Școala ne transformă copiii în corporatiști (triști)

Se spune despre generația actuală de copii de vârsta școlii că sunt scăpați din mână, că sunt obraznici, că nu știu absolut nimic din ce ni se părea nouă normal să știm la vârsta lor. Că e prea multă debandadă în școli și puștii ăștia iresponsabili și răsfățați nu mai știu nici de frică, nici de rușine. Toate lucrurile astea, și multe altele, sunt adevărate, dar încep să am și o impresie de sens contrar. Mi se pare că, dimpotrivă, copiii sunt prea puțin liberi, că sunt supuși unor experimente sadice de control și de malformare.

Am semnalat foarte recent o excelentă analiză despre sistemul educațional românesc, despre cum corupția și ineficiența lui sunt deliberate, calculate pentru a menține sistemul în viață, sacrificând copiii. Dar am posibilitatea să văd lucrul ăsta pe viu, în felul în care școala a început să îi transforme pe nepoții mei, aflați la vârsta claselor I-IV. Probabil că sunt subiectiv, dar sunt niște copii din cale afară de simpatici, foarte isteți, fără să fie genul ăla enervant de copii supra-dotați și genialoizi. Sunt doar doi, dar pot duce lejer la casa de nebuni, pe cineva care ar sta fără întrerupere în hărmălaia lor, când amuzantă, când epuizantă. Mie îmi plăcea balamucul pe care îl crea neastâmpărul lor, chiar dacă i-am considerat mereu răsfățați și nedisciplinați. Ăsta era și hazul lor, vivacitatea asta, imaginația ciudată, de care dădeau pe dinafară.

Când s-a dus prima dată în clasa I, cel mic a avut o intuiție extraordinară. A revăzut programul, ce are de făcut în fiecare moment al zilei, și a exclamat: a, păi și eu când mă mai joc !? Noi am râs atunci de el, dar să știți că avea mare dreptate. Școala îi dezvață să se mai joace cu aceeași naturalețe, să mai fie spontani și creativi.

De fiecare dată când îi vizitez, îi găsesc tot mai schimbați și mai ocupați. De fapt, ei ar fi la fel de interesați să asculte poveștile mele de unchi, cu veleități de bunic, dar nu mai e timp. Niciodată nu mai e timp, de parcă școala mi i-ar fi furat cu totul. Deși, culmea, și părinții se plâng că nu găsesc o fărâmă de timp sau că n-au cu cine îi lăsa, măcar o jumătate de zi. Copiii au intrat într-o rutină, demnă de cel mai obtuz corporatist. Trezit, școală, lecții, dormit, meditații, lecții, dormit, trezit, școală.

Dintr-o ambiție exagerată, dar bine intenționată, a părinților, puștii au trecut și pe la toate cercurile și cluburile imaginabile. Au fost la baschet, la înot, la ore suplimentare de engleză, la nu mai știu ce cluburi, de unde au învățat tot felul de lucruri. Fetița a devenit atât de pasionată de engleză, încât într-o excursie la Londra au întrebat-o din ce regiune a țării e, că părea vorbitor nativ. Mai nou face niște cursuri online cu un profesor ambițios, cel puțin drumul dus întors e scutit. Dar toate astea vin cu un cost îngrozitor, dincolo de cel în bani: sunt o suprasolicitare continuă.

Însă nimic din activitățile suplimentare, care au multe părți distractive și la care își pot face prieteni, nu seamănă cu coșmarul temelor. Pot să depun mărturie: inclusiv la clasa a doua, temele sunt înfiorătoare, te obosesc numai să le citești. Sunt foarte repetitive și alambicate, calcule peste calcule, exerciții peste exerciții. Nu le văd nici ei rostul și încep să nu le mai văd nici eu. De ce obosim copiii cu atâtea probleme de calcul, fără să îi învățăm să gândească și să simtă?

