evadare.ro

Păstorul care a rătăcit turma

Scriu acest articol cu mare ezitare și tristețe. Pentru că sunt conștient că de mulți ani se duce un război cultural împotriva creștinismului și românilor, pentru care Biserica Ortodoxă e ultima redută spirituală și de rezistență națională. Am combătut și voi combate în continuare acele atacuri masiv finanțate, deci nu vreau să ofer muniție inamicului. Mai mult, e a doua zi de Paște, iar eu sunt doar un nimeni păcătos, ultimul să deschidă gura despre patriarh. Totuși, îmi spun părerea așa cum simt că e mai aproape de adevăr.

formația ecumenistă

Au trecut deja 14 ani de când Patriarhul Daniel poartă toiagul cu care e chemat să mențină poporul pe calea mântuirii. Și de când conduce instituția în care românii au cea mai mare încredere. Pentru că acesta e statutul fără egal al Bisericii, să aibă în fruntea sa pe Iisus Hristos, ținta inimilor în ceruri, dar și sedii pe pământ. N-a făcut minuni, dar nici nu s-a descurcat rău, având în vedere delicatețea misiei și ostilitatea presei.

Mi l-am dorit mult pe marele Bartolomeu Anania în acel loc – persoană ale cărui erudiție și sclipiri scriitoricești aveau darul să atingă inimile celor care îl ascultau. Ar fi îmbinat și lumea veche, de dinainte de comunism, încununat cu suferințele închisorilor cele mai dure, cu un senzor fin pentru problemele actuale. De la platforma oferită de Patriarhie, vocea de tunet a regretatului mitropolit ar fi mișcat societatea. Spre deosebire de erudiția total lipsită de carismă și darul oratoriei, în cazul Patriarhului Daniel. Om cultivat, școlit, dar care nu reușește să miște prin cuvânt.

A planat de la bun început asupra sa umbra liniei ecumeniste – pe care mai mulți părinți ai secolului XX au numit-o ultima pan-erezie. Într-o vreme în care nu se putea ieși din țară nici până la Ruse fără acceptul Securității, tânărul teolog a avut privilegiul unor studii în Occident, și chiar de a profesa acolo. Doi ani în Franța, la Universitatea de Științe Umaniste din Strasbourg, Facultatea de Teologie Protestantă. Și alți doi în Germania la Universitatea din Freiburg, Facultatea de Teologie Catolică. În al cincilea an în Occident, se întoarce la Strasbourg pentru teza de doctorat la Facultatea Protestantă.

Iar anul următor devine lector în Elveția la Institutul Ecumenic din Bossey, pe care ajunge să îl și conducă din poziția de director-adjunct. Practic, de la 25 de ani, între 1976 și 88, cu mici reveniri în țară, actualul patriarh a trăit în Vest în chiar focarul ecumenismului, participând și la o sumedenie de conferințe prin toată lumea liberă, inclusiv America și Canada. Iar la revenirea în țară, între 88 și imediat după Revoluție e adus în vârful aparatului Patriarhiei, tot la Secția Dialog Ecumenic.

Din biografia oficială e destul de misterios cum a decurs călugărirea de la Sihăstria din 87, înainte de a se fi încheiat perioada de predare la Institutul Ecumenic din Elveția, urmată de funcțiile înalte de la București. Iar Revoluția (și momentul de degringoladă când Patriarhul Teoctist se retrage la o mănăstire și se oferă să demisioneze) aduce o ascensiune fulminantă a tânărului de 39 de ani, proaspăt revenit în țară, care în doar câteva luni urcă toate treptele fiind deja la jumătatea anului Mitropolit al Moldovei. Demnitate care, prin tradiție, a funcționat și ca trambulină pentru cea de patriarh.

Totuși, trebuie subliniat că Patriarhul Daniel a avut maeștri tradiționaliști de excepție, de la Dumitru Stăniloae, la Ilie Cleopa, pe care l-a păstrat ca duhovnic până la final. Ca și în cele lumești, pare înzestrat cu simțul valorii.

