Cât timp atacurile împotriva Bisericii se dau dinspre exterior, e încă bine

A venit și tradiționala mizerie la adresa creștinismului din preajma Paștelui. (Cu trei săptămâni înainte, să aibă timp clipul taximetriștilor să se răspândească și să devină șlagăr sau subiect de gâlceavă. Calculat, metodic, ca la orice campanie de marketing.) Sper că aveți igiena memoriei, încât să le fi uitat pe cele din anii trecuți, lansate în preajma aceleiași sărbători. Scandaluri prefabricate. Într-un an a fost Codul lui Da Vinci, o aiureală consumeristă în care se dădea ca sigură blasfemia că Hristos nu e așa cum L-au înfățișat Evangheliile, ci a avut aventuri, în urma cărora a lăsat urmași biologici. În alt an se descoperea un fals mormânt, al unui evreu obscur, evident, neînviat. În alt an ni s-a arătat o poză de neanderthal, dată ca sigură ca dovadă „științifică”, care ar trebui să înlocuiască icoanele. Și câte și mai câte bazaconii, fleacuri și manipulări grotești. De altfel, atacurile astea sunt așa bine sincronizate, că mă întreb dacă am scăpat cumva și asta a fost tot ce era în program pentru primăvara asta sau mai urmează ceva.

Ce a uimit la piesa celor de la Taxi împotriva catedralei, a fost fariseismul, falsa pioșenie pe care o îmbrăcau pentru prima dată unii mai obișnuiți cu hăhăitul și behăitul decât cu cele sfinte. O strategie, care nu s-a mai aplicat până acum. Să fie dânșii atât de avansați în trăirea spirituală, încât să ne fi păcălit atâția ani cu o imagine publică falsă? Adică, Dani Oțil, cel cu penisul desenat pe blugi, al cărui singur talent e că stă lângă fete frumoase, care prezintă buletinul meteo cu sânii generoși afară din tricou, sau Teo Trandafir, mămica maneliștilor, sau Călin Goia, solistul de la Voltaj și Ștefan Bănică,cel aprig la mânie, care cântă ca Iordăchioaie, pardon, ca Elvis…. toți zbanghiii ăștia petrecăreți, se închid în cămăruța lor și devin niște schimnici după fiecare paranghelie? Că până acum nu au avut nicio manifestare de natură spirituală, cunoscută publicului.

A avut, în schimb, Oreste, dar ca mason de Balta Albă și colecționar de ciudățenii New Age, combinate cu Zamolxe și alte minuni. Alți participanți la clipul de campanie cochetează cu diverse secte, unii nu e clar nici dacă au fost botezați, nu intrăm în amănunte. Mircea Cărtărescu, în schimb, e declarat ateu, spune că nu a primit educație religioasă în familie, unde ideea de Dumnezeu era tratată ca Moș Crăciun, la capitolul fabulații. (Update: într-o precizare ulterioară, scriitorul spune că e ortodox.)

La fel cu scriitorul, care încă așteaptă premiul Nobel, cei mai mulți dintre ascultătorii entuziaști, care au transformat în viral clipul formației Taxi, sunt fie atei, fie agnostici, fie creștini nepracticanți. Adică nu se duc la nicio biserică: nici din lemn, nici din cărămidă, nici mică, nici mare. Și nu s-ar duce nici dacă bisericile s-ar face după gustul lor, să semene cu un mall, cu un sediu de multinațională, cu o chilie de pustnic. În acest caz, se poate vorbi de ipocrizie și de mârșăvie calificată, a te pretinde credincios, preocupat de ce fel de construcție „ar prefera” Dumnezeu, când în fond, preferința ta e să nu se facă niciun fel de construcție de cult.

