Despre originile cultului moaștelor și justificările sale teologice

Mihai Silviu Chirilă face parte din grupusculul numit al „nepomenitorilor”, o mică disidență în Biserica Ortodoxă, apărută după sinodul din Creta. Nu sunt de acord cu măsura radicală a ruperii de ierarhia existentă, dar sunt de acord cu criticile pe fond, pe care le-a adus cu alte ocazii acelui sinod, ca manifestare a pericolului ecumenist.

MSC este și un lăudabil luptător împotriva botniței. Acum a decis să îl reclame pe CTP pentru afirmațiile insultătoare la adresa creștinilor. Nu sunt de acord cu existența CNCD, în consecință nici cu reclamarea cuiva acolo. Am spus în repetate rânduri: instituția cenzurii trebuie desființată, nu legitimată prin petiții adresate ei și eventuale sporadice „victorii”, obținută de la ea.

Cu aceste precizări, pun mai jos pledoaria făcută de MSC, în replică la batjocura exprimată de CTP, pentru că vin dintr-un unghi foarte diferit de cel al lui Vasile Bănescu sau altor „oficiali”. Anume, MSC remarcă faptul că s-au ridicat voci în apărarea Patriarhului, dar nu și a practicii închinării la moaște în sine.

În acest expozeu de 15 minute, MSC explică baza teologică a acestei tradiții în lumea creștină. Chiar dacă nu face parte din nucleul credinței creștine, ci din tradiție, cultul moaștelor are justificări de ordin dogmatic. Să amintim că în altarul fiecărei biserici se află părticele din moaștele sfinților și martirilor, fiind unul dintre motivele pentru care ne închinăm când trecem pe lângă clădirea respectivă. Această practică vrea să sublinieze că Biserica (în sensul deplin) s-a clădit pe jertfă, pe jertfe lui Hristos înainte de toate, continuată de șirul altor jertfe mai mici, ale mărturisitorilor. De asemenea, fiecare dogmă intrată în patrimoniul ortodox are în spate și acte de martiraj, de-a lungul valurilor de persecuții din secolele în care s-a alcătuit Crezul.

MSC pomenește dar nu insistă suficient pe corelația cu gnosticismul. Pentru că de acolo vine instituirea practicii, de la apariția ereziilor gnostice, care considerau trupul o închisoare pentru suflet. De gnosticism sunt legate și masoneria și talmudismul și nenumărate filosofii vechi și moderne, mai ales de coloratură New Age. În puzderia de curente (diverse și, pe alocuri, contrare) subsumate gnosticismului, o constantă era ideea că există două zeități distincte: una rea și abuzivă, a Vechiului Testament, și una benevolentă, a Noului Testament. De asemenea, gnosticii susțineau că există o distincție între Creatorul lumii vizibile și Dumnezeul Universului, care putea fi o simplă idee, un spirit inaccesibil și impersonal. Așadar, Demiurgul ar fi, în viziunea gnostică, o zeitate de rang inferior, care se atinge de materie (impură) și care uneori își persecută sau își abuzează creația. În interpretarea masonică, titlul de „Marele Arhitect” poate fi jonglat între cele două ipostazieri ale divinității.

Mergând și mai departe, din această concepție gnostică (cu izvoare pre-creștine) decurge și concepția extremă a Luciferianismului. În acest scenariu, Demiurgul vrea să țină omul într-o condiție inferioară, ascunzându-i o informație esențială, pe care i-o dezvăluie pe cale inițiatică Prometeu sau Lucifer. Iată cum din erezia gnostică se poate ajunge până la satanism (fără ca asta să fi fost calea pe care au mers toți gnosticii, care erau diferiți între ei.)

Urmare a concepției gnostice despre creație, în primele secole creștine au apărut și idei diferite despre viața în trup. Mormonii zilelor noastre au reluat unele din ideile gnosticilor, oscilând între poligamie și castitate, întrucât văd în același mod trupul ca o închisoare a spiritului. Observăm tangențele și cu lumea extrem orientală, a hinduismului și budismului, care au ca țintă a ciclului de reîncarnări tocmai încheierea „iluziei” materiei și a limitărilor ei. Gnosticii primelor secole ajungeau la concluzii divergente. Unii luau calea unui ascetism drastic, care ucidea trupul, alții acceptau promiscuitatea sexuală sau homosexualitatea.

Tot din concepțiile gnostice derivau și primele erezii creștine, referitoare la persoana lui Iisus Hristos, care se prelungesc până în ziua de azi în culte neo-protestante și filosofii secularizante. Întrucât vedeau o incompatibilitate totală între spirit și materie, gnosticii ajungeau la concluzia că un Dumnezeu, care nici măcar nu participase propriu-zis la creația lumii materiale, cu atât mai puțin s-ar putea întrupa într-un muritor. Pe cale de consecință, pe cruce ar fi fost răstignită doar o imagine aparentă, iar între oameni ar fi propovăduit un simplu profet, spuneau ei.

Pentru gnostici, moartea constituia eliberarea de constrângerile materiei. Iar trupul devenea o simplă carcasă irelevantă, dacă nu dinainte, măcar din clipa în care sufletul îl părăsea.

Evident, învățătura creștină în materie e cu totul alta. Trupul este „templu al Duhului Sfânt”, după cum explicit lămurește Apostolul Pavel. Creștinismul aduce o dreaptă măsură în raportarea la trup: nici venerarea păgână a formei exterioare, nici desconsiderarea lui. Apreciem frumusețea, ca expresie a bunătății lui Dumnezeu, oglindită în creația Sa, fără a o rupe de originile ei și a o valoriza în sine. Îngrijim trupul, fără a face din asta singurul scop al existenței.

Observăm cât de departe se situează concepția modernă asupra trupului, ca sursă a plăcerii. Ea ajunge în practică să degradeze trupul prin vicii, prin abuzul care decurge din pierderea măsurii în stilul de viață – fără odihnă sau în delăsare. Despiritualizat, trupul propriu sau mai cu seamă al celuilalt, ajunge să fie traficat ca o marfă, să devină monedă de schimb, sau să fie mutilat pentru false idealuri estetice. Vedem peste tot dovezi că modernitatea secularizată tratează paradoxal mai prost trupul, deși îl transformă într-o obsesie.

Ca reacție la foarte periculoasele concepții gnostice, Biserica Creștină (care nu era încă separată, la acea dată) a oferit modelul sfinților, subliniind că Învinerea lui Hristos s-a petrecut cu un trup transformat, dar cu trup. Și că sfinții au trăit aievea cu trup omenesc, asupra căruia moartea nu a avut același efect ca asupra altora.

Argumentele teologice pe care le aduce Mihai Silviu Chirilă sunt binevenite. Hristos aduce o transfigurare a lumii și a firii omenești. Întrucât păcatul este sursa morții și a degradării trupului, cei care trăiesc în duh creștin, își micșorează simbolic firea, ego-ul, primindu-L pe Hristos. Sfinții experimentează Împărăția Cerurilor încă din lume și revarsă înduhovnicirea lor asupra oamenilor. Iar după moarte pot primi semne vizibile ale nedegradării.

E bine să notăm aceste aspecte, fără a face din ele motiv de sminteală, cum exemplifică un personaj al lui Dostoevski, zguduit că mentorul său, un călugăr îmbunătățit, intră totuși în putrefacție. Nici în sens contrar, transformând moaștele în pur obiect al idolatriei și superstiției, adică uitând care e tâlcul spiritual al existenței lor și ce suntem învățați prin ele.