Aproape din nicio lecție de literatură sau alt obiect umanist nu se desprind învățăminte, toate sunt atât de false și de fade în didacticismul lor, încât copilul înțelege că i se cere ipocrizie și formalism, că i se cere să se prefacă la rândul lui. Nimic nu îl pune pe gânduri. Poate doar lecțiile de la ora de religie, unde își mai pot imagina o poveste cu un tâlc, dar și acolo mă tem că volumul va genera o reacție de saturație, cum ne săturam noi pe nedrept să comentăm ani de zile poezii de Eminescu.

Îi văd sub ochii mei pe acești copii, care ar fi foarte deschiși să învețe lucruri și să pună întrebări, să formuleze propriile păreri, îi văd că se transformă în mici corporatiști, în roboței, care nu se mai întreabă de ce fac un lucru sau altul. Îl fac pur și simplu, pentru că așa trebuie. Ce mare păcat e că le distrugem bucuria de a trăi și de a se juca acestor copii, care ar fi avut șansa să născocească o lume mai bună decât am fost noi în stare, dacă nu ar fi fost presați să se modeleze după tiparul nostru!

Această generație, care va avea acces la pornografie violentă, la vârsta la care noi ne înroșeam la față, gândindu-ne la cel mai nevinovat sărut, această generație are nevoie de mai multă libertate, nu de mai puțină. Dacă li s-ar explica felul în care funcționează lumea, dacă lecțiile pe care le primesc i-ar împinge spre curiozitatea de a-și urma o pasiune, ar descoperi ei înșiși că disciplina are propriile ei delicii, că rigoarea e necesară, nu pentru a fi nesuferit, ci pentru a te exprima mai bine și pentru a cunoaște mai mult. Sunt atât de multe lucruri, pe care le-ar putea afla, care chiar i-ar interesa, dacă nu ar deveni deja niște copii obosiți și plictisiți.

Când vedeți copii de vârsta liceului, care se filmează făcând lucruri imbecile în clasă, gândiți-vă că societatea noastră i-a stricat deja, nu a lor e vina. N-aveți decât să comparați cum arată distracțiile corporatiștilor reali: la fel de fade, aceeași goană după senzații trăite rapid și la comandă. Cât de stupid arată cluburile cu muzică pentru decerebrați, în care tinerii cu bani trăiesc cu impresia că se distrează.

De când cu criza, americanii au descoperit că mare parte din marii jucători de pe Wall Street, care au transformat economia mondială într-un cazinou, erau consumatori serioși de droguri, la petreceri cu prostituate, decontate de marile bănci și fonduri de investiții. Stresul constant și absurdul rutinei îi împingeau tocmai spre căutarea disperată a unor distracții, a unor doze tot mai mari de adrenalină, care să compenseze o viață lipsită de sens. Mai la periferie și cu posibilități mai modeste, elevii noștri de liceu au folosit și ei ce au avut la dispoziție: în loc de cocaină, etnobotanice sau băutură. Nu-i vorbă, mereu a existat curiozitatea pentru lucruri interzise, teribilismul ș.a., dar acum se adaugă și acest sentiment al lipsei de sens, al unei vieții, care fuge pe lângă tine, asupra căreia nu mai ai niciun control, și din care te reprezi să prinzi măcar o parte de distracție, cât se poate de multă într-un timp foarte scurt, până a doua zi dimineață, când intri iar în program.

Desigur, astea sunt doar consecințe extreme. Nu înseamnă că orice copil va ajunge consumator de droguri, pentru că a avut prea multe teme când era mic. Cei mai mulți vor deveni doar adulții plicticoși și anoști, pe care îi vedem peste tot în jur. Care se vor întreba de ce nu îi ajută statul să facă nu știu ce, unde să depună cerere pentru cutare lucru. E mare păcat că irosim niște resurse fantastice, pe care acești copii le au, că îi chinuim inutil, fără să îi învățăm ceva folositor, cu un fel de tortură, pe care ne-o vor întoarce, inconștient, mai târziu, când vor avea ocazia.