Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Criza se prelungise neașteptat de mult pe continent, de fapt dura de niște zeci de ani, astfel încât apăruseră noi generații de tineri, care îi considerau inadaptați pe cei care încă mai foloseau cuvântul criză, pentru a se referi la prezent și îl tot comparau cu ceva ce nici nu erau siguri dacă existase cu adevărat. Guvernele Marii Britanii se străduiseră în fel și chip să rezolve problema, de fiecare dată cu programe mai ambițioase, tot mai generoase din punct de vedere social, care promiteau să rezolve răul cu mai binele. Populația îmbătrânise, cum spun sociologii, de parcă omul ar înceta să îmbătrânească vreodată. Ideea era că se înmulțeau bătrânii, erau de departe grosul electoratului, singurii pe care avea vreun rost să îi cucerești ca politician. Cei mai mulți tineri lucrau în servicii de asistență socială, adică aveau grijă de bătrâni în mod instituționalizat, dar existau și cei care aveau grijă de bătrâni în mod individual, pe cont propriu, unii riscând pedepse drastice pentru a ocoli fiscalizarea nemiloasă a activității lor. Politica reală între acestea două se scindase: între cei de stânga, care militau pentru aziluri centralizate, de stat, și cei de dreapta, care militau pentru încurajarea inițiativei private, prin care tinerii să fie ajutați de stat să înceapă activitatea de îngrijire a bătrânilor aproape pe cont propriu.
În această atmosferă de luptă acerbă, a venit la putere cea mai mare speranță a stângii britanice a anului 2048, care a propus un ambițios plan de ajutorare a tuturor categoriilor de populație. Țara fusese devastată de valul de spargeri date în cimitire, de indivizi fără ocupație, care furau tot ce putea fi valorificat, de la lemn, metale, haine încă neputrezite și te miri ce. Nu erau sigur români sau bulgari, pentru că imigrația fusese cu desăvârșire interzisă, ca în toate țările Europei. Tabloidele brodau povești macabre și despre proliferarea perversiunilor cele mai șocante. Dar politicienii identificaseră cauza: tinerii fără ocupație. Pare bizar, dar deși erau foarte puțini, tinerii continuau să aibă ratele cele mai mari ale șomajului, undeva pe la 80-90%. Și atunci partidul laburist a venit cu soluția: fiecare loc de veci va avea câte un paznic plătit de stat, care să păzească ordinea și curățenia în incintă. O întreagă industrie avea să se dezvolte pe orizontală (umor negru involuntar), analiștii prevăzând că în sfârșit se văd zorii revenirii la creșterea economică și relansarea.
*
Acest scenariu SF mi-a fost sugerat de o imagine de pe Facebook, care se dorea motivațională. Niște americani scriseseră niște mesaje admirative peste trei soldați, care păzeau mormântul Ostașului Necunoscut pe timp de furtună. S-a dovedint mai apoi că poza nu era făcută chiar în timpul uraganului Sandy, cum se prevedea, dar orișicât, admirația și mândria patriotică fuseseră exaltate. Mie mi s-a părut ceva ce nici tragedienii greci nu ar fi putut inventa ca simbol al absurdului. Tineri în floarea vârstei, viguroși, drepți și chipeși, irosind cel puțin zile, dacă nu ani din viața lor efemeră, pentru a păzi un mormânt, în care nici măcar nu se afla cineva, ci ni se cerea să ne imaginăm că se află cineva! Și pentru cine? Pentru a oficia un cult al statului, prin miturile sale fundamentale. Ca niște vestale, fecioare ale unui cult dispărut, soldații îmbrăcați de gală păzeau flacăra aceea de gaz, singura care certifica faptul că acolo se oficiază chiar un ritual. Nu se făceau fumigații cu tămâie nici nu se ardeau ierburi aromatice, dar în toată sobrietatea se vedeau rămășițele a ceva religios. (Avem și noi în Parcul Carol un asemenea monument, dar soldații români mi se par atât de familiari și de domestici, că nu i-am putut asocia vreodată cu vreo mistică militară.)
Viața trebuie să fie mai mult de atât. Indiferent că uniforma e cazonă sau e costum de birou, într-o corporație. Când mă gândesc la viață mă gândesc la acel vers cu „îndreptățirea ramurei obscure” din Arghezi, e firul de iarbă care sparge asfaltul, e sânul iubitei, care sparge pieptul băiatului. Chiar așa e: un sân ferm de femeie. Dacă ar avea vorbe, ne-ar spune asta orice nou născut. De-asta merită să râdem de tinerii puhavi și obezi la suflet. Viața e barbarie, e ceva ce e în afara legii. Cam un miliard de barbari asiatici se pregătesc să ia drumul Occidentului somnolent și bătrân, poate chiar în decursul vieții noastre, în cea mai mare migrație pe care a văzut-o omenirea vreodată. Cu sau fără război. Asta e viața. O să ne uităm la ei ca la stolurile de păsări de pe Discovery, chinezi mărunței, țigănuși din Bangladesh, indience și africani, groaza infernală a omului alb, care știe doar să vorbească pe marginea vieții. Colonizanții o să le întoarcă vizita colonizatorilor.
Sistemul de sănătate ar putea fi redus peste vârsta de 60 de ani la două ingrediente: aspirina și pansamentul. Ai o boală oarecare, dacă trece cu aspirină, norocul tău, ești vindecat. Te-ai lovit mai grav, cei din jurul tău se simt datori să intervină? Dacă te salvează o rolă de pansament, foarte bine, toată lumea e încântată să te aibă din nou alături. Cheltuielile suplimentare sunt oarecum excesive. Aud de operații complicate la care sunt supuși unii bătrâni: zeci de mii de euro, echipe întregi de specialiști, aparatură ultraperformantă, capabile să țină la temperatura corpului uman și un castravete fiert și decongelat. Mi se pare indecent, nu doar pentru cheltuiala în sine, cât pentru tinerețea celor implicați, asistentele alea coapte pentru dragoste, care-și pierd anii agitându-se să prelungească agonia unui disperat, care habar n-ar avea ce să facă, nici dacă ar fi adus în starea de funcționare de la 20 de ani. Măcar ele ar putea face un copil în timpul ăla sau, mă rog, măcar exersa procedeul, și viața tot ar fi mai câștigată.
Dar acum și de cei care mor de bătrânețe trebuie să-ți fie milă, pentru că și ei au fost dezvățați cum să moară, așa cum tinerii nu au mai fost învățați să trăiască. Nu ne-a mai învățat nimeni să supraviețuim, să ne descurcăm, și iată-ne acum tineri și handicapați, așteptând să împlinim vârsta pentru internarea în azilul vieții. Omului i s-a luat toată plăcerea morții, toată senzația de împăcare și de admirație pentru acest mare pedagog al nostru. Văzută din interiorul vieții, moartea e un lucru minunat, o experiență fabuloasă și copleșitoare. Văzută de pe margine, din zona gri, unde nici trăiești nici nu renunți, spectator imparțial fără o credință sau apartenență, moartea e ceva de care să te îngrozești. Merită să faci orice investiție ca să te aperi de ea, să rabzi orice disconfort ca să o împingi măcar un centimentru mai încolo.
Din regatul acestei morți hidoase, nepedagogice, vine și prostia, formă persistentă de răutate. Prostia de a nu te bucura, prostia de a te face nefericit, de-a neferici și pe alții, prostia de a nu iubi, de a nu oferi.
Victor Grigore
