Depărtarea de natură și ateismul

N-am înțeles niciodată cum funcționează mintea ateului fără șovăire, a materialistului deplin. Nu intră aici ateul militant, care e un mistic energic, nici răzvrătitul, omul certat cu Dumnezeu, cel declarat ateu, dar în care fierbe o neliniște – acela poate oricând să se trezească. Și nu includ nici nepracticantul absorbit de lume, care nu are timp de probleme metafizice. Și acela are potențialul de a se trezi, dat fiind că e deja ocupat cu slujirea, doar că a unor idoli lumești.

Susțin că, spre deosebire de aceștia, tipul ateului senin, care a tras definitiv concluziile, e mai rar decât se pretinde. N-ai cum să fii în fața unui peisaj sublim și să simți în sinea ta: „pârț! cernoziom, clorofilă, pietre, hidrogen, oxigen, mare brânză!”.

Nu te poți intersecta cu marile taine ale vieții, nașterea, moartea, iubirea și să gândești fără ezitare: „vax! ovulul a evoluat în foetus, cadavrul s-a descompus prin evaporarea apei, procesul de reproducere al mamiferelor…”

Probabil de-asta și insistă planificatorii globului să adune șeptelul uman în baterii urbane eficiente energetic. În natură n-ai cum să nu-ți pui problema lui Dumnezeu. Între oameni, începi să te îndoiești.

Animalizarea programată are un cuvânt neaoș: îndobitocire. Cu sau fără plan prealabil, rezultatul ăsta e: viață de rumegătoare, sex ca dobitoacele, în văzul turmei, hrană cu insecte.

Niciodată omul nu a călătorit atâta, niciodată nu a văzut atâtea, din care a înțeles atât de puțin! Turistul îndobitocit trage tot atâtea concluzii din peripluri la capătul lumii, câte trage și cârdul de gâște sau cireada de vaci din călătoriile zilnice la canal sau la pășune. A fost, a văzut, a mâncat, a băut, are poze.

Așa se explică pasiunea pentru mare. Avem una din cele mai lipsite de pitoresc mări, un non-peisaj plat și banal. Din care dispare și bruma de mister dată de zarea fără sfârșit, când experiența are loc în aglomerația unei mahalale. Ia porumbu’, ia nămolu’, uite buca, uite țâța… Marea e un mall în aer liber, combinat cu talcioc și autogară. Măcar în mall e umbră! N-are ce gând profund uman să-ți vină în genul ăla de concediu, în furnicarul de consumatori. Lumea nu-i acolo pentru apusuri, răsărituri, e la distracție. Nici la coadă la telecabină nu ești departe de poezia unei săli de așteptare. Ăsta-i concediul, partea bună a anului, și după aia: înapoi în cazematele din oraș.

Scopul despărțirii de natură și al cultivării confuziei despre ce e natural și normal, e obținerea unei hipnoze în timpul căreia cât mai mulți să se creadă atei fără să fie. Agitația constantă, urgențele false și artificialul iau mintea de la marele gol, de la marea neliniște a sufletului. Această vrajă se poate întrerupe în singurătate, în natură, în întâlnirea umană autentică și de profunzime sau în momente de criză, când fluxul consumului și al rutinei comode se oprește brusc.

PS patru feluri de a vedea

Am fost apostrofat de un comentator pentru aroganța de a presupune că natura a fost creată pentru mine de Dumnezeu sau că Acesta ar avea aceleași gusturi ca mine… Așa că am scris această versiune proprie a argumentului inteligenței creatoare:

Să zicem că mergi pe bulevard, faci dreapta pe Lizeanu și între o vulcanizare și un maidan cu buruieni, descoperi o statuie din marmură, de perfecțiunea lui David al lui Michelangelo. Există mai multe reacții posibile:

a) treci mai departe gândind: uite ce piatră albă, probabil a bătut-o soarele mult.

b) te oprești și zici: ce frumusețe! grozav lucru au făcut aici vântul și ploaia în decursul erelor geologice! ia să-mi fac o poză cu ciudățenia naturii!

c) te oprești uluit și zici: băi, incredibil, de unde știau ăștia de la primărie că am drum pe Lizeanu și-mi plac statuile!? Chiar au făcut-o pe gustul meu. Artistul ăsta face exact ce vreau înainte să-i cer. Ia să încerc să o fac pe nevastă-mea să facă și ea sarmale până ajung acasă, dacă tot am darul ăsta telepatic.

d) te oprești uimit și zici: ce lucru emoționant de frumos în cel mai neașteptat loc! Acest bloc de marmură cu siguranță nu s-a cioplit singur. Nu l-am văzut pe sculptor cioplind, dar cu siguranță e o persoană rafinată, sensibilă la frumos, care a privit cu dragoste la subiectul operei lui și a vrut ca nenumărați alții, care o vor vedea, să simtă aceeași încântare. Ne-a transmis astfel că viața nu e în zadar cât timp există frumusețea și binele. Oricine a așezat statuia aici fără să ceară bani pe bilet e un om generos, care a înfrumusețat locul. Nu am același talent, dar mi-ar plăcea să înfrumusețez și eu locul, prin imitație, de pildă sădind un pom sau păstrând locul curat.