Per total, aș spune că temerea inițială, că patriarhul ar duce Biserica pe o cale radical ecumenistă nu s-a confirmat. Nu voi intra în discuția despre Sinodul din Creta, întrucât nu mă consider îndeajuns de competent și de informat. Senzația e că așa numiții „nepomenitori” au dreptate să se teamă, dar au greșit rupându-se de instituție și ar trebui să facă pasul înapoi, spunând ce au de spus din interior, fără radicalism. Posibil ca episodul Creta să fi fost un compromis, dar eu unul nu îi văd efecte în viața Bisericii, deci nu aș face din el un capăt de țară.

un război pierdut

Un eveniment major al păstoririi preafericitului Daniel a fost Referendumul Familiei. Un conflict de mare amploare al societății, în care clerul s-a trezit parte aproape fără să vrea. Inițiatorii au fost mai curând mireni din societatea civilă și unele grupuri neo-protestante, ambele zone conectate la realitățile sociale și mediatice din America și Europa. Subiectul nu face obiectul predicilor la ortodocși, a căror specialitate fondatoare e lupta cu ereziile, și care au prin tradiție o mare pudoare. Biserica s-a trezit târâtă în această mare înfruntare a soceității mai ales la atacurile nedrepte ale radicalilor „progresiști”, prin intermediul presei.

A decis, pe final, să se implice, a aprobat pe alocuri uriașul efort de strângere a semnăturilor. Tot mai pe final a îndemnat explicit enoriașii să iasă la referendum. Patriarhul însuși a făcut acest gest, dar tot discret, în stilul aproape birocratic de a vorbi, fără să miște nici măcar auditoriul prezent. Poate a crezut că și o silabă va fi suficientă pentru un efect de proporții, dar nu a fost.

Rezultatul a fost o catastrofă. Pentru prima dată în istoria ei, Biserica a părut ruptă de popor, ignorată de societate. Iar creștinii, doar o minoritate, pe care președintele și-a permis să îi numească „fanatici religioși”. Patriarhul a făcut atunci un gest semnificativ, care îl plasează pe un fel de listă neagră a puterilor veacului acestuia. Și în anii ce au urmat, tot mai mulți preoți au început să se trezească la realitatea că se află ei înșiși într-un război cultural, în fața unui tăvălug, care amenință să ne spulbere pe toți prin recompunerea societății și a normalității. Probabil că dacă referendumul ar avea loc azi, mulți preoți ar fi cu adevărat mai în temă, ar înțelege implicațiile subiectului și ar fi incomparabil mai combativi. Poate prezența ar fi alta, ca urmare. Dar acea ocazie nu va mai veni vreodată.

un administrator de excepție

Patriarhul Daniel pare mai puțin înzestrat să rodească în inimile celor care îl ascultă. Dar excepțional dotat ca administrator și organizator. Au fost calitățile care l-au făcut remarcabil și ca mitropolit. Sub conducerea sa, Patriarhia a devenit o uzină fenomenal de eficientă: a renovat aproape tot ce se putea renova ca monument istoric, a costruit într-un ritm amețitor. După 89, au fost inaugurate peste 3.000 de biserici ortodoxe, circa 1.000 fiind încă în lucru, după unele surse. În total, ar fi peste 16.000 de biserici ortodoxe și mănăstiri, multe modele de gospodărire și aspect în comunitate.

Sursele anti-ortodoxe preferă să amalgameze cifrele și să pună împreună casele de rugăciune neo-protestante, într-un ghiveci pe care să-l pună apoi în contrast cu obsedantele spitale. Dar realitatea e că Biserica Ortodoxă a pierdut teren și în privința credincioșilor dar și a clădirilor. Într-un articol mai vechi din presa economică se nota că doar 37,9 din bisericile ridicate după 89 aparțin Bisericii Ortodoxe. Penticostalii, adventiștii și baptiștii construiesc într-un ritm mai susținut, având și o demografie superioară. Dar ce e mai grav, reprezintă foști credincioși ortodocși pierduți din neglijența noastră.

