Am avut bucuria de a asista măcar indirect la un moment înălțător și istoric. Singura realizare palpabilă a anului centenar se întâmplă să fie una durabilă – se putea investi în artificii, confetti, concerte, dar iată că a rânduit Dumnezeu mai bine și poate ne mai iartă nepăsarea de la referendum. Am văzut cu emoție mulțimea de credincioși din stradă, înfruntând gerul, decenți, civilizați, cu încăpățânare împotriva propagandei. Abia acel popor mi s-a părut format din oameni frumoși și liberi, descătușați de condiționarea pavloviană pe care o creează fluxurile media. E dătător de speranță.
În masa sfântului altar se pun întotdeauna moaște de martiri, care amintesc că Biserica e ridicată pe jertfă. Alegerea în acest caz a fost una simbolică: martiri din secolul IV, pentru a sublinia coincidența nașterii sub creștinism a acestui popor, și ale martirilor Brâncoveni. Absența intenționat-jignitoare a unor lideri actuali vremelnici și accidentali ne amintește că după decapitarea liniei domnitoare naționale suntem conduși de fanarioți.
Nu s-a auzit limba rusă la slujbă, cum ai fi crezut din mesajele propagandei, ci greaca. Ne-a făcut cinstea de a săvârși actul sfințirii catedralei primus inter pares, patriarhul Constantinopolului, noua Romă. O reîntâlnire uimitoare. Imperiul Bizantin s-a numit pe toată existența lui Romania, patria romaioilor sau a romeilor – balcanici de cultură greacă autodefiniți prin calitatea de cetățeni ai Romei. Din acel glorios imperiu creștin de o mie de ani a rămas astăzi doar această patriarhie în inima Istanbulului, în cetatea copleșită de musulmani. Din vechiul nume al Romei, pe harta Europei n-a mai rămas astăzi, de asemenea, decât un loc care duce mai departe gloriosul nume. Fiecare, o insulă în felul ei, într-o mare păgână, care vine acum dinspre Apusul întors împotriva lui însuși.
Un moment binecuvântat, într-adevăr!
Victor Grigore