Teritoriile abandonate de politicienii români de-a lungul timpului și scuzele neprezentate

Istoria națională nu e formată doar din momentele glorioase, de care ne place să ne aducem aminte. Iar politicienii se aseamănă din când în când între ei. De pildă, în glorioasa perioadă interbelică, România a cedat o serie de teritorii, din inabilitatea conducătorilor sau forțată de împrejurări. Despre unele, e discutabil dacă trebuiau să facă parte din România, fiind alipite mai mult în condițiile unor momente de slăbiciune ale vecinilor. Altele, cum ar fi Bucovina, Basarabia și părți din Transilvania, au fost abandonate fără luptă, după semnarea pactului secret Ribbentrop – Molotov în 1939, de către miniștrii de externe ai lui Hitler și Stalin. Pierderile masive de teritorii au avut printre consecințe și creșterea în popularitate, respectiv aducerea la putere a unor mișcări și personalități extremist-naționaliste, care au abandonat sistemul democratic.

După modelul scuzelor prezentate de diverși politicieni moderni unor grupuri, care au avut de suferit de pe urma deciziilor statului din trecut, mi-ar plăcea să văd și un președinte sau un politican de azi, care să spună:

“Regret lașitatea predecesorilor mei și, in numele României eterne, îmi cer scuze acelor cetățeni ai acestui stat, pe care i-am abandonat din frică, fără luptă.”

Chiar dacă unele pagube teritoriale nu mai pot fi reparate, realist vorbind, cum e probabil cazul Bucovinei de Nord, ar fi o reconciliere simbolică și un gest demn de o țară, care își respectă cetățenii.

Cel mai mare teritoriu deținut de România vreodată nu a fost la 1 decembrie 1918, după Marea Unire, ci în 1919. În acel an se adăugaseră două comitate (județe), Cenad și Bichiș / Bekes, aflate la NV de Arad.
Tot ca urmare a destrămării Imperiului Austro-Ungar, și tot în 1919, România alipește nordul Maramureșului. Trecerea a fost cât se poate de democratică, făcându-se gradual, în diverse consilii locale reprezentative. Primele care au votat unirea au fost consiliile preponderent românești din sudul Maramureșului (1 decembrie 1918), dar îi urmează și reprezentanții sașilor și șvabilor (15 decembrie 1918). Ambele erau națiuni germanice și preferau să se alăture noului stat român, având experiența maghiarizării, din perioada austro-ungară. Tot de partea românilor se vor situa și rutenii (cunoscuți și ca „rușii carpatini”). La acea dată, România ajunsese să se învecineze în acel punct cu Cehoslovacia, și să își dispute militar teritoriile maramureșene, aflate acum la nord de frontieră.
Pentru câteva luni, România deține întreg Maramureșul, iar marele om politic Ion I C Brătianu pleacă jignit de la conferința de pace de la Versailles, când se propune împărțirea în două a acestei regiuni. Fără Brătianu, puterile învingătoare în primul război mondial decid ca nordul Maramureșului să revină Cehoslovaciei.
Urmare și a acestui eșec, guvernul IC Brătianu demisionează în septembrie 1919
Lupta diplomatică e dusă mai departe de Alexandru Vaida-Voievod, care în martie 1920, obține cedarea teritoriului din partea Cehoslovaciei.

Înfruntările politice interne au făcut ca succesorul, generalul Alexandru Averescu, susținut de IC Brătianu, să piardă de facto această bucată de pământ, iar granița de nord în zona Maramureșului să ajungă așa cum o știm astăzi. Acest teritoriu, la nord de Sighetul Marmației, va deveni ulterior parte din Uniunea Sovietică, în prezent, Ucraina.
Tot la Ucraina a ajuns și partea de nord a Bucovinei, inclusiv orașul istoric, Cernăuți.
În ce privește estul Moldovei, cunoscut și ca Basarabia, trebuie amintit că granița sa se oprea la Nistru. Bucata de la est de Nistru (Transnistria), din componența actualei Republici Moldova, a fost adăugată de Stalin, în cadrul politicii sale uzuale de rusificare, prin modificarea granițelor istorice și crearea de enclave și teritorii-problemă, cu ajutorul cărora imperiul să poată reclama controlul unor provincii vecine.
La sudul României fusese adăugat regatului Cadrilaterul, abia în 1913, printr-o măsură destul de abuzivă. Pentru a marca noua achiziție teritorială, Regina Maria va construi la Balcic, superbul său domeniu de relaxare, aflat acum în Bulgaria.
Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 consfințește granița dintre România și Ungaria în limitele actuale. Dispar așadar cele două comitate de la NV de Arad și partea de N a Maramureșului, dar România își vedea consfințite în genere teritoriile Marii Uniri, care mai mult decât dublase populația regatului de dinainte de război.