În tot cazul, propaganda murdară, care alătură ierarhii unor politiceni corupți, nu se susține. E infirmată de realitate. Spitalele, școlile, autostrăzile, pentru care politicienii au avut la dispoziție bugete gigantice, nu se văd. Dimpotrivă, cu bugete doar ale Sănătății, care au trecut și de 7 miliarde de euro într-un an, au fost chiar închise spitale. În timp ce bisericile preoților se văd, deși au beneficiat de sume infime de la buget (unde contribuabili sunt preponderent tot ortodocșii).

Discretă, dar de amploare, e și marea operă filantropică a Bisericii, pe care patriarhul Daniel a dus-o la cote fără precedent. Într-un articol vechi din 2016, un economist estima la 100 milioane de euro pe an veniturile Bisericii Ortodoxe Române. Probabil au mai crescut între timp. Dar în anul pandemiei 2020, din cât a adunat a dăruit doar pentru filantropie 38 de milioane de euro. Biserica, sub aripa căreia s-au format primele spitale (bolnițe) de pe teritoriul țării și primele școli, ajută peste 138.000 de săraci, bolnavi și bătrâni cu hrană și asistență medicală. Iar din ce rămâne, continuă să ridice lăcașuri, să susțină activitatea parohiilor sărace.

Nu mai adăugăm aici și activitățile de presă, apărute chiar la inițiativa actualului patriarh, când era mitropolit – Radio Trinitas, apoi televiziunea, trustul Basilica, ziarul Lumina, editarea de cărți, organizarea pelerinajelor.

ctitoria și ambiția

Dar proiectul de care patriarhul pare să își fi legat cel mai tare râvna e Catedrala națională, devenită paratrăsnet al urii necredincioșilor. Oricâte minusuri ar avea, numele său va dăinui în secolele ce vin prin acest edificiu. Problema e dacă vor mai fi și români creștini, care să-l umple pentru liturghii.

Am avut rezerve față de arhitectura aleasă, de amplasament, dar mă bucur că silueta impunătoare a catedralei e deja vizibilă din multe puncte din București, de la kilometri depărtare. Oricât de grele au fost vremurile și cât de hulită a fost construcția, ea s-a ridicat și acum s-a trecut la costisitoarea dar durabila pictură în mozaic.

Uneori, patriarhul a lăsat senzația că de dragul de a vedea terminată ctitoria, ar fi dispus la învoieli cu clasa politică. Deși compromisurile au fost mai degrabă în imaginația detractorilor decât dovedite.

De Sf Andrei, cu o zi înainte de Centenarul României Mari, când s-a sfințit Catedrala. Biserica a fost atunci singura instituție care a onorat marele eveniment al destinului național printr-un monument. Și a așezat în altar fragmente de moaște de sfinți români. Într-o Europă, care se islamiza, cu țărmurile lăsate nepăzite de politicieni trădători în fața unei invazii sistematice, într-o Europă care demolează catedrale sau le transformă în cluburi și hoteluri – undeva, la est, țările ortodoxe ridicau catedrale noi. Iar în cea de la București erau depuși cu pioșenie martiri ai rezistenței anti-otomane.

Țin minte și acum transmisiunea slujbei la care participa purtătorul celui mai prestigios titlu din lumea ortodoxă – patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului. Un ecumenist, e drept, dar reprezentant al Bizanțului, de la care ne revendicăm tradiția. Și îmi amintesc cu câtă seriozitate Patriarhul și mitropoliții mângâiau lespedea de marmură albă a altarului, unsă cu mir, cântând un imn despre mărturisirea mucenicilor în „Treimea cea deoființă”. Era pătruns de acel ritual cu sobrietate și atunci l-am îndrăgit pentru prima dată.

un naționalist discret

Un alt episod, care mi-a ridicat cota de simpatie pentru patriarh, a fost când am auzit că a fost cel care a insistat personal pentru o linie patriotică și de promovare a folclorului la Trinitas. Lucru confirmat și de spectacolul maraton de ziua Centenarului, la care l-a cărat și pe Patriarhul Ierusalimului (care părea mai mult ostenit decât încântat de cântecele naționaliste românești la care a fost supus 4 ore de un patriarh Daniel zâmbitor). Acestea nu sunt doar detalii, reprezintă încă un exemplu în care patriarhul s-a plasat în răspăr cu vremurile.

