Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Mircea Eliade propune o modificare de perspectivă asupra morții, care, deși pleacă de la o meditație pe marginea sorții culturii vestice, poate fi de mare folos chiar și la nivel individual, pentru orice om confruntat cu frica de moarte sau cu gândul sinuciderii. Punctul de plecare e un detaliu în evoluția Occidentului: pasiunea pentru istorie. Privită cu ochii unui ne-european (și ne-europenizat), acest interes poate fi asemuit cu derularea episoadelor esențiale din existența cuiva, înaintea momentului fatal. Formele de raportare la istorie, pe care le cunoaște omul oriental sunt fie ritualizarea (întoarcerea periodică la o istorie sacră, cum se întâmplă la sărbătorile de peste an), fie referința moralizatoare, didactică (evenimente, din care se învață ceva). Pasiunea pentru trecut în sine, sau ca explicație pentru condiția prezentă (cum se întâmplă în marxism), e ceva inedit.
„Angoasa în fața Neantului Morții pare să fie un fenomen specific modern. Pentru toate celelalte culturi neeuropene, adică pentru celelalte religii, Moartea nu este niciodată înțeleasă ca un sfârșit absolut, ca un Neant: Moartea este mai degrabă un ritual de trecere către o altă modalitate de a fi și de aceea ea se află întotdeauna în relație cu simbolismele și ritualurile de inițiere, de renaștere sau de reînviere. Aceasta nu vrea să spună că lumea extraeuropeană nu cunoaște experiența angoasei în fața Morții: această experiență există bineînțeles, dar ea nu este nici absurdă, nici inutilă; dimpotrivă, este valorizată la un alt nivel de existență. Moartea este Marea Inițiere. Dar pentru lumea modernă, Moartea este vidată de sensul ei religios, și din cauza aceasta asimilată Neantului; și în fața Neantului omul modern este paralizat”.
(Mircea Eliade – Arta de a muri, p. 108, Editura Moldova, Iași 1993)
Antidotul pentru această spaimă de moarte îi e cunoscut „omului vechi”: reinserția în adăpostul actului ritual, trăirea religioasă, care îl orientează, dă sens și vieții și morții. Apoi, este experiența. Acolo unde contemporanul înghesuie fel de fel de experiențe, tocmai pentru a folosi cumva timpul rămas, pentru a exploata timpul cu profit, orientalul primitiv are experiența morții. O știe, s-a mai întâlnit cu ea. A făcut această experiență a spaimei de moarte în timpul ritualurilor de inițiere, experiențele care l-au făcut ceea ce e, matur și responsabil, experiențele care l-au ajutat să depășească vârsta copilăriei, să se desprindă de părinți.
„Și la creștini și în religiile necreștine, moartea nu este omologabilă ideii de neant. Moartea este, bineînțeles un sfârșit, dar un sfârșit urmat imediat de un nou început. Se moare la un mod de existență, ca să se poată accede la altul.”
Și iată cum au reușit indienii să răspundă problemei neantului, a neființei. Pentru ei, lumea văzută și experiențele psihologice sunt izvorâte din iluzia cosmică, din Maya. „Lumea fizică și experiența noastră umană sunt constituite prin devenirea universală, prin temporalitate; create și distruse de Timp, ele sunt deci iluzorii. Dar asta nu vrea să spună că ele nu există, că sunt o creație a imaginației mele. Lumea nu este un miraj sau o iluzie în sensul imediat al termenului: lumea fizică, experiența mea viatală și psihică există, dar există numai în Timp, ceea ce vrea să spună pentru gândirea indiană, că nu vor mai exista mâine sau peste o sută de milioane de ani; în consecință, judecate la scara Ființei absolute, lumea și cu ea toată experiența supusă temporalității sunt iluzorii.”
Viața trăită sub condiționalitatea istoriei, a fiziologiei și eredității e sub spectrul iluziei, o formă de neființă. Alternativa e preocuparea pentru Ființă, atât la modul absolut, prin întâlnirea cu Dumnezeu, cât și la modul relativ, prin întâlnirea cu umanul din celălalt și din tine.
