Suntem deja contemporani cu prăbuşirea Chinei

Dacă aţi văzut filmuleţul cu tânăra care se plimbă agale cu o bărcuţă, când de lângă ea ţâşnesc două balene, care iau o gură de aer, aveţi cea mai elocventă imagine asupra evoluţiei în care e angajată economia chinezilor. Se vorbește de un an sau doi despre bula imobiliară chineză, numai că acum nu mai e vorba de simple predicții, ci de constatarea punerii în mișcare a finalului precipitat pe care îl au toate activitățile intens speculative.

Cea mai înșelătoare supoziție legată de China e că are o economie bazată pe export. În realitate, China importă circa 15% din PIB sub formă de energie și materii prime, pentru a putea exporta cam 20%. Cel mai vast sistem sclavagist inventat vreodată, cu sute de milioane de muncitori plătiți cu câteva zeci sau câteva sute de euro, își turează la maximum motoarele pentru a putea produce un plus de doar 5% din PIB-ul național.

În cifre, exportul estimat de CIA pentru 2010 e de 1,58 trilioane, iar importul, de 1,32. Cum mare parte din producţie e de fapt relocare a unor investiţii occidentale, se poate spune că patria de la Răsărit exportă în realitate forţă de muncă extrem de ieftină şi de disciplinată, fără a furniza o imigraţie care ar înspăimânta Occidentul. În felul acesta, toată lumea e „fericită”, în special la vârf.

Sau, cum succint se exprima Jim Chanos: „pentru a se menţine la putere, elitele politice din China au recurs la capitalism, iar elitele politice din Vest la socialism”.

YouTube: Datoria Chinei e mai gravă decât a Europei – Jim Chanos (engl)

Dacă datele privind comerțul internațional pot fi cât de cât verificate, restul datelor se pierd în nebuloasa statisticilor triumfaliste, tipice unui regim comunist. Aici, asemănarea cu URSS, un imperiu muribund care îşi convinsese până şi rivalii de iminentul său triumf, e izbitoare. Spre deosebire de economiile de liber schimb, economia planificată a Chinei nu pleacă de la activitatea economică, pentru a ajunge la final la un anumit procent de creştere, rezultat din bilanţ. Dimpotrivă, activiștii de partid folosesc încă metoda inventată de Stalin a planurilor cincinale, care fixează ca țintă o anumită creștere economică, pe care o ating cu precizie prin investiții ale statului.

Construcțiile și lucrările de infrastructură sunt cele mai la îndemână întrucât au volume suficient de mari, ocupă multă forță de muncă, nu neapărat calificată și nu depind de capriciile pieței, ca în cazul bunurilor de larg consum. Așa apar barajele de proporții nemaivăzute, zgârie-norii, stadioanele care te lasă cu gura căscată și orașele fantomă.

În teoria liberală, asemenea investiții constituie alocări nesăbuite de resurse, întrucât doar piața ar fi putut dicta ce e necesar să fie produs și care e prețul corect. Să vedem dacă inventivii chinezi vor fi găsit o modalitate de a păcăli implacabilele legi ale economiei.

Primele decenii de experiment comunist au produs în China o catastrofă economică de proporții, culminând cu înfometarea agricultorilor pe vremea lui Mao, soldată cu peste 30 de milioane de morți într-un singur an. Fanatismul lui Mao a fost înlocuit de pragmatismul lui Deng Xiaoping, primul preşedinte chinez care vizitează America şi care decide să permită unui singur oraş să funcţioneze în mod experimental după legi capitaliste. Rezultatul a fost uimitor, zonele de liber schimb au fost multiplicate de la an la an, ca motoare ale unei creșteri economice care nu a mai încetat de la experimentul lui Deng Xiaoping.

De dragul prosperității aduse de insulele de capitalism, activiștii comuniști au renunțat la mare parte din doctrina comunistă, în special la egalitarismul și spiritul revoluționar al lui Marx și Mao. Prin investiții de stat, roadele muncii miliardului de chinezi, aflați la pragul de jos al sărăciei, sunt direcționate punctual fie către exportatorii care aduc valută în țară fie către dezvoltatorii care țin în mișcare roata produsului intern brut.

În istorie, singurele civilizații care au avut creșteri economice de durată au fost cele susținute de creștere demografică. Altfel spus, suficientă forță de muncă pentru a putea susține copiii și bătrânii. Comuniștii chinezi au găsit o portiță ingenioasă pentru a simula sporul demografic, prin politici diferite între sat și oraș, care asigură un flux constant de personal activ și dispus să accepte orice condiții, venind de la sat către noile metropole.

Politica unui singur copil e practic un proiect eugenic, care dă activiştilor de partid răgazul necesar pentru a nu se confrunta cu episoadele de foamete experimentate anterior, fără a avea o penurie de forţă de muncă. Dar acest ciclu de dezvoltare e deja pe final. Cu o piramidă a familiei inversată – cu mai mulţi strămoşi în viaţă decât urmaşi activi – China e deja în pragul a ceva pentru care nu există precedent.

