Fundătura ateismului și relativismului moral

Am avut o discuție cu un român englezit, care îmi reproșa că exagerez cu „indignarea morală” în cazul Netflix. Argumentele lui erau de felul următor, și le rezum pentru că sunt tipice pentru mentalitatea omului post-modern:

• atâta timp cât nu s-a dat o sentință judecătorească, nu ai nicio dovadă că Netflix a făcut ceva ilegal, deci niciun drept să-i critici;
• gusturile sunt subiective, ce te șochează pe tine, e acceptabil pentru altul;
• cine ești tu să decizi ce e moral și ce nu?
• sunt liber să mă uit la ce vreau, nu-mi spui tu la ce să nu mă uit;
• doar legea poate stabili ce e permis, nu-mi poți impune tu definițiile și aprecierile tale subiective.

Așa arată fundătura lumii contemporane, construită pe ateism și relativism. (De fapt, produsul unor intelectuali care „crezându-se înțelepți, au ajuns nebuni”. Dar care au reușit să își impună sofismele prin cultura de masă, devenind acum „spiritul veacului”.)

Cărturarii aceștia s-au încăpățânat să îl înlocuiască pe Dumnezeu cu doi idoli tiranici: ego-ul și statul (sau numărul). Primul dintre idoli, Sinele, stăpânește prin toane și pofte, care devin patimi: „Fac ce simt, fac ce îmi place, nimeni nu mă poate judeca!”. În paradigma relativismului, individul nu are frâne în căutarea plăcerii sau în exercitarea puterii. De cele mai multe ori, le va avea la nivel practic, dar nu le poate justifica la nivel teoretic.

Al doilea idol e unul colectiv. El poate fi statul, chemat să legifereze, tranșând astfel verdictul moral, pe care individul nu îl poate da. Cei care decid, în acest context, sunt câțiva politicieni, pradă acelorași vicii și instincte, la nivel individual.

Când societatea e una cu busolă morală intactă din gândirea tradițională, de inspirație creștină, cărturarii o vor considera opresivă, chiar fascistă. Și vor căuta căi nedemocratice, oculte, de preluare și exercitare a puterii, care să permită „modernizarea”, aducând vulgului binele progresului cu forța. Când societatea e cucerită de ideea relativistă, cărturarii vor fi adepții democrației, guvernând cu argumentul numărului. Din acel punct, statul poate acționa la fel de opresiv și intransigent ca o gloată, față de pozițiile disidente.

Orice sistem de valori (individual sau colectiv), care nu poate spune cu precizie că pedofilia, canibalismul, tortura, crima, sunt rele, e un sistem falimentar. „După roadele lor îi veți cunoaște”. Cineva, care își cedează discernământul în seama Parlamentului sau unui „comandant al acțiunii” – e ca un sclav, care de bună voie și-a cedat libertatea. Părerea lui nici nu mai contează, pentru că a abdicat de la a avea vreo convingere. Poți, cel mult, să discuți direct cu „tutorele” lui, legiuitorul. Sau cu judecătorul, dacă el așteaptă să îi spună o sentință de tribunal că nu-i în regulă să exploatezi sexual copii sau să produci „divertisment” pentru cei cu astfel de fantezii.

Situația e emblematică. La doar câteva decenii, de revoluție culturală, de când filosofii relativiști au capturat statele, și le-au transformat în vehicule de luptă împotriva mentalității creștine – ei nu mai pot spune cu certitudine nici cine e bărbat și cine e femeie. Sau cine are voie să intre în ce toaletă, cine trebuie să nască, cine poate concura în cursele de atletism. Strict în modul de gândire relativistă, nu pot preciza nici unde începe viața (permit întreruperile de sarcină și cu câteva secunde înainte de naștere), nici unde începe viața adultă (coborând gradual vârsta „consimțământului sexual”).

Evident, legile statului se pot schimba. La fel și opiniile „specialiștilor”. Ce era cândva o „boală psihică” în manualele medicale, a devenit normalitate sau minoritate ocrotită prin lege și promovată. Inacceptabilul de ieri e acceptabil azi. Mai mult, statul poate da legi prin care pedepsește ca „infracțiune a urii” orice expresie neactualizată a mentalității. Nu e de mirare, că supușii fără crâcnire ai statului au ajuns să afle că nu sunt stăpâni nici pe propriul corp, că pot pierde și dreptul de a ieși din casă, și de a se ruga împreună, și de a interacționa cu alți indivizi.

Crimele secolului XX s-au făcut de executanți zeloși, care poate erau convinși și în sinea lor că aplică litera legii.