Prin luciditate crudă și scepticism, omul contemporan face doar jumătatea drumului. Realizează că viața are o mulțime de limitări tragice, în primul rând ca durată, realizează că acestea sunt surse de suferință și tragism, dar se oprește la această auto-contemplare a condiției tragice, eșuând în nihilism și pesimism. A înțelege condiționarea și iluzia nu ajută la nimic, dacă nu e urmată de căutarea eliberării. Sinele nostru veritabil nu are nimic de-a face cu multiplele situații al istoricității noastre. Cea care moare e iluzia, învelișul de temporar, care ne învăluie și ne înlănțuie. Trebuie să fii mort pentru Istorie, ca să descoperi și să trăiești Ființa. Înțelegerea că traiul în istorie e iluzoriu nu are pentru indian același conținut absurd, înspăimântător, pentru că el o încadrează într-un plan divin, având ca scop experiența și eliberarea din această experiență.
După momentul conștientizării, hindusul nu se retrage pur și simplu din lume, nu comite un act de sinucidere socială, foarte puțini îmbrățișând o formă de asceză. Continuă să rămână în lume și să participe la Istorie, dar fără a-i acorda Istoriei o valoare absolută. Ia parte la Istorie, la viața socială, fără să o idolatrizeze. Învățații indieni insistă pe acest aspect: „ignoranța și iluzia nu constau în a trăi în Istorie, ci în a crede în realitatea ontologică a Istoriei.” Deși iluzorie, pentru că e în devenire, lumea nu e mai puțin o creație divină, tocmai în asta constă sacralitatea ei. A crede că totul se termină în și cu această lume, a disprețui eternitatea sunt chiar surse ale ignoranței și angoasei.
În cultura orientală, această apăsare a condiției de muribund e cea care anunță iminența renașterii. Situația e aceeași din riturile inițiatice. „Dar nici într-o altă cultură în afară de a noastră nu te poți opri în mijlocul unui ritual de trecere și instala într-o situație aparent fără ieșire. Căci ieșirea constă tocmai în terminarea ritualului de trecere și rezolvarea crizei, atingându-se un nivel superior, luându-se cunoștință de un nou mod de existență.” Dacă ar întrerupe ritualul, tânărul nu ar mai fi nici copilul de dinainte, nici adultul care ar fi trebuit să fie.
Precizare: Am citat mai mult decât se cade și am încercat să sintetizez din eseul mai amplu și foarte dens al lui Mircea Eliade. Nu am deci altă contribuție decât de a fi trunchiat, poate și denaturat ușor pe alocuri textul, dar problema mi se pare una de maximă importanță. Poate între cititorii ocazionali se vor găsi amatori de provocări filosofice, aceștia mă interesează mai puțin. Dar poate se vor găsi și oameni realmente frământați și apăsați de acel sentiment al inutilității, al absurdului și deznădejdei. De dragul lor, aș fi vrut să mă exprim mai limpede: dacă ai citit până aici, dragă cititorule necunoscut, află că ești un om special și că există în lume sensuri și acolo unde nu le vedem. Că viața are un rost, care e copleșitor, tocmai pentru că e peste ce putem înțelege.
Omul de azi nu mai știe să trăiască, pentru că nu a înțeles nici cum să moară. Plasa de siguranță, care îl apăra odată, era formată din mituri, prin care putea înțelege alegoric lumea și din ritualuri, prin care o putea experimenta. Acum nu mai are un ajutor, care să îi dea un sens vieții și morții, în fața cărora se lasă paralizat de frică. Reînarmat cu credință, urmând pașii bătătoriți ai civilizației, se poate salva, poate vedea că viața e doar o limită pusă între două etape ale vieții, pe care trebuie să o prețuiască și să caute să o înțeleagă fără teamă.