20 iulie 1927, moare regele Ferdinand, iar norocul proverbial al României Mari începe să se stingă. Din 1938, la putere vine aventurierul Carol al II-lea, tentat de un stil de conducere autoritar, chiar totalitar, pe alocuri.
23 august 1939, Hitler și Stalin cad de acord să împartă Europa în zone de influență ale celor două forme totalitare de socialism. Miniștrii de externe Ribbentrop și Molotov semnează la Moscova tratatul, ce va permite declanșarea celui de-al doilea război mondial. Polonia e prima victimă, sfâșiată începând din septembrie 1939, între naziști și comuniști.
26 iunie 1940: Uniunea Sovietică a lui Stalin transmite României că trebuie să evacueze Nordul Bucovinei și Basarabia în 48 de ore, sau Uniunea Sovietică va declanșa războiul.
În consiliul de coroană al lui Carol al II-lea se votează răspunsul la acest ultimatum abuziv. 20 de membri votează pentru acceptare și resemnare, considerând că forțele României sunt prea slabe pentru un război cu URSS, sperând să nu implice țara în războiul mondial. Între ei, se aflau și personalități de marcă, precum Petre Andrei, Constantin Argetoianu, Constantin C Giurescu, Mihai Ralea. Prim-ministru era Guță Tătărăscu, o figură tragică a liberalismului românesc, care a făcut parte și din guvernul Petru Groza, sfârșind în închisorile comuniste, alături de membri ai familiei sale. Totuși, 6 membri votează pentru respingerea ultimatumului: Nicolae Iorga, Ernest Urdăreanu, Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Traian Pop.
Cu excepția Turciei, aliații României dau răspunsuri evazive, fără să asigure de vreun sprijin militar, în cazul unei invazii armate sovietice.
Retragerea armatei române din Basarabia și Bucovina a avut ca urmare un adevărat exod, de tipul purificărilor etnice, apoi masacre, deportări și abuzuri tipice instaurării regimurilor comuniste de nuanță stalinistă
Singurii care au aplaudat această pierdere teritorială au fost puținii comuniști de pe teritoriul regatului. Între ei și tânărul Nicolae Ceaușescu (22 de ani), arestat la încercarea de a organiza o manifestație de solidarizare cu Uniunea Sovietică.
Restul populației a privit evenimentul ca pe o catastrofă și a început să se radicalizeze către dreapta intolerantă a spectrului politic

Din afinități personale sau interese geo-strategice, Carol al II-lea încearcă să urmeze acest val popular și caută o apropiere de Germania lui Hitler, numindu-l ca prim-ministru pe Ion Gigurtu, personaj cu vederi naziste. În guvernul său vor fi incluși și câțiva lideri legionari.
Șeful Guvernului, Ion Gigurtu, se întâlnește personal cu Hitler și își anunță compatrioții că România va trebui să facă sacrificii teritoriale, pentru o alianță cu Germania nazistă. Mai vechiul aliat al lui Hitler, Miklos Horthy, are câștig de cauză la arbitrajul Fuhrerului, iar România cedează Ungariei inima Transilvaniei, cu o populației preponderent maghiară.
Pierderile teritoriale către Ungaria, consimțite de Ion Gigurtu, vor fi marcate și prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940

Tot guvernul lui Ion Gigurtu, va fi de acord și cu retrocedarea Cadrilaterului, teritoriul de sud al Dobrogei, către Bulgaria, lucru parafat prin tratatul de la Craiova, de la 7 septembrie 1940
Urmare a acestor pierderi teritoriale succesive și din multe alte motive, situația din țară devine explozivă. Regele Carol al II-lea hotărăște să cedeze total puterea unui guvern, care să poată începe războiul de recuperare a Basarabiei și Bucovinei de la sovietici
Din guvernul Ion Antonescu au făcut parte pentru aproximativ 3 luni și legionarii, pe timp de război. Ei au dat și coloratura ideologică a guvernului, proclamând vremelnic România Stat Național Legionar. Naționaliștii români sperau că dovedind atașament față de Hitler vor putea recupera și teritoriul transilvănean pierdut în 1940, lucru care s-a și întâmplat, dar în alte circumstanțe.
Armata condusă de Antonescu a recuperat nu doar teritoriile de est ale României, dar, printr-o decizie controversată, a continuat avansarea în teritoriul sovietic. Armata română a ocupat inclusiv Odesa, unde s-a dedat la masacre grave, ca răspuns la crimele din vremea retragerii și a războiului.
Ocupația sovietică a menținut o vreme centrul Transilvaniei sub titulatura de Regiunea Autonomă Maghiară, acceptând ca zona respectivă să se întoarcă la România în februarie 1947.
În 1948, URSS mai rupe României un mic teritoriu de deltă, la nord de Sulina.
Teritoriile din estul Moldovei istorice, administrate de URSS, vor fi împărțite între republicile componente, Moldova, căreia i se alipește Transnistria, respectiv Ucraina, care primește nordul Bucovinei și județele din sudul actualei republici Moldova, Cahul Bolgrad și Ismail