Inteligent fiind, cu siguranță a știut că poziționarea naționalistă va atrage riposta presei globaliste. Ceea ce s-a și întâmplat, fiind ani la rând țintă predilectă, inclusiv pentru realitatea „insuportabilă” că BOR – cum îi spun cei care nu-i pot pronunța decât sigla – e printre ultimele instituții ale românilor necondusă de străini.

vizita papei

Coincidență sau nu, de când a intrat în ea Papa Francisc, stegarul globalismului, în Catedrala Mântuirii Neamului nu s-a mai ținut nicio slujbă. În afară de mediatizare, acea vizită nu-și avea rostul, cu atât mai puțin rugăciunea în comun. Efectul în opinia publică a fost totuși trecător, papa s-a ales cu elogiile presei extaziate, iar patriarhul cu beștelelile obișnuite, pe post de oaie neagră.

Prima dată când Patriarhul Daniel a fost lăudat de presa ostilă creștinilor a fost chiar de acest Paște, când a spus ceva favorabil vaccinării. Picătură, care a umplut paharul după peste un an de pandemie și m-a determinat să scriu acest articol.

patriarhul în pandemie

De peste un an, patriarhul pare realmente speriat de moarte de virusul de la televizor. A fost aproape absent, apărând doar în ocazii rare la slujbe. A fost filmat inclusiv cu mască, deși nicio poliție nu-l poate obliga să o poarte mai ales în Palatul Patriarhal sau în biserică. A avut o reacție moale, de acceptare resemnată a închiderii bisericilor pentru credincioși, inclusiv la primul Paște cu bisericile goale. Măsuri total inutile, cum se vede. (S-au închis când erau câteva „cazuri” pe zi și sunt deschise la mii de „cazuri” pe zi.) Un negociator atât de abil n-a reușit să obțină nici măcar înlesniri de care s-au bucurat supermarketurile străinilor, pentru care pandemia a fost prilej de belșug.

În vremuri în care chiar unii cardinali catolici au înțeles implicațiile spirituale ale agresiunii asupra creștinilor și au vorbit, cârmuitorul Bisericii noastre ne-a privat de orice îndrumare spirituală. A acceptat supus toată versiunea mincinoasă a autorităților și programul noii orânduiri mondiale.

De puțin timp, politrucii de la București, care deunăzi refuzau să pună mâna pe Biblie la jurământ, au început să dea directive clerului, care e chemat pe post de manipulator sau echipă de majorete a campaniei naționale de vaccinare. Chiar ziariști de tipul Cristian Tudor Popescu, care au atacat josnic Biserica în orice ocazie de ani de zile, cu insulte și etichete prin care patriarhul era ridiculizat, au nerușinarea să îi ceară să se prezinte la raport cu îndemnuri pentru vaccinare.

Și patriarhul dă semne că s-ar executa. Nu oricând, ci în momentul cheie al Paștelui, când cele mai multe urechi sunt atente la mesajul din Dealul Mitropoliei. Ce rost are să facă un atare compromis cu o putere politică explicit ostilă!? Pentru prima dată după 1989, Biserica nu a mai fost menționată nici din politețe în programul de guvernare citit în Parlament de Florin Cîțu. Nici măcar în numele terminării catedralei nu se mai justifică supușenia. Pentru că același guvern a tăiat imediat aproape 90% din fondurile Bisericii.

