Un sentiment metafizic
Ceea ce ne desparte nu e un pașaport, o injecție sau o adeverință. E un sentiment metafizic. Anume sentimentul că generațiile care sunt acum la școală, poate și copiii lor, nu vor mai cunoaște niciodată nici măcar bruma de libertate pe care o aveam noi înainte de 2020. Că o să ne vină greu să le explicăm cum era „înainte” și ce s-a petrecut.
Aici nu-i vorbă că unii vor ceda sau din ce considerente o vor face. Repet, nu alegerea ne deosebește, ci sentimentul. Unii râd și spun că nu e nicio „dictatură sanitară”, că sintagma e absurdă. Și „ce restricții?”. Alții că sunt, dar sunt temporare și necesare. „Cum să facem altfel!?”. Alții că trebuie făcut mai mult, mai drastic, mai urgent. E limpede că lor le lipsește acel sentiment al ireversibilului. În timp ce alții zic: „așa cum m-am descurcat eu, or să se descurce și ăștia mici! deja s-au obișnuit!”. E clar că lor le lipsește cealaltă componentă a sentimentului, fluidul nevăzut care leagă generațiile.
Timp a fost berechet, aproape doi ani. Etapa corespunde intervalului dintre 23 august 1944 și 31 decembrie 1947. Aproape atingem acel interval, aproape e gata etapa alegerii direcției. Presupun că și atunci oamenii și-au dat seama tot pe rând că nu-i vorba doar de ei. Că generații de copii și nepoți nu vor mai cunoaște același fel de viață ca a lor. Și iarăși, unii au avut, alții nu au avut acel fior rece pe conștiință.
Același sentiment, dar în sens invers, l-au simțit mulți în preajma lui decembrie 1989. Unii au înțeles despre ce a fost schimbarea. Așa cum sentimentul că ești bătut de soartă te veștejește, senzația că soarta îți zâmbește îți dă puteri pe care nu știai că le ai. E valabil și la popoare, care își simt instinctiv tinerețea sau bătrânețea.
Când umblu pe străzi, am același sentiment și din alt motiv. Văd certitudinea că pentru generațiile care vin nu va mai exista o țară românească, deși poate va exista un stat cu numele respectiv. Mi s-a repoșat că asta mă discreditează, că mă vădește ca irațional, chiar stăpânit de prejudecăți și fobii. „Ce dacă vezi fizionomii mai puțin familiare, baticuri sau alte tonuri ale pielii?” Pentru cei care pun astfel de întrebări nedumerite și dezamăgite de persoana (de mentalitatea) mea, acel sentiment metafizic al dispariției pentru totdeauna nu există. Și chiar dacă ar exista, nu i-ar privi, pentru că e o problemă a viitorului, nu a lor. Pentru mine, e un sentiment dureros foarte adânc.
(Deși am făcut toate eforturile să identific fotograful acestui document istoric, nu am reușit. Se pare că a apărut în România liberă și presupun că drepturile aparțin Agerpress, dar nu sunt sigur. Am găsit doar articole despre personajele din poză. Se declarau foarte mulțumiți, copiii au crescut, sunt liberi și au emigrat.)
