Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte

11. Cum ar putea dispărea capitalismul

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Acțiunile la o societate comercială reprezintă titluri de proprietate asupra unei mici părți din ea. Și permit încasarea anuală a unei părți corespondente din profitul firmei, sub formă de dividende. Firmele pot emite separat obligațiuni, care sunt titluri ale unor împrumuturi, ce încetează când sunt achitate. În schimb, acțiunile nu au o dată de expirare. În unele contexte disperate, au fost state care au emis obligațiuni cu o anume dobândă anuală „în perpetuitate” – ceea ce practic echivala cu a avea acțiuni la statul respectiv. (Au fost în cele din urmă răscumpărate sau repudiate de statele emitente.)

acțiunile reprezintă bani

Atât acțiunile cât și obligațiunile sunt forme de capitalizare pentru firme, adică de adunare a capitalului necesar dezvoltării afacerii. În clipa în care există o piață pentru cumpărarea și vânzarea acțiunilor, ele capătă funcții pe care le îndeplinesc și bancnotele. Ele trebuie avute în vedere ca o parte neconvențională a masei monetare. În lumea de azi, bursele funcționează ca vase comunicante ale banilor din bănci.

Inflația sau scăderea dobânzilor, care stimulează apetitul pentru risc, se regăsesc în creșteri ale indicilor bursieri. După cum panicile de pe bursă seamănă cu panicile bancare. Deponenții pot da buzna să își retragă banii, după cum investitorii se pot precipita să-și lichideze investiții (adică să le transforme în bani; eventual să îi plaseze apoi în alte mărfuri). Ambele creează o spirală periculoasă și vertiginoasă către zero.

Englezii au făcut din bursă un fenomen sofisticat, mai întâi la Londra iar apoi în Lumea Nouă. Forța lor expansivă era legată de puterea dominantă a flotei și de instalarea în teritoriile vaste ale Americii. Ca o ironie, zidul de lemn ce trebuia să îi țină pe coloniști în siguranță de indieni a lăsat numele faimoasei străzi „a zidului”: Wall Street. Acolo se adunau într-o tavernă cei interesați să facă schimburi cu titluri de proprietate asupra afacerilor. Ca să-și protejeze accesul la cele mai bune ponturi, nu permiteau oricui să liciteze – de unde apare ocupația de broker și obligația de a apela la el pentru a intermedia tranzacția. Era inițial o tagmă rău famată, pentru că se axa pe speculații și preluări ostile ale controlului unei firme.

Dar în ciuda originilor ei cam pătate de sânge, bursa e una din ideile geniale de organizare a economiei. E comparabilă cu inventarea banilor, deși nu chiar la fel de importantă. Ea permite unui număr mare de oameni să participe la fenomenul antreprenorial fără să aibă acumularea de capital și abilitățile necesare unei afaceri proprii. În contrapartidă, ea permite celor cu idei și spirit întreprinzător să găsească resurse ieftine de credit pentru a le pune în practică.

Bursa a permis o dezvoltare explozivă a economiei capitaliste și apariția unei puternice clase de mijloc. Sociologic, e un fenomen care îl continuă pe cel al apariției burgheziei prin industrializare. Prin această formă de participare a salariaților la deținerea „mijloacelor de producție” și a afacerii însăși, era contrată practic teoria lui Marx despre conflictul ireconciliabil dintre muncă și capital. Economiile pasive încă mici sau cele ale fondurilor de pensii au putut fi puse la treabă, făcând banii să circule acolo unde exista dinamismul cel mai mare al ideilor și spiritul întreprinzător.

Doar că ideea în sine a bursei de acțiuni e răsturnată de relația ei incestuoasă cu banii produși din nimic de băncile în sistem fracționar. Acțiunile pe care le poate agonisi un salariat devin insignifiante în raport cu felul în care pot mișca piețele cei care dețin puterea de a genera creditul. Bursele devin obiectul unor grosolane manipulări, prin creșteri și scăderi ale dobânzilor, prin valuri de euforie și pesimism, în care prețul hârtiilor e urcat la niveluri delirante, apoi coborât brusc la aproape nimic sau chiar nimic.

Piața a devenit un personaj în sine, descris după emoții umane: optimism, îngrijorare, panică, depresie. Creșterile și descreșterile sunt decuplate de balanța reală de venituri și cheltuieli a firmei, devin un simplu pariu pe promisiuni. Pariul avea și el origini sordide. Printre yankei exista un fel de coridă de un gust îndoielnic: un urs grizzly era pus să se bată cu un taur într-o arenă. Unii pariau pe ghearele ursului, alții pe coarnele taurului. Până în ziua de azi s-a păstrat expresia: „bear market” – pentru o piață pesimistă, în scădere, respectiv „bull market” – pentru o piață în urcare, optimistă. Investițiile deveneau un fenomen de contagiune a psihologiei colective, deseori cu decizii în necunoștință de cauză, luate din auzite și influențate de o presă deloc inocentă.