În cazul artiștilor – de la Vunk, Voltaj, Taxi, Holograf, Bănică, Baniciu, Virgil Ianțu și ceilalți – ipocrizia e dublă. Dacă spațiul mic și din lemn e singurul binecuvântat, ei ar trebui să cânte doar în cabane, pentru prieteni. De ce „preferă” ei să cânte pe stadioane și în săli mari ca Polivalenta. Construcții făcute exclusiv din bani de la buget (fără nicio donație!), care costă sute de milioane de euro și în care intră mult mai puțini oameni decât cei de confesiune creștină?

contribuția de la buget pentru BOR

Ajunși în acest punct, să facem un popas pentru a vorbi despre bani publici, subiectul cel mai apreciat de artiștii ipocriziei. Observați că nu există cântece despre cum se risipesc miliarde pe autostrăzi care nu există, în scandaluri de corupție, sau miliardul de euro pentru echipamentul de ascultare al SRI. Nu se adună vedete pentru cântece de campanie despre deturnările de fonduri în off-shore-uri, despre cele 30 de miliarde de euro scurse în afara țării, pomenite de un ministru, pe care l-o fi luat gura pe dinainte. La fel cum artiștii de „mare conștiință civică” nu s-au adunat înainte de 89 să protesteze împotriva bisericilor (mici și mari) demolate de Ceaușescu. În schimb, „tinerii frumoși” și cetățenii vigilenți sunt scandalizați de risipa făcută de la buget pentru culte. Cică asta e cauza sărăciei și înapoierii noastre. Cineva a și calculat-o precis: 50 de bani pe lună, dintr-un salariu mediu! Un leu nou, dat de o familie. Atât. Un leu, din care se susțin toate bisericile și mănăstirile din România – cele mai de preț lucruri pe care le poți arăta oricărui vizitator străin. Și instituția care ține acest popor de peste o mie de ani. (iată calculul aici).

Dar să spunem că și 50 de bani li se pare o sumă prea mare. În fond, vorbim de niște puriști ai conștiinței, care știu cum e și cu smerenia și cu spațiile preferate de bunul Dumnezeu. Pentru ei am o veste bună: s-ar putea ca această contribuție să nici nu existe. Dar ar avea o surpriză neplăcută, dacă s-ar trece la contribuțiile voluntare. Actualmente, statul îți ia lejer 80% din ce produci, în impozite pe salarii, impozite ale angajatorului, TVA pe orice cumperi, taxe pentru asigurări sociale, taxe locale, accize, impozite pe proprietate, impozite pe dividende, pe diferite tranzacții, asigurări obligatorii și cine mai știe ce invenții.

Să ne imaginăm o lume în care păstrezi sută la sută și aloci cât vrei pentru ce vrei: medic, școala copiilor, pază polițienească, ambulanță, polițe de asigurare, servicii culturale, administratori politici locali și naționali, diverse. Desigur că nu toți cei 95% creștini cu numele ar dona, dar mă tem pentru liber-cugetători, că procente bune ar da chiar și zeciuala de pe timpuri. Să nu uităm cum s-a format averea istorică a bisericii, confiscată de statul zis laic: din donații adunate în multe generații, inclusiv de la boieri, care lăsau toată averea câtea unei mănăstiri, cu moșii și păduri. Dar tinerii frumoși nu vor aceleași reguli pentru toți, vor un cetățean jupuit de taxele administrației lor, care apoi să fie invitat cinic să doneze, dacă poftește. Căci dacă ar fi cinstiți cu ei înșiși ar vedea că sunt nenumărate domeniile, pentru care donatori benevoli s-ar găsi mai greu decât decide statul să dea. Includem aici și cultele cu puțini aderenți, care sunt ajutate de majoritatea ortodoxă, deși credințele lor contravin concepției majorității. Greu de crezut că s-ar găsi donatori prea mulți pentru programele de îndoctrinare progresistă din școli și, surpriză, maneliștii ar ieși mai bine finanțați decât artiștii de operă sau dansatoarele de balet clasic. I s-ar tăia și sinecura cu Remus Cernea de la Hidroelectrica și leafa de parlamentar.