În noaptea de Înviere, patriarhul a oficiat slujba dintr-un țarc, la câteva sute de metri de enoriașii aducători de boli asimptomatice. Presa a lăudat distanțarea exemplară – iată-ne și pe noi, aproape catolici pe scăunelele de plastic, aproape la fel de civilizați ca ungurii din Covasna. Pe mine mă mâhnește profund o asemenea dovadă de dresaj și atitudine anti-socială, în care frica de răceală e mai mare decât credința.

La Ierusalim, în Biserica Sfântului Mormânt nu s-a păstrat nicio distanțare și nu s-a purtat nicio mască. Dar nu asta a reținut patriarhul nostru. Ci că au putut fi 2.500 de credincioși grație vaccinării. Greșit. Credincioși au fost mereu în biserica respectivă de peste o mie de ani. Nu asta e noutatea. Neobișnuit e că e al doilea an în care li se interzice accesul – celor nevaccinați, anul acesta, respectiv tuturor creștinilor, anul trecut. Oprirea credincioșilor în baza unei adeverințe acordate de stat, la exercitarea cultului milenar, ar fi trebuit să îl sperie, nu să îl încânte pe patriarh.

Ne mai spune în același mesaj că „s-ar putea relua pelerinajele”. Nu e clar dacă aici a vorbit ca manager al agenției turistice Basilica Travel.

De altfel, de câțiva ani, cam de pe vremea patriarhatului lui Daniel, s-a creat un obicei inutil pseudo-spectaculos al aducerii luminii de la Ierusalim. Gestul face deliciul televiziunilor, fiind doar un show cu nimic duhovnicesc. Ce înseamnă falsa tradiție respectivă? Că dacă într-o zi statul Israel nu mai dă viză de intrare (poate chiar în baza pașaportului de sănătate) ori nu mai dă drept de survol aeronavei, nu mai vine Paștele în România!? Sau lumina aprinsă în toate parohiile de țară, de sute de ani, era mai puțin valabilă, decât cea cărată cu o asemenea logistică ridicolă și costisitoare?

rugăciunea smintitoare

De mai multe luni, se citește insistent la slujbe o rugăciune de oprire a pandemiei. Se va spune: ce poate să strice o rugăciune? Până la urmă, nu tot la Dumnezeu e scăparea? Vedem că acum patriarhul o împletește cu „salvarea” vaccinului. E o foarte mare diferență între o boală și minciuna politică din jurul ei. Boala poate să înceteze, minciuna poate să dureze mult și bine, cât vor decide viclenii care se servesc de ea.

În primul rând, această rugă Îl face răspunzător pe Dumnezeu de nefericirea zugrăvită la televizor. Pare un zeu crud și nemilos, care ne chinuie din sadism, ca pedeapsă pentru păcate. Ori nu Dumnezeu a legat oameni de paturi, nu a sedat pacienții, nu le-a dat tratamente toxice și nu i-a pus la ventilatoare cu rată de deces de până la 95%. Nu vreo putere divină a îndemnat să fie modificate certificatele de deces ale celor morți de bătrânețe sau de alte boli, pentru a da senzația unei molime necruțătoare. Nu Dumnezeu a ținut oamenii în case, distrugându-le sursele de supraviețuire și imunitatea naturală. Cu atât mai puțin nu i-a inspirat pe biologi să modifice un virus în laborator, dacă această ipoteză se confirmă, nici să-l elibereze în societate. Nu Dumnezeu a decis să testeze oameni sănătoși, pentru a-i declara „cazuri”, adică bolnavi asimptomatici, și pentru a-i teroriza pe ceilalți că toți semenii sunt potențiali purtători de boli. Nu e nimic dumnezeiesc în cei care au decis să chinuie copiii în școli cu măști șamd.