Bursele de azi pot fi la propriu în proprietatea cuiva, cum e cazul celei de pe Wall Street. Pot fi paralele cu economia reală sau mișcate de bani emiși cu dobândă zero sau de injecții de trilioane ale băncilor centrale. Dar s-a păstrat totuși o adevărată idolatrie a pieței, ca fenomen difuz, neprecizat, de care toată omenirea și guvernele trebuie să asculte.

dispariția capitalismului

Dar mai e un aspect foarte important. Așa cum firma a reprezentat rafinarea negustoriei într-o schemă mentală de obținere a profitului, și investiția reprezintă o reducere la esență a unei afaceri. Cineva care investește într-o afacere, sau o creditează, participă la profitul și pierderile ei. Decizia de a investi rezumă calculul de oportunitate pe care îl face (conștient sau nu) și negustorul care vinde și cumpără. Ca să investească în cunoștință de cauză într-o afacere, acționarul sau bancherul trebuie să o înțeleagă la fel de bine ca antreprenorul. Ba, putem spune, să o gândească mai bine decât acesta, pentru că din moment ce plătește pentru o parte din proprietatea asupra firmei la prețul de azi (cerut de patron sau de piață), el trebuie să creadă că e un preț sub-evaluat. Și că pe viitor acel preț va fi mai mare, pentru că afacerea e mai bună decât cred acum ceilalți că e.

Când ia decizia de a investi, capitalistul preia o parte din funcția antreprenorială a firmei. Mai precis, preia aspectul cel mai important: cel referitor la riscul de a pierde, respectiv oportunitatea de a câștiga. Accentul pus pe pariu face patronul irelevant, un executant în administrarea afacerii, care nu gândește marele plan. La fel cum salariatul nu are grija de a gândi dacă afacerea care-i plătește munca e profitabilă sau riscantă. Treaba lui e să facă doar operațiunile din fișa postului. Economia devine o mare orchestră simfonică, în care administratorii sunt simpli instrumentiști iar finanțatorii dirijorul.

În cartea de căpătâi a libertarienilor, „Acțiunea umană”, Ludwig von Mises își pune pasager această problemă, doar pentru a o respinge ca pe un scenariu absurd. Doar că lumea s-a schimbat mult de la 1949, când vedea ea lumina tiparului. Și acum cred că există premisele tehnologice și de acumulare încât ipoteza să fie pusă în practică. Dacă s-ar întâmpla, ar fi sfârșitul capitalismului, nu prin socialism, ci prin ce are el mai propriu: succesul capitalului.

Von Mises avea atunci ca reper apariția contractelor cu plată fixă la o dată viitoare (futures). Ele sunt altă invenție admirabilă, care permite țăranului să își vândă recolta „pe hârtie” încă de la semănat, putându-se baza că va obține la cules un preț bătut în cuie. Acest gen de tranzacție, remarcă Mises, îl scoate pe vânzător din ecuația de câștig sau pierdere, dacă prețul urcă sau coboară.  El nici nu câștigă, nici nu pierde din fluctuațiile pieței. Acel risc sau profit va fi preluat integral de cumpărător.

„În măsura în care antreprenorul „s-a asigurat” împotriva pierderilor, el încetează să mai fie un antreprenor, funcție care e preluată de cealaltă parte din contract.” (p. 256 din ediția în limba engleză)

După care, autorul construiește un exemplu imaginar în care toate tranzacțiile din economie ar fi asigurate în acest fel.

„În această construcție imaginară, funcția antreprenorială e complet separată de toate celelalte funcții. Apare o clasă de antreprenori puri. Prețurile determinate pe piețele la termen dirijează tot aparatul de producție. Doar cei care le tranzacționează fac profit sau suferă pierderi. Toți ceilalți oameni sunt asigurați contra efectelor adverse ale incertitudinii viitorului. Ei se bucură de securitate în această privință. Capii diverselor afaceri sunt angajați, cum ar veni, cu venituri fixe.

