Două feluri de a vedea lumea și virusul

Omul tradițional crede în Dumnezeu și încearcă să se debaraseze de idolii lumii.
Omul modern nu crede în Dumnezeu și își pleacă genunchii altor idoli: ai hedonismului, ai scientismului.

Primul vede în lume armonia operei unui Creator, care a instituit legi universale și un sens al curgerii timpului.
Al doilea crede că lumea e rodul hazardului, aglomerări aleatorii de atomi ai unor substanțe chimice, care compun vremelnic ansambluri biologice, în curs de dezagregare, în evoluția lor din nimic către neant.

Pentru primul, lumea e materie, dar și transcendent, văzut și nevăzut.
Pentru al doilea, e doar materie și manifestări (uneori invizibile) ale materiei.

Omul tradiției știe că lumea e într-o stare căzută, din cauza păcatului și luptă pentru salvarea ei prin mila lui Dumnezeu și prin efort personal în exersarea virtuților. Perfecțiunea e rezervată puterilor supreme și vieții viitoare.
Omul veacului își concentrează efortul ameliorării vieții pe pământ (pentru el, poate și pentru alții). El crede cu tărie în progresul continuu, în posibilitatea împlinirii unei organizări optime a vieții, după concluziile propriei rațiuni.

Primul acceptă că există ierarhii, mistere de nepătruns și inegalități.
Al doilea își propune să rezolve inclusiv inegalitățile trecutului, prin compensații acordate „grupurilor dezavantajate”.

Primul acceptă că există suferință în lume, boală și neplăcere. Nu le caută în adins și se zbate să le evite sau să le vindece.
Al doilea nu poate accepta existența suferinței, pentru care are mereu pregătit un analgezic, un drog, o pastilă, care să o anuleze și pe cea mai mică.

Primul consideră pericolul bolii spirituale, mai grav decât cel al bolii fizice. Decadența, egoismul, răutatea, violența sunt, pentru el, manifestări ale bolii spirituale, cu care își propune să lupte.
Al doilea nu recunoaște mereu aceste boli nevăzute ca fiind reale. Dimpotrivă, pe unele le vede ca manifestări virtuoase ale drepturilor sale, câștiguri ale libertății și afirmări de sine.

Omul vechi înțelege moartea, ca trecere spre o altă existență. O tragedie, când survine pe neașteptate, la vârste fragede, o experiență firească la vârste foarte înaintate.
Omul vechi nu acceptă moartea, care e pentru el o spaimă cumplită, sfârșitul total. Folosește tot arsenalul științei pentru prelungirea vieții, chiar și în stadii absurd vegetative, apoi caută metode costisitoare precum criogenia sau fantasma transumanismului, a „descărcării” informației cerebrale într-un calculator, care să asigure o formă de eternitate bio-digitală.

Pentru civilizațiile vechi, amintirea morții e sursă a înțelepciunii. Chiar și filosofii vechi vedeau profesia lor ca pregătire pentru moarte. Moartea e prezentă peste tot, dar îmblânzită, în ritual, în istorisiri cu tâlc, chiar și în glume făcute la priveghi.
Pentru cele noi, moartea e „ofensatoare”, un tabu, orice referință la ea indispune, e taxată ca morbidă și inacceptabilă social. Cetățenii protestează dacă le e amintită și se dau legi, care interzic prezența coșciugelor în vitrinele magazinelor de pompe funebre. (Da, pentru cei noi, și moartea e o afacere riguros organizată, externalizată, ca salubritatea publică.)

Cei vechi au o legătură mistică cu strămoșii lor, cărora le fac rînduieli și pe care îi pomenesc cu evlavie. În jumătate din Iliada, oamenii se ucid în luptă, iar în cealaltă jumătate se ocupă de riturile funerare ale celor dragi.
Pentru cei noi, un cadavru e obiectul ororii, posibil aducător de boli, de care trebuie să ne debarasăm cât mai septic. Carcasa materiei inanimate. Și în lumea modernă moartea e omniprezentă, dar doar ca șoc mediatic, injecția supremă cu adrenalină a presei, spaima atavică, animată la fiecare Breaking News.

La finalul unei lungi suferințe, moartea e acceptată ca o binecuvântare pentru omul vechi, mai ales când acesta a îndurat toate formele mizerabile ale degradării trupului și minții.
Modernul are mereu în perspectivă un tratament, care să prelungească indefinit viața, un nou transplant, un vaccin. Dacă se întâlnește cu spectrul suferinței, are cealaltă alternativă: moartea asistată, de la cele mai mici semne de pericol.

O bătrânețe senină și încununată de înțelepciune, e venerată ca un dar, de omul vechi.
Pentru omul nou, tinerețea corpului trebuie păstrată cu disperare, cu prețul unor operații estetice, care îl fac grotesc în înfățișare. Nu mai puțin ridicole sunt insistențele lui de a nu-și accepta vârsta, simulând un comportament juvenil, chiar când nu-l mai aranjează.

Frica de moarte a tradiționalului se tratează la biserică.
A modernului, la psiholog.

E și coronavirusul tot o problemă de credință. Doar omul contemporan putea suspenda temporar cursul vieții, închizând copiii și adulții, până la găsirea unui vaccin, pentru a prelungi ipotetic cu câteva luni existența bătrânilor. Paradoxal, tocmai ei, care puneau rațiunile economice mai presus de orice, când închideau spitale sau explicau foametea. Poate principiul economic a rămas suprem în inconștient, doar că acum bogații nu puteau cumpăra direct leacul. Și a fost nevoie să fie criogenizată întreaga planetă, până ce spaimei i se va găsi leacul.