Biserică sau „credința fiecăruia”? Câteva versete biblice lămuritoare

În contextul atacurilor constante la adresa Bisericii, și pe fondul individualismului promovat de spiritul vremii, apar voci tot mai rătăcite, care pretind că nu țintesc creștinismul în sine. Dar, chipurile, au ei un creștinism doar al lor, pe persoană fizică, rupt de orice tradiție și simț al apartenenței. Am fost preveniți explicit de această practică a dezbinării:

„Atunci Iisus le-a zis: „Voi toți vă veți sminti întru Mine în noaptea aceasta căci scris este: „Bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei”.”

Omul de azi e ofensat să se imagineze ca făcând parte dintr-o turmă. Și din această trufie, nu mai sesizează pericolul atacului.

Avem motive să fim dezamăgiți și de noi și de cum e condusă partea lumească a instituției bisericești. Ierarhii sunt pe măsura noastră: deseori absenți, formaliști, înclinați la compromisuri, slabi la tentații materiale. Dar acestea nu trebuie confundate cu marea misiune a Bisericii, care e peste limita măruntă a omenescului.

Cum în comentariile la o postare anterioară am dat peste întrebări din cele mai smintitoare, de genul: unde ne-a zis Iisus de preoți și biserică?… Am selectat câteva pasaje relevante în acest sens. Sunt chestiuni elementare și de la sine evidente pentru cei catehizați, dar poate lămurește pe cine e tentat să cadă în asemenea derută.

Desigur, se pot găsi numeroase pasaje și în sprijinul unei relații individuale, de ordin sufletesc. Pentru că biserica însăși ar fi un loc gol fără trăirea individuală. Versetele referitoare la credință, rugăciune și pocăință ar fi fost prea numeroase pentru a fi citate, la fel și cele care cheamă la fapte bune tot ca acțiuni ale fiecăruia. Cele două dimensiuni – de trăire individuală și comunitară – nu se exclud, nu sunt în contradicție, ci alcătuiesc un întreg.

Prima (și de fapt singura) faptă consemnată a copilăriei Domnului se referă la momentul în care dispare de lângă Fecioara Maria și dreptul Iosif pentru a merge în chiar templul ridicat religiei mozaice.

„Iar Copilul creștea și Se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era asupra Lui.
Și părinții Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paștilor, la Ierusalim.
Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii.
Și sfârșindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim și părinții Lui nu știau.
Și socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude și printre cunoscuți.
Și, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L.
Iar după trei zile L-au aflat în templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i.
Și toți care Îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile Lui.
Și văzându-L, rămaseră uimiți, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă așa? Iată, tatăl Tău și eu Te-am căutat îngrijorați.
Și El a zis către ei: De ce era să Mă căutați? Oare, nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca, 2: 40-49)

Parte dintre minuni și predici au loc chiar în incinta sau în preajma vechiului lăcaș de cult, folosit și ca loc de întâlnire.

„Și ziua era în templu și învăța, iar noaptea, ieșind, o petrecea pe muntele ce se cheamă al Măslinilor.
Și tot poporul venea dis-de-dimineață la El în templu, ca să-L asculte.” (Luca 21: 37-38)

Foarte important de notat: Iisus îi alungă din templu pe zarafi, nu pe preoți. Și asta pentru că pângăreau un loc pe care îl considera sacru, nu pentru că aprecia ca irelevante ritualurile și obiceiurile de cult.

„Și a găsit șezând în templu pe cei ce vindeau boi și oi și porumbei și pe schimbătorii de bani.
Și, făcându-Și un bici din ștreanguri, i-a scos pe toți afară din templu, și oile și boii, și schimbătorilor le-a vărsat banii și le-a răsturnat mesele.
Și celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luați acestea de aici. Nu faceți casa Tatălui Meu casă de negustorie.
Și și-au adus aminte ucenicii Lui că este scris: „Râvna casei Tale mă mistuie”. ” (Ioan 2: 14-17)

Cu toții ne putem pune problema dacă nu vom fi socotiți la fel de nedemni și pângăritori prin faptele și gândurile noastre ai ideii creștine și ai unor locuri de cult sacre.

Chiar după Înviere, apostolii continuă să frecventeze lăcașul (ce urma să fie demolat de romani) pentru rugăciunea zilnică dar și pentru a propovădui noua învățătură. Detaliu relatat în Faptele Apostolilor, cap 3.

Evident, după Întrupare, micile părți de revelație primite de profeții și patriarhii Vechiului Testament devin insignifiante în comparație cu Adevărul înfățișat în mod nemijlocit. Hristos Își aseamănă trupul cu templul demolat și restaurat în trei zile. De asemenea, instituie noi practici de cult, centrate pe liturghia euharistică, instituită la Cina cea de Taină. („Faceți aceasta întru pomenirea Mea.”) Acesta e principalul act care are loc în biserică în ultimele două mii de ani și rațiunea ei de a exista. Față de jertfa nesângeroasă a Noului Testament, cea prescrisă anterior (de cel Vechi) a avea loc în templul de la Ierusalim devenea irelevantă. Și templul în sine a fost pustiit și năruit în preajma anului 70.

Simultan cu instituirea noului ritual central, e înființată și instituția Bisericii:

„Și le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt?
Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.
Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri.
Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.
Și îți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri.” (Matei 16: 15-19)

În cărțile de după Evanghelii ale Noului Testament, apar de nenumărate ori menționate bisericile fondate de primii creștini. Chiar multe din epistolele apostolice au ca destinatar acele biserici sau adunări ale primilor adepți, în clandestinitate sub persecuțiile iudeilor și ulterior ale romanilor. Inclusiv cartea Apocalipsei conține mesaje distinct adresate unor biserici instituții care existau anterior textului. Căci ar fi ilogic să fie ceva ulterior textului în care e menționat, cum își imaginează sectarii, care absolutizează textul. Cu excepția Romei, toate acele biserici cădeau în aria limbii grecești, în care e și scris Noul Testament, iar ulterior a Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin). Sunt locuri ca: Efes, Corint, Smirna, Laodiceea, Efes, unele aflate în zone ce aveau să fie islamizate.

Scriind către cei creștinați dintre evrei, apostolul Pavel ne îndeamnă:

„Să ținem mărturisirea nădejdii cu neclintire, pentru că credincios este Cel ce a făgăduit,
Și să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune,
Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeți că se apropie ziua aceea.” (10: 23-25)