Revenind la lucrurile serioase

Să fim bine lămuriți: controversatul cântec nu e nici simplă părere personală, nici muzică. E clip al unei campanii. Iar ținta campaniei de mai mulți ani e Biserica Ortodoxă, pe care cei care și-au făcut o obsesie din a o ataca, o reduc la o siglă, ce se dorește infamantă: „BOR”.

Există multe cauze ale căderii creștinismului apusean (pe care nu le voi detalia acum), dar între ele se numără și o campanie de decenii, prin care s-a cultiva antipatia împotriva bisericilor de acolo. Creștinismul nu a fost doborât prin argumentație, ci prin inducerea unei stări de oroare, de respingere și de dezgust. E rețetarul, care a fost preluat pentru scopuri politice, de la televiziuni ca Fox, și de Antena 3, care a devenit foarte calificată în comerțul cu sentimente negative.

De aici încolo, așa se vor purta atacurile și manipulările – strict la nivel emoțional, irațional, profitând de ubicuitatea informației mediate – de la smartphone la televizor, la radio, cinema și calculator. Iar creștinismul va fi ținta campaniilor de cultivare a resentimentului. Se va merge treptat, de la idealuri generoase, combinate cu nevoi de bază, împachetate în lozinci: vrem spitale, nu catedrale. Lăsând impresia că nu avem asistența medicală dorită din pricina celor 50 de bani primiți de biserici.

Să presupunem că sloganul respectiv al campaniei e sincer. Și că înapoiații ăștia de ortodocși nu știu ce-i bun pentru ei, că încurcă prioritățile. În cazul ăsta, ar fi trebuit ca din miliardele revărsate de occidentalii seculariști să se fi ridicat măcar un spital. Doar George Soroș singur a turnat în ONG-uri din România, la vedere, 200 de milioane de dolari, o sumă suficientă să faci nu un spital, ci un spital în fiecare an. Observăm de aici două lucruri: că bisericile „popilor” se văd, dar spitalele seculariștilor se lasă așteptate. Mai observăm și că activiștii ONG sunt plătiți mai gras decât proiectele pe care le condamnă cu mânie proletară, ca risipitoare și faraonice. Nu-i facem noi planul de afaceri miliardarului, tot ce se vede din generozitatea lui – care întrece aproape toate marile investiții de capital din istoria tranziției – e că lipsesc nu doar spitalele, dar și alte rezultate palpabile. Tot ce se poate arăta ca realizare e o clasă de întreținuți cu priceperi discutabile, unii ajunși în poziții guvernamentale, altfel buni la stârnit tărăboi și la intimidat adversarii cu „gândire incorectă”, dar cam atât.

E cazul ca tovarășii să ducă lupta mai departe, să nu pară chiar atât de neputincioși. De la idilica biserică din lemn, se va aluneca spre credința de apartament, spunându-se că nu avem nevoie de preoți și de cult religios, pentru că ne descurcăm și singuri, acasă, în timpul liber.

Totalitarismul modern scoate așadar creștinismul din spațiul public și îl alungă, pentru început în camera de bloc, iar ulterior în catacombe, când va veni și vremea denunțurilor pentru „bigotism”. O etichetă, care la americani deja sună a Ku Klux Klan, undeva în vecinătatea rasismului.

Creștinismul acesta amatoristic, după mintea fiecăruia, care aruncă la coș un patrimoniu milenar de cultură teologică, nu poate fi decât o încropeală fadă, care pe bună dreptate a adus lehamitea occidentalului față de fenomenul religios. Religia vie a fost înlocuită în apus de o mediocritate ecumenistă, produsă de judecata omului, nu foarte departe de bunele intenții ale unui ONG sau ale unei fundații caritabile. Genul de interpretare pe care îl au deja tinerii frumoși, care văd în biserică un prestator de servicii spirituale, unde grija principală e dacă se taie chitanță.

