Un dialog între un vizionar și un sofist

Prea des credem că necazurile noastre de azi se datorează proștilor și ideilor lor simple. Când de condus ne-au condus „elitele” cu doctorate, după ideile filosofilor cetății. Vreau să vă prezint o scurtă secvență video, dintr-un dialog petrecut la BBC în 1971. Era o dezbatere timpurie pe tema imigrației, din care putem remarca nu doar că se vorbea mai civilizat, mai respectuos și mai deschis. Dar putem vedea că timpul l-a confirmat pe cel cu ideea mai simplă și mentalitatea mai învechită, nu pe sofistul care venea cu cele mai elaborate argumentații.

Context: în 1968, politicianul conservator Enoch Powell a ținut spre surpriza tuturor un discurs fulminant despre pericolul existențial reprezentat de deschiderea granițelor Marii Britanii. Fenomenul era unul greu observabil pe stradă, țara fiind aproape integral locuită de indigeni pe atunci. Dar spiritul progresist apărea simultan în SUA și UK prin legi care eliminau criteriile rasiale la acordarea rezidenței în America, a listelor de țări din care sunt acceptați noi cetățeni, legea privind întregirea familiei pentru persoane originare din fostele colonii englezești, Caraibe, India și o lege de interzicere a discriminării, care obliga acceptarea noilor veniți pe piața muncii și în repartițiile de locuințe sociale.

La data respectivă, economia britanică post-belică era mult mai etatistă, chiar socialistă decât am crede, cu largi sectoare ale economiei în care angajator era statul, furnizor și de apartamente pentru mulți. Paradoxal, discursul popular al lui Enoch Powell a ajutat Partidul Conservator să câștige alegerile. Dar a adus la putere o garnitură neo-liberală condusă de Margaret Thatcher, care a virat dinspre conservatorism. Privatizările și liberalizările ei au adus prosperitate dar și suferințe sociale pentru alții. Efectul pe termen lung a fost cedarea rolului statului în favoarea corporațiilor, care au modificat definitiv demografia prin importul de muncitori și prin exportarea marilor industrii.

Enoch Powell dădea Birmingham ca exemplu absurd de oraș în care albii ar putea deveni o minoritate în câteva decenii. Acum e aproape o realitate, fiind încă puțin peste jumătate, dar englezii sunt categoric o minoritate acolo. O treime din oraș e musulmană.

În dialogul de mai jos, interlocutorul lui Powell e un filfizon gen Toader Paleologu, care își etalează deșteptăciunea contestând temerile privitoare la deschiderea granițelor. Moderatorul nu e nici el mai binevoitor:
– Ați devenit eroul celor rași în cap cu ultimele declarații…. (începe el, ironic)
– Nu. Am devenit eroul a 90% din populație, care așteptau să audă ce am spus eu.
(De aici încolo, preia „ancheta” tinerelul, care vorbește ca Patapievici.)

Prima linie de atac a fost sugestia că opoziția la imigrație e rodul prejudecăților. Ceva de genul: „Dacă n-ar arăta diferit v-ați mai îngrijora?” (Azi, ar fi suficient să zbiere: rasism, rasism!)
– Da, nu ne-ar îngrijora creșterea de populație, dacă n-ar fi vorba de grupuri care sunt profund diferite și se consideră ele însele diferite de restul. Ceea ce ar face-o o problemă și dacă ar arăta la fel. Respectiv, dacă ar fi germani sau ruși, care ar ocupa jumătate din Birmingham până la sfârșitul secolului.

A doua linie de atac a fost sugestia că vorbind despre subiect ridici „anxietatea” și altora. (Azi ar striga doar: „discursul urii!, instigare!”. Și miliția ar sări să dea amenzi.)
– Și credeți că dacă nimeni nu ar vorbi despre asta, nimeni nu ar observa că populația nativă se mută dintr-un cartier / oraș, unde apar alții diferiți? Sau dacă ar observa, li s-ar părea o schimbare în bine…

După care urmează o pledoarie pentru avantajele neștiute ale „varietății” (Azi i-ar zice: „diversitatea e forța noastră”.) Pledoarie care primește sec replica lui Powell că e un „paradis al nebunilor”.

La peste 50 de ani după, istoria i-a dat dreptate conservatorului cu idei nesofisticate. Dar mintea progresistă a rămas blocată în aceeași utopie în pofida realității. Și la peste 50 de ani după, Parlamentul României nu am auzit nici măcar un politician care să tragă alarma pe acest subiect vital și să fie un Enoch Powell. Nici măcar acum, când nu mai trebuie să fii vizionar, trebuie doar să constați ce deznodământ a avut la toți ceilalți.