Tiparnița și sforile dobânzii

episodul 5 (înapoi la cuprinsul serialului)

Din tabloul general al economiei speculative, rezultă cât de important e instrumentul dobânzii.

• În nebuloasa gigant a instrumentelor derivate, contractele pe bază de dobândă sunt dominante.
• Tot dobânda e motorul existenței sistemului bancar fracționar.
• Și dobânda poate crea oportunitatea umflării prețului unor acțiuni, cum a fost cazul la Boeing.

Doar că dobânda nu mai e nici ea expresia economiei de piață, a raportului de cerere și ofertă pe piața banilor. Și ea a devenit un instrument „sintetic”, pe care băncile centrale îl pot manipula după propriile interese, ridicând și coborând prețuri cu aceste sfori în economia reală.

În vremurile bune, când sunt multe oportunități și optimism, oamenii caută bani pentru a-i investi cu profit. În mod normal, aceștia ar fi de găsit la cei mai în vârstă, care i-au economisit anterior. Dar fiind mulți clienți și plini de entuziasm în privința viitorului, prețul dobânzii crește. Banii se scumpesc. În vremurile mai pesimiste, sunt mai puțini cei interesați să împrumute pentru noi investiții. Așa că ei trebuie îmbiați cu dobânzi mai mici. În lumea anormală, în care trăim, acest rol a fost preluat de Băncile Centrale. Care folosesc dobânda de referință pentru a impulsiona economia și consumul. Un truc, pe care l-au tot făcut, până când au ajuns cu dobânzile la zero.

Iată încă o componentă a marelui jaf. O instituție fără control democratic și conexiuni supra-statale preia monopolul asupra dobânzii. Cei deposedați de acest instrument sunt oamenii obișnuiți, care nu mai pot hotărî între ei rata corectă a dobânzii. Manipularea dobânzii e anticamera fixării arbitrare a prețurilor, spre care vom vedea că ajunge pe căi ocolite.

Dacă dai cuiva bani mulți fără dobândă, nu e exclus să facă lucruri nebunești cu ei. Oricum, îi va drămui mai puțin responsabil, decât dacă i-ar fi agonisit singur. Dobânzile mici, dictate de băncile centrale, au umflat bule speculative, prin investiții nesăbuite, făcute cu larghețe. Dacă dobânzile ar crește înapoi, la nivelurile naturale, dictate de piață, s-ar vedea diferența dintre investițiile bune și proaste, care ar capota. (Warren Buffet glumea că: doar când se retrage valul de la mal, poți vedea cine înoată în pielea goală.)

Partea complicată e că băncile centrale nu îndrăznesc să mai urce dobânzile la loc, pentru că știu că asta poate provoca o contracție a activității economice, recesiune și costuri politice. Dar când dobânda lor de referință (la care băncile se împrumută între ele) ajunge la zero, acest tip de muniție s-a terminat. E fără precedent ca acum să fim la începutul unei crize (sau la finalul unui deceniu de creștere) și să pornim de la acest nivel, cu pedala la podea. La fel cum e anormal să ai creștere de deficit în anii de prosperitate.

Mai există, însă, un aspect. Acela al globalizării. Cu banii ieftini, ai băncilor centrale, corporațiile țărilor bogate pot pleca „la cumpărături” în periferia colonială. E foarte apropiată de practica dumpingului. Rețelele locale de comerț, băncile, fermierii, micii industriași nu pot rezista mult în fața unor giganți cu buzunare fără fund, care își permit să vândă o vreme și în pierde sau să cumpere utilaje, angajații cei mai promițători. Treptat, ei cedează piețele sau chiar falimentează, spunându-ni-se că erau doar ineficienți în fața competiției.

Când țările sunt la ananghie (poate chiar sugrumate de dobânzile la creditele vechi, care nu sunt deloc cu dobândă zero), aceiași prădători multinaționali pot cumpăra chiar și resurse sau monopoluri esențiale de distribuție de curent, petrol, apă, gaz; sau patrimoniu imobiliar, terenuri. Iată cum banii fictivi, fără vreo acoperire, se pot transforma în valori cât se poate de reale, aducătoare de profit.

Aș adăuga aici și posibilitatea de a cumpăra influență. Banii fără dobândă, sau creați prin expansiunea creditului, pot fi folosiți nu doar pentru extindere comercială. Ci și pentru a finanța ONG-uri, presă, grupuri de lobby, care modelează opinia publică și aleg decidenți politici favorabili în țările țintă. Aceștia din urmă pot susține decizii defavorabile coloniei în favoarea metropolei, în timp ce deciziile lor sunt aplaudate de votanții păcăliți.

Băncile centrale pot încerca să ducă nebunia un pas mai departe, la dobânzile real negative. Așa ceva nu are corespondent în lumea reală, în relațiile dintre doi comercianți. E greu de găsit un străin, care ți-ar împrumuta 100 de lei, cu condiția să primească înapoi 99, peste 5 ani. Nimic nu l-ar motiva să aștepte acel interval, cu riscul devalorizării și chiar al falimentului debitorului. Rațiunile, pentru care dobânda negativă există în împrumuturile unor state, sunt dubioase. Ele țin de riscul ca o altă monedă (cum ar fi euro) să dispară sau de perspectiva ca obligațiunile emise astfel să poată fi tranzacționate la un preț mai mare înainte de scadență.

