Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Scriu de fiecare dată cu foarte mare strângere de inimă ceva critic la adresa Bisericii Ortodoxe Române. Din mai multe motive: sunt insignifiant și păcătos; consider în continuare această instituție ultima și cea mai importantă fortăreață pe care o avem. Deci nu-i vorbă doar că nu sunt vrednic să ridic piatra, ci aș vrea ca nimeni să nu dea cu pietre în cea pe care nici „porțile Iadului nu o vor sfărâma”. Așa că m-am abținut mai multe săptămâni după ce în slujba duminicală s-a făcut trecerea de la rugăciunea anti-covid la rugăciunea anti-război.
Deloc întâmplător, momentul (și unele poziționări anterioare) au coincis cu un nou armistițiu al pseudo-societății în civil tefeliste. Am putut observa asta și în pandemie. Întâi a fost un atac diavolesc în preajma închiderii bisericilor de Paște și după – ca și cum enoriașii, lingurița sau sărutarea Evangheliei erau vinovați de răspândirea „ciumei” sub forma gripei redenumite. S-a văzut ipocrizia lor imediat după căderea măștilor, când s-au adunat la concert pe stadion pentru Ucraina, cu Esca și Tudor Chirilă în frunte.
Mie mi se pare evident acest fenomen al șantajului public, la care sunt supuși ierarhii. Dacă nu se alătură propagandei oficiale, dăm drumul la documentare gen „Marele Alb” și haitei de zombie anti-creștini. Dacă patriarhul scapă un: „da, ne-am vaccinat, gata…..” zombificații sunt potoliți și societatea civilă e retrasă în cazărmi. Dacă Vasile Bănescu iese la atac împotriva „antivacciniștilor” conspiraționiști, împotriva naționaliștilor „filetiști” și celor care se folosesc politic de ortodoxie, iarăși se așterne armonia pentru o vreme. Până la următoarele pretenții din agenda transformării sociale, pe care Dealul Mitropoliei nu le bifează.
Pe mine mă deranjează lungile tăceri ale patriarhului în momente grele pentru societate, în care părem abandonați din prudență. Pare că alege precauția iohanniană. Și mă deranjează la fel și aceste rugăciuni cu miez politic, destul de aluziv formulate.
Se va spune: ce-i în neregulă ca preoții din toate parohiile să se roage pentru sănătate și pentru pace? În principiu, nimic. Doar că ele se înscriau în completarea unei uriașe propagande de stat și corporatistă, căreia îi dau greutatea sacrului. Predica trebuie să facă referiri la actualitate, desigur. Dar slujba nu are nevoie de acest „aggiornamento” și de conectarea cu ce e pe CNN. Cu atât mai mult cu cât chiar ierarhi curajoși, ca episcopul Giurgiului și Teodosie au avut de suferit anchete și procese penale pentru opinii exprimate în predici, pentru oficierea de liturghii sau pentru evidențierea naturii antihristice a unor măsuri politice.
Am mai explicat ce era deranjant la acea rugăciune cu:„oprește noua boală molipsitoare (noua epidemie), precum ai încetat pedepsirea poporului Tău în vremea regelui David. ”. Ca și masca purtată la slujbă, îl amesteca pe Dumnezeu într-o mare minciună a oamenilor. Chiar sugera subliminal că ar fi vinovat de ceva despre care încă nu știm cu certitudine dacă nu era creat de om în laborator sau nu era o redenumire a vechilor valuri de gripă sezonieră.
Cu atât mai mult cu cât „boala molipsitoare” era umflată în statistici prin atribuirea ei a deceselor altor boli vechi, bătrâneții, obezității, consumului de țigări, alcool, droguri, medicamente toxice. Rugăciunea astfel formulată îl făcea vinovat și că nu oprește ceva ce politicienii nu doreau să oprească prin accelerarea testării unor oameni sănătoși, fără simptome și fără dovezi certe că ar fi „molipsitori”. Iar în auzul multora îl făcea să pară neputincios că nu oprește… ceva ce politicienii au putut să oprească brusc când au trecut la dosarul Ucraina.
Fără o pauză între cele două, de la o duminică la alta, s-a trecut la alt insert în cadrul liturghiei. Te-ai fi așteptat ca după doi ani să fi fost o perioadă în care să zică și „mulțumim că ne-ai scăpat de vechea boală molipsitoare”. Sau că „ai făcut să nu mai fie cumplită noua boală molipsitoare…”. Dar n-au mers chiar acolo cu ridicolul. În schimb, s-a optat pentru un alt text, care cuprinde:
„Pentru ca să-i izbăvească de strâmtorare pe cei asupriți de năvălirea oștirilor, iar pe asupritori să-i întoarcă de la rău și să-i îndrepteze spre pace și dragoste, încât nimeni să nu piară, iar pacea să o sălășluiască pe pământ” (..) „iar frica ce ne-a cuprins să ne fie spre pocăință, și degrab izbăvește pe toți de orice nedreptate, asuprire și prigoană, ca în pace să viețuim după voia Ta”.
Din nou, perfect creștinesc să te rogi pentru pace și împotriva războiului, pentru victime. Și din nou confirmarea stării de frică indusă de presă, sugerată și de purtarea măștii „de protecție”.