Dacă prezumăm mai departe și o economie staționară și că toate tranzacțiile se fac în cadrul unei singure corporații, e evident că totalul pierderilor e egal cu totalul profiturilor. Nu mai trebuie decât să naționalizăm această corporație pentru a aduce la viață un stat socialist, fără profituri și pierderi, un stat cu o netulburată stabilitate și securitate.” (p. 257)

Cum spuneam, Mises se scutură de această perspectivă, ca de un scenariu fantasmagoric. Dar dacă observăm mai cu atenție evoluțiile la scară mare, constatăm că ne-am apropiat foarte mult de adeverirea lui. Semnele sunt numeroase.

rețeta eMag

Avem, în primul rând, fenomenul Amazon (imitat la noi e eMag). La început, era o banală librărie virtuală, un site unde se vindeau cărți, din depozitul firmei. Schimbarea nu era dramatică. Salariații, care ar fi stat la tejghea în magazinul fizic, erau înlocuiți cu șoferi care duceau coletul acasă la client, muncitori care pregăteau marfa în depozit pentru livrare, administratori ai paginii de internet, care luau comenzile. Cu timpul, ideea a fost optimizată, putând fi afișate la vânzare și mărfuri care se aflau nu în depozitul firmei, ci al furnizorilor sau chiar fabricilor.

Un pas revoluționar a fost făcut când Amazon a permis și altor mici firme să îi folosească platforma de internet pentru a vinde pe același site. Oferta suna tentant: o firmă de apartament scăpa de investițiile în publicitate și infrastructură digitală sau de livrări, scutea timpul și banii pe care ar fi trebuit să îi consume să câștige notorietate și încredere de la cumpărători. Putea începe să aibă vânzări încă din prima zi de la înființare. Pentru asta, ceda un comision gazdei (Amazon, respectiv eMag). Comisionul era deja mare, putând egala sau depăși propriul său adaos comercial. Dar, lucru mult mai important, i se cere să cedeze o sumedenie de date confidențiale, respectiv de unde își achiziționează marfa și la ce preț. Cu cât o vinde, se știa deja.

Aceste date sunt însăși esența afacerii în cauză, care poate fi oricând clonată de cel în posesia căruia intră. Până acum, ele constituiau „rețeta secretă” a patronului. Împreună cu inteligența artificială sau programe de analiză financiară, Amazon poate afla în orice moment: ce mărfuri sunt cel mai des căutate de vizitatori, în ce cantități se cumpără fiecare unitate de produs în fiecare sezon, de către cine, care produse au cele mai mari și cele mai mici marje de profit, unde sunt furnizorii cei mai ieftini pentru fiecare din ele, care stau cel mai mult inutil în depozite. Inutil să spunem că un gigant ca Amazon poate negocia în favoarea sa marje încă mai bune cu același furnizor, eliminând total mica firmă, care doar i-a semnalat existența unei oportunități. Se mai pot lua în calcul și alte aspecte, precum: unele produse necesită condiții speciale de depozitare, unele sunt perisabile, altele au marje mari dar valori prea mici să merite efortul vânzării la bucată.

Dar prin optimizarea acestor procese, colaboratorii pot fi presați să accepte marje tot mai mici de profit pentru a rămâne parte din marele magazin virtual. În același fel în care salariații pot fi presați să accepte condiții de competiție și de performanță tot mai dure, exprimate în creșterea productivității muncii. Altfel spus, în a stoarce de la ei cât mai mult în ora de efort. Cum memoria omului e limitată, doar câteva mărci se pot impune în poziții dominante, pentru a dicta apoi termenii.

rețeta lanțurilor de magazine

O abordare similară poate fi recunoscută și în marile magazine multinaționale de tip Kaufland, Auchan, Lidl, Carrefour. Ele sosesc pe o piață, înarmate cu fonduri uriașe oferite de creditarea de la băncile internaționale. Când își fac apariția, dislocă toată concurența din partea afacerilor de familie cu mici prăvălii, pe care le fac nerentabile. Apoi atrag colaborarea tuturor furnizorilor locali, care își doresc accesul la o platformă cu volum uriaș de vânzări.

Pentru o mică firmă producătoare de lactate sau conserve, colaborarea cu un mare lanț de comerț înseamnă intrarea în lumea mare a afacerilor. Dar constată rapid că li se oferă o colaborare „sub steag fals”, adică fără a-și trece numele pe etichetă. Produsul e vândut la raft „sub marcă proprie” de magazin. Producătorul nu își poate construi propria notorietate, o marcă respectată și dorită de clienți, pentru care să poată cere mai mult în viitor. Acest beneficiu simbolic important trece în patrimoniul hipermarketului. Care va putea în orice moment să apeleze la alt furnizor, eventual din țara de origine a magazinului, fără ca omul care care cumpără să constate schimbarea.