Rezumat: Dobânda e un instrument esențial, care ar trebui să exprime relații de piață. Manipularea ei produce bule speculative și capital pentru imperialismul comercial.

ultima armă nucleară: tiparnița

Când nici fără dobândă nu se mai înghesuie nimeni să se împrumute, pentru a face noi investiții, băncilor centrale le rămâne doar o opțiune, pentru a acoperi deficitele. Tipărirea de bancnote. (Mă rog, un fel de a spune, pentru că astăzi doar un procent infim din bani mai e tipărit pe hârtie, cei mai mulți fiind doar notații în calculatoarele băncilor.) Pare soluția fericită, spre care orice populist își îndeamnă guvernul. Varianta Moș Crăciun, să-i spunem. Dar e cu adevărat ruinătoare pentru întreaga societate, și mai ales pentru cei mai săraci.

Practica nu e cu nimic diferită de a falsificatorilor mărunți. Doar că la altă scară. Tipărirea fără acoperire diluează valoarea banilor, la fel cum împărații Romei scădeau treptat cantitatea de aur din fiecare monedă. Să ne gândim la cei cinstiți, care au muncit ani în șir, pentru a economisi, în perspectiva unei achiziții sau investiții. Efortul lor e zădărnicit de apariția unei cantități de bancnote, care le devalorizează valoarea de piață a economiilor lor. Evident, viața umană e finită, acești nefericiți nu vor putea relua după o anumită vârstă acest efort, care se va dovedi fără rost, în beneficiul celor care primesc acces la un capital mult mai mare, fără vreun efort sau merit.

Nedreptatea și imoralitatea acestei practici sunt vădite. Dar nu e doar atât. Banii nou creați de stat sunt distribuiți după criterii „misterioase”. Au parte de ei, cu prioritate, băncile, care îi vor împrumuta cu dobândă. Apoi marile corporații, conectate la contractele de lucrări ale statului. Diverși beneficiari din sistem. Până când ei „se rostogolesc” în piață, inflația deja îi va fi lovit pe cei care alocă o mare parte din venit bunurilor de strictă necesitate. Foarte adesea, hrana e prima care se scumpește, și într-un ritm mai mare decât pretind mediile și statisticile inflației.

Nici restul instrumentelor de intervenție nu e mai moral. Pachetele de salvare, pentru bănci (din 2008, care se vor întoarce cât de curând) aduc hazardul moral. Noi nu am fost vreodată chemați pe yachturile managerilor și acționarilor acestor corporații, când bursele creșteau. Nu am fost făcuți părtași la câștigurile și bonusurile lor. E imoral să fim chemați să contribuim fie pentru salvarea afacerilor lor, fie pentru a le susține cotația ridicată. În fond, cotația bursieră nici nu ar trebui să ne intereseze, dacă oamenii simpli nu ar fi fost îndemnați să își țină sub această formă fondurile de pensii. E situația multor occidentali. Dar și românii erau insistent îndemnați să aleagă pilonul privat, în dauna celui de stat (ca să nu-i fure Dragnea, evident).

O variantă mai sofisticată e „expansiunea cantitativă” (QE), variantă prin care Banca Centrală intervine în piață, pentru a cumpăra diverse active și datorii. Aceste achiziții variază, de la răscumpărarea titlurilor de stat, până la cumpărarea propriu-zisă de acțiuni de pe bursă. Banca Japoniei o practică de mulți ani, fapt ce a adus-o în situația de a fi cel mai mare acționar din țară. Cea a Canadei a folosit-o direct pentru achiziții de fonduri locative, care au umflat bula imobiliară.

QE e o formă ciudată de corupție, pentru că alocă direct și fără licitație resurse ale statului, unor afaceri private. Sau e o formă ascunsă de socialism, de naționalizare, atunci când e preluată cu totul o companie. Indiferent care e finalitatea, trebuie să ne amintim că ea duce în final tot la tipografia de bani, pentru că statul nu are resurse proprii, din care să facă achizițiile. Teoretic, aceste „cumpărături” sau „injecții” sunt temporare. În practică, organismul economic devine dependent de ele și dozele devin doar mai mari de la o criză la alta.

Între 2010 și 2019, masa monetară a Statelor Unite a crescut cu 80%, de la 8.475 trilioane la 15.243, ceea ce a creat într-adevăr bule, dar a asigurat doar rate mici de creștere. Creșterile de PIB au rămas în zona de 1-3%, notează Joseph Salerno. Inutil să mai remarcăm că scara acestei intervenții depășește ideea unui mic ajutor de stat, punctual. Ci deformează întreaga structură a economiei. Și face ridicolă orice lecție despre corupție, dată băștinașilor din colonii.

Să ne oprim o clipă, pentru a înțelege ce ni se pregătește. La precedenta criză, băncile insolvente, au convins politicienii să acționeze și opinia publică să accepte intervenția, cu gândul că micile depozite ale fiecăruia sunt în pericol. Indiferent ce sumă aveți în cont, imaginați-vă că o instituție, deconectată de facto de restul statului, poate să producă alături aproape încă pe atâta (80%), din nimic, în mai puțin de un deceniu. Vi s-ar părea că e o măsură care vă avantajează și vă protejează economiile?

Dar ceea ce se pune în mișcare acum, face să pară intervenția de la criza anterioară o joacă. Zilele acestea, Fed anunța că noul QE nu va mai avea limite, fiind dispusă să cheltuiască 125 de miliarde de dolari pe zi, pentru achiziții, care să impulsioneze economia. De reținut, că ultimul pachet QE (3) era în valoare de 85 de miliarde de dolari pe lună! Sumele aruncate în joc sunt de această dată halucinante. Doar pachetul inițial promis de Fed e de 1,5 trilioane de dolari.

Rezumat: Tipărirea de bani crează bule speculative și e nedreaptă, pentru că îi pedepsește pe cei care economisesc. Amploarea ei se dovedește mult mai mare decât ce se comunică în timpul unei crize.

(continuare: episodul 6, sau înapoi la cuprinsul serialului)