Nu a mai existat o altă civilizație confruntată simultan cu probleme specifice îmbătrânirii (ca acelea ale Europei de Vest) şi cu acelea ale subdezvoltării (ca Africa). Pe măsură ce tot mai rarii tineri încep să aibă pregătiri superioare tot mai sofisticate, devine problematică angajarea lor în construcţii sau în manufactură, de aici genul de şomaj bizar cunoscut deja de Vest: şomaj mai mare în rândul tinerilor decât al bătrânilor şi penurie de meseriaşi şi salahori. Pare halucinant, dar chiar şi poporul chinez e pândit de spectrul lipsei forței de muncă.

Bomboana pe colivă o constituie surplusul de populație masculină, rezultat în urma politicii „un singur copil”. Două sute de milioane de băieţi pentru care nu vor exista neveste vor genera fie cel mai mare val migrator din istorie, fie, cum caustic se exprima cineva, „al doilea imperiu homosexual din istorie, după Sparta”. Cu atâta testosteron şi atâta frustrare orice ţară devine o pepinieră pentru ideologiile revoluţionare (vezi cazul arab, venit după explozia demografică) sau pentru chemări războinice.

Partidul Comunist, care a abandonat retorica socialistă în favoarea unui naționalism, care pe alocuri frizează un nou arianism galben, nu face decât să se joace cu focul pe lângă canistra de benzină. Cu frustrările generate de o inegalitate strigătoare la cer şi cu xenofobia încurajată de stat, izbucnirile pot lua forme dintre cele mai diverse: de la confruntări interne la răspunsuri nervoase rivalului american sau rus. Sunt ingrediente care fac mai plauzibilă reproducerea modelului Iugoslav de tranziţie cu război civil, decât a celui sovietic, pentru schimbarea puterii la Beijing.

YouTube: Schimbarea demografică a Chinei (engl)

Aşa cum am mai spus anterior, din păcate nu doar comuniştii chinezi cred în virtuţile războiului ca aducător de prosperitate. La fel gândesc şi omologii lor occidentali, care văd în cheltuielile exorbitante ale complexelor militare metode de stimulare a economiei. Materialismul cel mai egoist al maselor din ţări aşa zis civilizate a făcut să treacă neobservate, dacă nu chiar glorificate ultimele genociduri din războaiele Orientului Mijlociu.

Prin urmare, continua bombardare cu informații terifiante despre criză e de natură să cultive o stare favorabilă războiului (în primă instanță comercial, apoi armat). Colapsul Chinei ține de lipsa de sustenabilitate a economiei planificate, dar concomitența cu reașezarea sistemului economic vestic poate da idei și scuze liderilor comuniști și nu numai.

Declanșatorul crizei în China e, ca și în America, piața imobiliară. E o piaţă care funcţionează de puţin peste un deceniu, încă neconfruntată cu crize și prăbușiri. Într-un fel, chinezii sunt la fel de entuziaști cu speculaţiile imobiliare pe cât eram noi de cele financiare pe vremea Caritasului. Mulţi se împrumută chiar de la un fel de caritasuri pentru a achiziţiona în scop speculativ încă o casă. Uneori, o casă goală, ce poate fi vândută repede, e chiar mai preţuită decât una cu chiriaşi, ceea ce arată o clară lipsă de calcul cu privire la randamentul investiţiei.

Statul a luat, teoretic, măsuri de descurajare a speculațiilor imobiliare, dar e implicat el însuși în propriile tunuri imobiliare. Cele mai multe sunt făcute din banii unor municipalități supra-îndatorate, care construiesc frenetic cartiere goale. Există deja mall-uri cu magazine şi angajaţi, în care nu calcă nimeni decât ca să se plimbe. De asemenea, există angajați care dorm câte doi în pat în camere oferite de angajator şi blocuri noi şi goale, în zonele rurale.

Problema aici nu e lipsa cumpărătorilor, ci a cumpărătorilor cu putere de cumpărare. Semnalul că lucrurile au pornit pe tobogan e căderea achizițiilor imobiliare și a prețurilor acestora. Concomitent suntem bombardaţi cu ştiri despre achiziţii chineze în Europa sau America, ştiri care sunt doar semnalul că e căutat un debuşeu pentru banii tipăriţi fără acoperire în America şi Europa, pentru finanţarea datoriei. Sunt căutate fie resurse naturale, ca în America Latină, Australia şi Africa, fie active propriu-zis. Cu alte cuvinte, speculanţii din oligarhia de partid se retrag discret de pe pieţele supraturate chinezești și își transformă banii în valori reale.

YouTube: „Viitoarele războaie. Unde se vor purta și cum pot fi câștigate” (engl)