Foarte subtil, poziționarea e în linia nord-atlantică. Există un asupritor, care năvălește și asuprește, pus pe rele, iar de cealaltă parte e tabăra binelui. Nimic despre cele 14.000 de victime din cei opt ani dinainte, când tabăra cealaltă avea de partea ei statul și miliardele de euro în armament furnizate de euro-americani.
Nu am știință dacă Patriarhia a recomandat o rugăciune similară când era bombardată Serbia ortodoxă. Tot așa cu „să înceteze năvălirea asupritorilor și să-i întoarcă de la rău”… Sau dacă tot au o deschidere multiculturală și pentru alte războaie din Orient, pentru Palestina, Irak, Libia…
Cum Vasile Bănescu a preluat amvonul Patriarhiei pentru o agendă globalistă și progresistă, mă tem că vom vedea și mai multe implicări sociale similare cu ale catolicilor și protestanților. Biserica e foarte implicată (lăudabil) în ajutarea refugiaților din Ucraina, o necesitate dar și o modă intens mediatizată. Va deveni și propovăduitoare a migrației musulmane, ca biserica anglicană sau ca Vaticanul?
Partidul AUR s-a dovedit unul domesticit, pe care sistemul se poate baza în momente cheie. Deci Bănescu nu mai are a se lupta cu „extremismul” imaginar. Îi poate lua ca aliați. În schimb, mă tem că dacă vom fi împinși în război, cum tot insistă Zelenski și Biden, s-ar putea să vedem atât ortodoxia cât și patriotismul puse ca o cocardă în piept, cum e acum steagul galben-albastru. Mă gândesc cu oroare la momentul în care naționaliștii de carton și ierarhia ne va îndemna spre front ca spre bătălia cu virusul. Atunci foștii „medievali”, obscurantiști, „pupători de moaște” vom fi luați la țintă ca „pacifiști”, ce mai, direct trădători de stârpit, cum eram și focar epidemic.
Aici văd pericole uriașe pentru credința noastră și așa firavă sub asaltul secularismului. Pe de o parte, transformarea în instrument, prin tranziția spre profilul unei organizații nonguvernamentale, de binefacere. Una care, treptat, să îmbrățișeze agenda toleranței pe direcții atent țintite neo-marxist sub forma unor minorități protejate – etnice, religioase și, într-un final sexuale.
Pe de alta, e vorba de subversiune, cucerirea din interior. Prin ecumenismul discret al unor preoți supra-mediatizați, noile vedete ale internetului. Prin asocierea cu grupări coordonate. Tentativa grupuscului de tip neocon Papahagi, Paleologu, Baconschi, Neamțu a cam eșuat. Versiunea populistă tip Simion a avut mai mult succes de public, dar pare în pierdere de viteză. Sunt convins că vor urma și alte „oferte ispititoare”.
Pentru final, aș vrea să citez dintr-un editorial foarte lucid și profund scris de Gheorghe Fedorovici, text care m-a și convins să fac publice gândurile de mai sus.
„Ceea ce lumea ortodoxă din România nu vrea să înțeleagă, este că noua spiritualitate anticreștină nu urmărește să desființeze creștinismul, ci să-l transforme.” (..) „Este evident că această încăpățânare este decisă să meargă până la capăt, adică până la sinuciderea spirituală.”
„Am văzut ce s-a întâmplat în Vest, așa că știm ce va urma în curând și în România: noua spiritualitate nu demolează bisericile, ci le împodobește în culorile curcubeului. Am avut la dispoziție peste 30 de ani pentru a vedea, a înțelege și a ne împotrivi acestui curent. Dar ortodocșii români au continuat să se lase purtați de el, crezând că e destul să spună formula magică pentru a ajunge unde trebuie.
Și cu toate că văd cu toții că nu au făcut nimic altceva decât să se îndepărteze de Dumnezeu, ei par să creadă că lucrurile se rezolvă cu mai mult post și rugăciune. Uităm că și fariseii posteau și se rugau, dar asta nu i-a împiedicat să-l confunde pe Domnul cu un demonizat. Cu această confuzie s-a încheiat istoria poporului lui Israel, închis de-atunci într-o paranteză a istoriei mântuirii sale până la a Doua Venire a Domnului.
Cu o confuzie opusă e pe cale să se-ncheie și istoria mântuirii Noului Israel, care cu tot postul și rugăciunea lui, este tot mai pregătit să confunde pe satana însuși cu Domnul, confuzie care va încheia istoria de-a binelea.”
Adânci aceste cuvinte, care trimit la „potrivirea cu duhul veacului acestuia” și la marea confuzie eshatologică despre cine e împăratul acestei lumi.
Observ cu mâhnire că Biserica noastră iese din izolare pentru implicare. Are și voci luptătoare, care denunță modernitatea, dar la vârf e mai tentată să caute înțelegerea de la poziția dominantă. Pentru că asta se face deja de ceva timp, ar fi cazul unui bilanț de etapă. A întors linia Bănescu mai mulți tineri frumoși și liberi la biserică, sau a descumpănit mai mulți dintre conservatori?
Victor Grigore