În final, voi mai cita câteva pasaje din alt eseu din lucrarea citată (p 229), intitulat „Despre un anumit sentiment al morții”:
„Miracolul morții nu constă în ceea ce sfârșește ea, ci în ceea ce începe. Nu mă înspăimântă nimic din faptul că moartea pune capăt biologiei, că încheie definitiv seria experiențelor organice, că, într-un cuvânt oprește pe loc viața. Sub acest aspect cunosct deja moartea; din experiențele mele, din ceea ce văd la alții; m-am întâlnit de nenumărate ori cu fenomenele morții, cu agonia, cu stingerea, cu oprirea pe loc. Am murit de atâtea ori până acum, ca orice om, încât moartea cea adevărată nu mă mai poate înspăimânta. Fiecare cunoaște moartea în acest sens. Ce nu cunoaște nimeni este începutul de după moarte.”
(…)
„Și ceea ce este miraculos în moarte este faptul că începe atunci „ceva” cu desăvârșire deosebit de tot ce cunoaștem noi, cu desăvârșire deosebit de ceea ce ne așteptăm să fie. Se continuă ceva pe care noi nu avem ochi să-l vedem în timpul vieții. Se continuă ceva pe care l-am fi putut cunoaște, dar pe care nu știm să-l căutăm în timpul vieții. (…) un imponderabil, o taină (…) Deși începe ceva complet deosebit de viață, moartea continuă totuși o conștiință pe care am fi putut s-o intuim încă din timpul vieții. Acesta e paradoxul central al morții: altceva decât viața și totuși ceva e care l-am putea cunoaște chiar cu ajutorul vieții.”
„Mă întreb chiar dacă adevărata esență a vieții nu este totuna cu esența morții. Dar nu în sensul pe care îl dați dumneavoastră morții și vieții. Pentru dumneavoastră viața este permanentă trecere, fluviu continuu, iar moartea este același lucru, cel puțin în faptul ei inițial, este o trecere, o pierdere dincolo. (…) Identificați viața și moartea în ceea ce au neesențial. Pentru mine, dimpotrivă, esența vieții nu este dinamismul ei exterior ci o saturare, ceva din care nu se mai poate scădea nimic, de la care nu se mai poate adăuga nimic. Și atunci mă întreb dacă moartea nu este același lucru.”
(..)
„Printre marile anomalii ale lumii moderne se numără și faptul că știința și filosofia ne învață viața și moartea. Gândiți-vă o clipă la absurditatea acestui lucru: oamenii care cunosc viața din laborator, prin analize, și oamenii care se gândesc asupra vieții dintr-un cabinet, tocmai aceștia sunt chemați să ne învețe cel mai esențial și cel mai decisiv fapt: existența noastră, moartea noastră. De altfel, ei nu fac decât să completeze și să articuleze experiențele noastre negative, neființa noastră.”
(..)
„Acesta este miracolul. Acesta este paradoxul; cheltuiești o viață întreagă pentru a te înălța, a te purifica și a cunoaște, ca să ajungi, în moarte, cine știe, la cea mai de jos treaptă a perfecțiunii. Prin simplul fapt al morții, o biată bătrână poate ajunge mult mai sus decât un Bergson, Einstein sau Rodin. Umbli pe stradă și întâlnești pe la colțuri cerșetori în zdrențe, femei sărmane sau auzi de oameni care suferă cele mai cumplite boli, care și-au pierdut tinerețea în spitale, și îi compătimești, fără să gândești o clipă că poate oamenii aceștia sunt îngeri printre noi, sunt arhangheli veniți să ne ispitească, sau sunt simple suflete, care atunci când își vor lua zborul, se vor afla mult mai aproape de lumină decât cei mai mari înțelepți, cei mai mari sfinți și filantropi ai noștri. E o simplă închipuire de-a mea, fără îndoială, dar paradoxul și miracolul morții ne dă dreptul la orice închipuire.”
Victor Grigore