În al doilea rând, o asemenea rugăciune face Biserica însăși să pară neputincioasă și riscă să determine creștinii să își piardă credința. Pentru că o pandemie sezonieră cu mortalitate subunitară poate dura zeci de ani, dacă politicenii insistă. Și atunci ce concluzie trage un copil cu minte mai puțină? Că preoții nu sunt ascultați și că, eventual, soluția vine de la „știință”. Cum spunea o fată, dată ca model de presă: „eu cred în vaccin, cred în acest virus…” (Nu e așa ceva un eșec al instituției în care se repetă săptămânal un alt crez?)

patriarhul vaccinist

Prin declarația dată strategic în ziua de Paște (Sâmbăta Mare, cu câteva ore înainte de slujbă), patriarhul Daniel a testat apele pentru o implicare și mai mare în campania de vaccinare. Care ridică probleme numeroase. În unele dintre vaccinuri s-au folosit celule de la copii uciși prin avort. Biserica are deja la activ drama că în țară s-au făcut în ultimele trei decenii mai multe avorturi decât populația vie a țării. Jumătate din ele sunt în epoca patriarhatului preafericitului Daniel. E un eșec de proporții pentru instituție care, desigur, îndeamnă la salvarea vieții, dar iată că nu reușește să convingă poporul să înceteze acest masacru. Acum va da binecuvântare și pentru folosirea în experimente a acelor ființe!?

Noua tehnologie m-ARN ridică de asemenea uriașe probleme de etică. Nu putem spune cu certitudine că ea va conduce la modificarea genetică a creației lui Dumnezeu. Dar potențialul există. Chiar realizatorii vaccinului de la Moderna vorbesc de editarea genetică prin această tehnologie. Și alți savanți, laureați Nobel, au explicat similaritățile cu tehnologia CRISPR de schimbare a ADN-ului uman. Iar între timp au apărut și cazurile persoanelor îmbolnăvite sau chiar ucise de vaccinul inițial prezentat ca „fără riscuri”. În atari condiții, Biserica nu poate garanta cu seninătate un experiment științific, pe care nici măcar medicii nu îl garantează (forurile de autorizare îl mai evaluează până în 2023, pentru o autorizare definitivă).

Biserica nu se poate aventura alături de cei care au convingeri transumaniste, anti-creștine. Nu poate recomanda riscul morții pentru beneficiile reluării pelerinajelor. Și, nu mai puțin important, trebuie să fie veghetoare la pericolul real al persecutării creștinilor, al transformării unora dintre ei în cetățeni de mâna a doua. Restrângerea libertății pentru credincioși, inclusiv în practicarea credinței lor, dar și în societate, ar trebui să îngrijoreze real instituția. Nu să o determine să fie și mai supusă autorităților, care îi dictează cum să se roage, între ce ore, cu ce instrumentar, în ce ținută. Pare-se că patriarhul a uitat că aceeași putere recent își pusese în cap să îi schimbe până și ritualul împărtășaniei.

În contrast cu recomandarea Patriarhului, de pildă, Episcopul Macarie, care se ocupă de românii din Europa de Nord, a avut o pastorală excelentă. În care a vorbit despre pericolele marii resetări, despre atacul la credința creștină a experimentului globalist. Refuz să cred că Patriarhul nu înțelege aceste teme, nu e informat în privința lor. Și, dacă le înțelege, de ce tace?

curioși și credincioși

La primul Paște de după carantina din 2020, afluxul creștinilor ortodocși a fost impresionant. Au fost mulțimi, care au împresurat bisericile în noaptea de Înviere. La biserica mea preferată din cartier, abia s-a putut ajunge la câteva străzi distanță. Se auzea slujba, dar se vedea doar turla din locul ultimilor veniți. Am rămas în spate, să nu deranjez pe cineva ca nepurtător de mască. Apoi o mașină de poliție a făcut autoritar culoar printre enoriași. Mi-am pus masca pe bărbie, să evit scandalul și amenzile – îmi recunosc lașitatea.

