstorit” poporul și cu care s-au înfăptuit mai multe minuni, între care și despărțirea apelor). În traducerea englezească, obiectul e denumit „arcă” – la fel ca vasul pe care Noe salvează esența vieții pământești. Paradoxal, el are aproape dimensiunile unui sarcofag, la fel cum are și altarul bisericilor creștine, în care chiar sunt depuse moaște de martiri. În traducerea românească, i se spune chivotul legământului. E vorba de legea Vechiului Testament.

Pe capacul chivotului erau sculptați doi heruvimi – posibil singura excepție de la interdicția de a nu face „chip cioplit”. Îngerii sunt față către față, privindu-se și privind arca, dar nu au aripile într-o poziție de zbor sau de repaus, ci întoarse spre înainte, umbrind capacul. În taina acelei umbre, Dumnezeu Se arăta în Sfânta Sfintelor, în chipul unui nor, după cum scrie Leviticul:

1. După moartea celor doi fii ai lui Aaron, care au murit când au adus foc străin înaintea feţei Domnului, a grăit Domnul cu Moise;
2. Şi a zis Domnul către Moise: “Spune lui Aaron, fratele tău, să nu intre oricând în locaşul sfânt de după perdea, înaintea curăţitorului celui de pe chivotul legii, ca să nu moară, că deasupra capacului Mă voi arăta în nor. (Leviticul cap 16)

Tot într-un nor avea să Se dezvăluie Mântuitorul aleșilor dintre ucenici, la Schimbarea la Față de pe muntele Tabor. Apostolul Pavel amintește cu mare prudență detaliul umbrei heruvimilor tot ca pe o taină:

5. Deasupra chivotului erau heruvimii slavei, care umbreau altarul împăcării; despre acestea nu putem acum să vorbim cu de-amănuntul.
6. Astfel fiind întocmite aceste încăperi, preoţii intrau totdeauna în cortul cel dintâi, săvârşind slujbele dumnezeieşti;
7. În cel de-al doilea însă numai arhiereul, o dată pe an, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru greşealele poporului.
8. Prin aceasta, Duhul Sfânt ne lămureşte că drumul către Sfânta Sfintelor nu era să fie arătat, câtă vreme cortul întâi mai sta în picioare,
9. Care era o pildă pentru timpul de faţă şi însemna că darurile şi jertfele ce se aduceau n-aveau putere să desăvârşească cugetul închinătorului. (Epistola către evrei, cap 9)

În Psalmul 90, există o lungă imagine poetică în care umbra are rol protector:

2. Va zice Domnului: “Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea; Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul”.
3. Că El te va izbăvi din cursa vânătorilor şi de cuvântul tulburător.
4. Cu spatele te va umbri pe tine şi sub aripile Lui vei nădăjdui; ca o armă te va înconjura adevărul Lui.
5. Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua,
6. De lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază.
7. Cădea-vor dinspre latura ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia.
8. Însă cu ochii tăi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor vei vedea.
9. Pentru că pe Domnul, nădejdea mea, pe Cel Preaînalt L-ai pus scăpare ţie.

După numeroasele referiri din Vechiul Testament, cu tot tipicul ritualismului evreiesc, chivotul nu mai este apoi amintit decât fugitiv în Cartea Apocalipsei. Când are loc o reconstituire a Templului, de astă dată în formă desăvârșită. Până atunci, la cumpăna dintre cele două legăminte stă taina Întrupării. Cu nouă luni înaintea Crăciunului, Fecioara Maria este vestită de un înger (probabil Gabriel) cum e cu putință nașterea miraculoasă:

„Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” (Luca, 1:35)

Fiecare om și fiecare popor are o taină a lui și cel puțin o misiune de împlinit, prin care contribuie la marele rost al neamului omenesc în ansamblu. Misiunea pentru care a fost ales poporul evreu a fost aceea ca în sânul său să Se nască Mântuitorul omenirii. Cât timp aceasta a fost doar o promisiune, poporul a umblat la propriu după chivotul umbrit de heruvimi, adăpostit în pustiu de un cort și apoi de templul de piatră din Ierusalim. După ce promisiunea s-a împlinit și o taină cu mult mai mare s-a petrecut sub umbra îngerului în trupul unei Fecioare, acele obiecte sacre au devenit irelevante. Templul a fost năruit, chivotul răpit și pierdut (nu a mai fost returnat, ca la alte cuceriri consemnate). Chivotul fusese doar un recipient simbolic.

Hristos a trăit toată experiența de a fi om, de dinainte de naștere, locuind în pântecul devenit cu adevărat Sfânta Sfintelor. În anii din urmă, medicii aduc dovezi că un prunc în uter recunoaște vocile părinților, simte stările mamei – bucurie, spaimă, liniștea somnului – ba chiar că ar fi sensibil și la genuri muzicale. Este un fel de viață nedeplină, deseori comparată cu viața de pe pământ, în comparație cu viața de apoi.

Curiozitatea cercetătorilor nu cunoaște tabu-uri. Dar umbra nu poate fi cântărită sau cercetată în laborator. Umbra ne poate și speria. Ea indică două lucruri: existența unui obiect (a unei corporalități, în cazul în care avem îndoielile inutile ale lui Descartes) și existența unei surse de lumină, exterioare lui. Îți arată că ești, dar că mai e ceva în afară de tine. Nu poți fugi de umbra ta, după cum nu poți fugi nici de ceea ce ești.

Rostul popoarelor creștine e să apere aceste taine, ale Nașterii și Învierii, să le ducă mai departe și să le trăiască. Pentru aceasta sunt ele „alese”.

Hristos s-a născut după un exil, în timpul unui recensământ. Încă de atunci, puternicii zilei aveau ca prioritate supravegherea populației. (Contact tracing, i-ar spune azi.) Și încă dinainte de a Se naște, au vrut să Îl ucidă. Ura lor fără motiv nu s-a stins în două mii de ani și se regăsește tot mai explicit în acțiunile multor conducători din rândul „puternicilor veacului acestuia”.  Doar astfel de minți distorsionate puteau să gândească tentativa de parazitare a sărbătorii Crăciunului cu „darul” unui vaccin, îmbrăcat în aură de fals miracol, ca „luminiță de la capătul tunelului”.

Între obiceiurile vechi de sărbători se numără și unul căzut în uitare: colindul irozilor. Nu mai știu în ce consta, dar pluralul e foarte precis. Într-adevăr, au existat doi regi cu același nume, Irod, doi uzurpatori. Unul în vremea Nașterii (cel cu uciderea pruncilor după profeția magilor) și cel din vremea Răstignirii. Dacă am vorbit de misiunile popoarelor ca de un destin, se naște întrebarea: își puteau pune irozii poporul pe cale? Puteau proceda altfel? Și mă refer aici în sensul cel mai larg cu putință, al oricărui conducător, al oricărui popor.

Răspunsul e: da. Dacă ar fi renunțat la calculul egoist și ar fi procedat după exemplul sutașului. Centurionul roman era un conducător mai mic, dar totuși om cu autoritate: „zic slugii mele: fă, și face”. Totuși el renunță la autoritatea lui de dragul unei slugi bolnave și se adresează unui „profet local”, în aparență mai lipsit de putere decât el, care era cuceritor. Sutașul, care pentru o clipă se leapădă de pompa funcției pentru că îl doare suferința slugii, dă exact modelul de conduită ideal al unui conducător, la fel ca „bunul păstor” din altă parabolă.

evadare.ro
December 25th, 2020
Mai multe despre: Spiritualitate

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.