Cand vine vorba de studiat personaje bizare, am o rezistenta de vidanjor combinat cu autopsier. Expediind in cateva cuvinte si gesturi de dispret micile fenomene marginale, analistii tin sa-si sublinieze profunzimea si seriozitatea, dar in realitate “nici nu stiu ce pierd”. Pana la un punct, atitudinea lor e justa, sunt si lucruri care merita ignorate din principiu, dar intr-o buna zi (sa tot fie vreo 3-4 ani de-atunci), mi-am pus urmatoarea problema: si daca tot ceea ce noua ni se pare o gafa politica e de fapt o dovada de fler a unor lideri politici, care au din nastere o calitate care nu se invata in nicio scoala de studii politice: anume, capacitatea de a intui incotro se misca gustul public? Daca exista totusi o legatura intre prezentarea Oanei Zavoranu ca port-drapel al unui partid si bancurile porcoase pe care Cezar li le spunea soldatilor intre doua batalii in care isi riscau viata alaturi de el (poate mai curand pentru el)? Altfel spus, daca exista o putere politica a kitsch-ului? Altminteri, ar fi greu de explicat de ce un Vadim, care nu e nici incult, nici inocent in probleme de psihologie colectiva si manipulare, si-ar transforma partidul intr-o adevarata rulota a circului, in care sa adune toate bizareriile imaginabile.
Un lider politic poate simti instinctiv curentele de opinie si transformarile la nivelul gustului public in cazul unor grupuri marginale asupra carora establishment-ul politic si cultural are retineri în a se apleca.
Atomizarea societatii, individualismul noilor forme de media si crearea unei piete culturale ghidata nu de prescriptiile elitelor ci de regulile cererii si ofertei favorizeaza proliferarea subculturilor de tot felul, ghetoizarea culturala. Cand din ratiuni financiare, presa si furnizorii de divertisment vin in intampinarea acestei inclinatii spre comoditate de gandire a publicului, acesta incepe sa fie pus in fata unor serii de false alegeri; fara repere critice devine victima unor tot mai rafinate metode de sondare cu instrumentele marketingului aflate la dispozitia furnizorilor de cultura de consum. Metodologia liderului populist nu e cu nimic diferita, doar ca succesul sau se va masura nu in bani ci in voturi. Populismul reprezinta, dupa cum apreciaza Daniel Barbu, “a nu discerne intre interesele poporului si inclinatiile sale”. (cf. Republica absenta, p. 20) In fata unor grupuri lipsite de reprezentare politica, al caror orizont cultural e limitat de manele si telenovele, populistul ofera kitschul ca pe un limbaj comun si ca pe o formula de recunoastere reciproca.
Kitsch-ul e, intre altele, forma cea mai inofensiva de vitriolare a simtului comun. El ataca valorile estetice ale unei comunitati asa cum sunt ele statuate de scoala si de elitele culturale. Pana a se ajunge la violente de limbaj propriu-zise, kitsch-ul violenteaza prin stridenta. In politica, el isi face loc tot mai curajos printr-o paleta proprie de imagini bizare: de la costumul alb (cu ochelari de soare retro) purtat de Vadim Tudor la diverse ocazii ceremoniale, la paharele tricolore din plastic pe care Gheorghe Funar si le aseaza in fata la o dezbatere electorala televizata, pana la modul in care Becali simte nevoia dupa un toast sa isi clateasca gura cu sampanie inainte de a da inghititura pe gat, sau la felul propriu de a rade.
Pentru mine, una dintre imaginile cele mai insolite ale tranzitiei e scena cu Mugur Isarescu invatand sa danseze pe manele intr-o discoteca sateasca, in timpul campaniei prezidentiale. Civilizat din guler pana-n mansete, fostul prim-ministru parea un copil care merge prima data cu bicicleta fara roti ajutatoare. Electoratului nu i-a parut la fel de simpatica ipostaza si, in consecinta, nu l-a votat. Ghiulul si unghia crescuta la degetul mic nu l-au ajutat nici ele mai mult pe Radu Vasile. Pentru a rezona cu neamul prost trebuie sa fii nascut, nu sa te faci!
Daca extremistii par mai inzestrati pentru jocul asta, exista totusi “in lumea buna a politicii” un personaj capabil sa distileze toparlania in voturi: Elena Udrea. Invitata fiind de Mircea Dinescu la un asa zis festival Zilele Marin Sorescu, ministrul turismului a primit un miel viu. Cu mielul in mana si intre poeti (mai mult sau mai putin iesiti din activitate), doamna Udrea si-a dezlantuit creativitatea de Dorobanti si i-a dat un nume mielului: “O sa-i spun Sori”…..