Astfel, furnizorii intră într-un fel de vasalitate constrângătoare cu marile lanțuri de supermarketuri. Ruperea colaborării cu ele îi poate ruina, pentru că nu au unde vinde cantitățile pe care le produc în noile linii dezvoltate pentru acea colaborare. Ei produc și vând la prețul fixat de comerciant, mult diferit de cel de la raft.

rețeta Uber, Glovo, AirBNB

O inovație tehnologică și juridică a reușit să externalizeze fiscal genul de afaceri, care nu pot fi mutate în Asia pentru costuri mai mici. În schimb, se mută Asia și Africa în Europa, pentru a oferi marje mai mari de profit corporațiilor. Livrările, taximetria, hotelăria, restaurantele depind în prea mare măsură de forța de muncă. Ele nu se pot fabrica în altă parte la preț mai ieftin și aduce apoi cu vaporul. Nici nu pot fi concentrate într-o mare fabrică, undeva, pentru a le produce la un preț imbatabil în comparație cu micul atelier. Trebuie prestate la locul unde sunt clienții și deservite de un personal numeros și specializat, cu mare consum de timp. Până recent, nu exista o soluție pentru ele, de tipul celor folosite în industrie și comerț.

Internetul permite scurtcircuitarea din schemă a micilor afaceri de acest tip, dar și a statelor naționale. Platformele fac direct legătura între client și prestator, în spatele căruia se transferă o mare parte din riscurile și costurile de investiție tradiționale ale unei firme angajatoare. El e în fapt salariat, dar are „mijloacele de producție”, cu costurile aferente de achiziție, uzură, mentenanță. La fel, are să se descurce cu strângerea banilor pentru pensie, ajutor de șomaj, asigurări medicale (dacă schema s-ar generaliza, orice beneficiu social, inclusiv alocațiile de copii și ajutoarele maternale ar fi tot grija fiecărui salariat în parte, printr-un fond de tip asigurare). La fel e și cazul agregatoarelor pentru turism, ca AirBNB sau Booking, care nu cheltuiesc cu ridicarea de pensiuni și hoteluri, nici nu au grija salariaților din ele. Dar au potențialul de a acapara respectivele afaceri, devenind interfața cu cu clientul până la a se confunda cu piața.

Proprietarii corporației pot pretinde chiar să plătească impozite în țara unde au domiciliul fiscal – întâmplător un paradis fiscal de tip off-shore – nu în țara unde își desfășoară activitatea. Pot cel puțin să încerce, în măsura în care găsesc state slabe. Prin această rețetă, se face un „export de fiscalitate”, adică statele gazdă sunt văduvite de intrările aferente unei ramuri importante din economia locală. Ele rămân doar gazde, care pun la dispoziție teritoriul unde circulă capitalul străin, care își aduce forță de muncă străină, mai convenabilă. Statul este de facto anihilat prin asemenea scheme. Dar dispare și posibilitatea ca micii întreprinzători să mai organizeze afaceri care să concureze cu acest tip de corporație. Practic, există baza tehnologică pentru instituirea unor monopoluri globale, care elimină concurența de piață din unele industrii.

După părerea mea, inovația tehnică a platformelor virtuale, ce pun în contact direct furnizorii individuali și consumatorii, e într-adevăr sclipitoare. De fapt, ideea e atât de bună, că trebuie furată de stat 🙂 pentru a organiza o sumedenie de activități, pentru care acum pretinde licențiere. Sunt multe activități ce nu au nevoie de mari investiții din partea unei firme, și pot fi prestate în regim individual. În cazul lor, statul ar acționa ca arbitru pentru optimizarea întâlnirii dintre cerere și ofertă, fără să își propună să acumuleze un profit, peste taxele curente. De exemplu, se poate organiza în acest fel nu doar taximetria, dar și activitatea de pază și ordine publică N-ar mai fi mare diferență dacă firmele mici sunt scoase din schemă de stat, decât de un monopol privat.

Aceeași problemă se pune și pentru reglementarea rețelelor sociale și motoarelor de căutare, care au devenit bunuri de utilitate publică, cum sunt accesul la șosele, transportul în comun, accesul la telefonie. Trebuie reglementate distinct, în acord cu drepturile constituționale la liberă exprimare, nu să li se apere dreptul de a cenzura pe motiv că sunt „incinta” opțională a unei firme private.

alte rețete

Cele de mai sus sunt doar câteva exemple vizibile în mod curent, de preluare a unor funcții antreprenoriale de alte entități. În același registru pot fi înscrise firmele de asigurare și reasigurare, care preiau în mod calculat riscul. S-a amintit deja de contractele la termen cu preț anticipat. Un alt instrument derivat interesant e asigurare împotriva riscului de incapacitate de plată. Un atare instrument iarăși sublimează întreaga esență a unei afaceri – dar e aplicat inclusiv țărilor, pentru datoria suverană.