Apoi se va trece la etapa următoare, care e infiltrarea și demantelarea armăturii dogmatice a Bisericii. Învățătura ei revelată și eternă va fi supusă plebiscitului (dacă nu chiar televotingului), pentru a fi ajustată pe ici pe colo. În America deja se pregătește forțarea preoților să oficieze blasfemii intitulate căsătorii între homosexuali. Răzleț, se testează apele și pentru acceptarea altor anomalii – în nordul Europei există o organizație pentru drepturile pedofililor, iar în Anglia a fost introdus în discursul public termenul de pedofobie – după implementarea cu succes și la noi a etichetei infamante de „homofob”. Aberațiile și redefinirile inspirate de marxismul cultural nu se opresc aici: în instituțiile publice și universitățile americane se adoptă toaletele unisex, pentru a ușura traiul transexualilor și celor cu identitate de gen incertă. Iar dacă neo-marxiștii ne învață că identitatea (națională ori socială) e ceva construit, ce poate fi la fel de bine deconstruit, atacul împotriva familiei duce și la situații încă mai aiuritoare. Presa de prezintă relaxat cazul unui cuplu incestuos, care dorește să își oficializeze relația. În logica relativistă a identității fabricate, e complicat să le răspunzi negativ.

Cum în ultimul timp Biserica Ortodoxă a îmbrățișat două teme esențiale, care doar în aparență sunt marginale, e logic să fie țintă vie. E vorba atât de cinstirea acordată martirilor din închisorile comuniste, cărora li s-a dedicat un an comemorativ, exact în momentul când statul acaparat i-a trecut înapoi în ilegalitate. Cât și de susținerea strângerii de semnături pentru ocortirea în Constituție a familiei firești.

Să nu credem că pe lângă generația de oameni politici, „tehnocrați” și trăncănitori crescuți de o foarte înregimentată societate civilă, nu a crescut și o generație de teologi momiți de noul zeu al toleranței fățarnice. Deocamdată se merge către mase, prin forța de convingere a vedetelor populare. Cu adevărat periculos va fi momentul când teologi și slujitori, condiționați mental de vocabularul corect politic, vor încerca ajustări dogmatice, ca să obțină o biserică, pe care să o „potrivească veacului acestuia.”

Capitalul transnațional și marile carteluri bancare, împreună cu clasele politice coruptea, au reușit între altele eliminarea clasei de mijloc mai peste tot în lume. Se conturează un rezultat similar în plan spiritual. Omul e cel mai mimetic animal, remarca Rene Girard. Trebuie să recunoaștem că acest mimetism se regăsește din plin și pe tărâm religios, unde masa mare a credincioșilor imită practicile dominante în societate. Un ritual nealterat și o dogmă solidă, îi poate proteja, așa cum societatea apuseană, bine așezată îl apără și pe cel mai ignorant, chiar și pe cel mai leneș de mizeria sărăciei. Prin pervertirea realizată de cultura populară industrializată, însă, am putea asista la dispariția clasei de mijloc în sens religios. Întoarsă în catacombe, ca în primele secole de prigoană imperială, religia ar putea fi lipsită de aderenții săi mimetici, de majoritatea pasivă. În schimb, va fi strânsă între o majoritate ostilă, care își va turna mimetismul în manifestări agresiv-disprețuitoare, cultivate de presa de consum, pe de o parte, și o minoritate vânată, dacă nu la propriu, măcar la figurat martirizată, pentru care nu se va mai găsi niciun colț liber și sigur pe fața pământului.

Pentru moment, efectul campaniei agresive e că donațiile au crescut și, mai important, foarte mulți ridică o sprânceană în fața insistenței aproape religioase cu care sunt purtate atacurile. Și încă un efect colateral, oamenii încep să își asume proiectul catedralei ca pe unul național și reprezentativ pentru credința proprie – altfel spus, catedrala chiar începe să devină „a noastră”. O spun, deși am scris critic despre acest proiect, cu ani în urmă. Îmi mențin rezervele legate de acest proiect, expuse acolo, dar de ceva vreme mă bucur că se face.