Surpriza neplăcută a fost că în doar câteva minute, un contingent consistent dintre cei prezenți a început să plece, cu lumânările aprinse. În acel moment, se citea sfânta Evanghelie după Ioan cu vestirea Învierii. Preotul doar chemase să se dea lumină, dar încă nu rostise nici măcar „Hristos a înviat!” (știu sigur, pentru că s-ar fi auzit măcar răspunsul mulțimii). Deci o parte importantă din cei prezenți veniseră pur și simplu pentru o superstiție. „Să ia lumina” (cea faimoasă, adusă cu avionul de la Ierusalim) – ca și cum ar fi fost închinători la zeul focului, zoroastrieni. Nu erau deloc interesați de Înviere și cu atât mai puțin de slujbă. Nu relatez asta ca să îi judec și să mă dau eu mai smerit ca ei. O spun pentru că e o realitate crudă. Pe de o parte, e un eșec al școlii, pentru că nu respectă măcar un ceremonial, cât ar respecta un spectacol sau o ședință la birou. Pe de alta sunt necatehizați, deci un eșec al Bisericii. Mesajul evanghelic nu a ajuns la ei și ne îmbătăm cu apă rece dacă tot repetăm că sunt 80 sau 90% ortodocși, că încrederea în Biserică e mare. E, comparată cu încrederea în Parlament. Dar acea turmă e departe de a fi păstorită. (N-are noțiunile de bază, pe care ereticii „pocăiți” le au. O fi mai importantă lumânarea sau credința!?) Turma nu ascultă de ierarhi cum își închipuie cei care au convingerea aberantă că „popii” manipulează oamenii.

După ce au plecat cei veniți doar de amuzament, mi-am găsit un loc mai bun. În fața  bisericii, dar dincolo de un loc de joacă, unde mai erau și alții fără mască. Se auzea și se vedea bine, prin niște gratii. Poate unii vor considera că e vina mea, că n-ar trebui să mă încăpățânez și să intru în rând cu ceilalți. Eu mă simt abandonat în calitate de credincios, de o instituție care ar fi putut să se bată măcar pentru dreptul ei legal de autonomie a cultului față de stat. Nu vreau să particip la această minciună colectivă și cred că voi urmări slujbele doar online cât va fi obligativitatea măștii. Nici nu cred că aș putea avea alt sentiment decât de neplăcere și de ipocrizie luând parte la orice cu masca minciunii pe figură.

Putem să ne gândim și la scenariul în care se va repeta rețeta israeliană, lăudată de patriarh. Adică se va permite intrarea în biserici în aceleași condiții: doar cu certificat de vaccinat sau test. Va susține și atunci patriarhul ideea ca una fericită? Va participa Biserica la șantajarea credincioșilor să se vaccineze? În condițiile în care deocamdată cei care nu se vaccinează sunt 80% din populație. Chiar dacă s-ar ajunge la 90% vaccinați – va fi normal ca și o minoritate de 10% să fie alungată de la ușa Bisericii?

După o vreme, mașina cu girofaruri a Poliției s-a strecurat în locul de unde urmăream slujba, din spatele gratiilor. Dar nu ca să mă amendeze, ci pentru a sta și ei mai relaxați în noaptea respectivă. Apoi boxele au început să dea rateuri și m-am întors acasă, unde am putut să urmăresc restul slujbei de la Patriarhie. Acolo audiența era deja mai modestă decât la bisericile de cartier, dar pe scaune și cu gardul de rigoare, care îl păzea pe patriarh. De câteva ori, cameramanii Trinitas au comutat în prim plan pe un rocker cu mască decorată cu pentagrame. Și apoi am văzut primele știri pozitive despre patriarhul Daniel și lauda vaccinului din presa obișnuită doar să-l atace.

(Acum Trinitas ne delectează cu ceva și mai sinistru: concert la Ateneu cu un cor de purtători de botniță. Dirijorul nu poartă botniță, deși n-are de deschis gura, iar sala pare goală.)

evadare.ro
May 3rd, 2021
Mai multe despre: Spiritualitate

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.