Aici apare un paradox: se vorbește despre pericolul ca inteligența artificială și robotizarea să facă inutilă o parte din munca salariată. De pildă, șoferii să fie înlocuiți de mașini care se conduc singure, casierii să fie schimbați cu case de marcat cu auto-servire. Ba chiar profesii intelectuale să fie scoase din schemă de inteligența artificială – care va scrie texte în locul ziariștilor, va da consultații în locul doctorilor, avocaților, va face calcule în locul contabililor, va scrie cod în locul IT-iștilor. Sunt perspective serioase. Dar nimeni nu discută despre posibilitatea ca inteligența mașinii să înlocuiască patronii din postura de creiere ale afacerilor.

Pentru că lucrurile converg în această direcție. Afacerile sunt o chestiune de informație și decizii corecte pentru viitor în baza datelor avute. Ori există acum corporații care au un volum colosal de date despre toți clienții – e vorba de firmele de rețele sociale, ca Facebook, sau deținătorii de sisteme de operare și motoare de căutare, ca Google, Apple și Microsoft. Acele entități știu în tot mai mare detaliu ce își dorește fiecare, ce caută, la ce preț a mai cumpărat, cât de frecvent. Împreună cu băncile sau cu firmele ce au rețelele pentru cărțile de credit, ca Visa și Mastercard, cu siguranță știu câți bani are fiecare în cont, pe ce îi cheltuiește, de unde încasează și când.

Rețelele sociale pot deja să anticipeze ce-și doresc oamenii să citească – le livrează conținut în consecință, profilat pe gustul fiecăruia. Le livrează reclamă foarte bine personalizată, în funcție de interesele momentului. Cu siguranță pot anticipa și ce urmează să cumpere, în ce cantități, cât ar fi dispuși să plătească.

E doar o chestiune de timp ca aceste volume de date și inteligența artificială necesară procesării lor să se unifice în activități practice comerciale. Adică să pună în practică orice idee de afaceri, în forma ei cel mai bine optimizată, cu marjele de profit cele mai mari și riscurile cele mai mici.

Informația e acum o resursă mai importantă decât banii, mai ales de când banii sunt produși din nimic sau cu dobândă zero. În 1971, pentru bursa clasică de la New York a apărut un concurent, numit NASDAQ, care nici măcar nu mai e un loc fizic de întâlnire, ci o vastă rețea de calculatoare, care deservește clienți din toată lumea. Piețele de capital au devenit acum autostrăzi ale comerțului, cu circulație prin magistralele de fibră optică. Cine le controlează are o putere similară cu a avea flota dominantă, pe vremea când schimburile de mărfuri între continente aduceau cele mai mari averi.

Pe aceste șosele virtuale, investitorii intră și ies în granițele țărilor. Transformarea firmelor locale în societăți pe acțiuni permite preluări discrete ale unor întregi industrii sau societăți cheie (furnizori de utilități, concesionari ai unor resurse). Practic o țară e cucerită fără ca locuitorii ei să aibă măcar habar că s-a întâmplat și nici cine sunt în realitate noii proprietari.

O mare parte din tranzacțiile de azi de pe burse sunt realizate de calculatoare, în baza unor algoritmi. Unele practică tranzacționarea de mare viteză (cumpără și revând în decurs de milisecunde, în speranța obținerii unor profituri microscopice în acel interval). Cei care le operează susțin că mașinăriile asigură lichiditate în piață, prin optimizarea întâlnirii cererii cu oferta. Dar așa zisa lichiditate e disponibilă în intervale de secunde, încât tot alte computere, nu brokeri umani, pot profita de ea. Firmele care au calculatoare mai puternice câștigă în fața celor cu dotări mai slabe.

În 1988, bancherul Larry Fink înființa Blackrock. La câțiva ani de la înființare, fondul de investiții avea un sistem informatic, denumit ALADDIN, capabil să folosească algoritmi pentru a bate în tranzacții brokerii umani. Acesta controlează acum 21 de trilioane de dolari în active, ceea ce înseamnă de patru ori toți banii fizici aflați în circulație pe glob, dar și mai mult decât economia Statelor Unite.

(va urma)

(înapoi la cuprinsul serialului)

Victor Grigore

evadare.ro
March 26th, 2023
Mai multe despre: scurte

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact