Propaganda UE și cancerul fondurilor europene

Cunoașteți vreun domeniu în care capitalul românesc să fi câștigat 5%, în urma „infuzie de fonduri europene”? Hai, nu 5%, măcar 1% creștere a cotei de piață pentru un domeniu al industriei și serviciilor. Vă las să vă gândiți, luați-le pe rând: industrie grea, ușoară, servicii financiare, comerț, tehnologie, energie…

Eu mă pot gândi doar la o singură ramură, cu titlul de excepție, care infirmă regula. Anume, turismul. În sensul că s-au ridicat niște case de vacanță pentru niște șmecheri, mascate sub numele de „pensiuni agro-turistice”. Dar și aici sunt discutabile două aspecte: cât de folosite sunt realmente acele extinderi ale capacității de cazare. Respectiv, dacă putem vorbi de o creștere a cotei de piață, din moment ce oricum pornisem de la 100% turism românesc.

Și au trecut, iată 13 ani de la aderare. (Ceva „absorbție” a început chiar anterior.) Ni s-au vânturat continuu niște sume astronomice, care „ni se dau”. Un „belșug”, ce urma să vină peste noi, vorba unui specialist în materie: Dan Barna. (Da, casta parazitară a „specialiștilor” și sfătuitorilor e singura câștigătoare netă. A crescut, e drept, piața de „consultanță”.)

Tehnic, faimoasele „fonduri europene” sunt o infuzie de capital pentru economia României. Nu un cadou, ci o investiție. Iar orice investiție ar trebui să aibă efecte cuantificabile concrete. Proiectul european e o formă de dirijism din partea supra-statului european, care are viziunea domeniilor spre care „alocă” resurse. (Luând de la alte domenii, pe care le penalizează, prin taxare, dar asta nu se mai spune niciodată.)

Spre deosebire de precedentul proiect dirijist, cel al statului socialist, proiectului european îi lipsesc două elemente. Zic eu, importante. Întâi, îi lipsește planul. Pentru că nu e economie planificată, vor sări apărătorii! E economie de piață liberă. Nu, în momentul în care faci alocări de resurse, de la un domeniu, la alte domenii precise, cu cote de „absorbție”, e clar că există un plan în spate, doar că acel plan nu e făcut public. Spre deosebire de planul cincinal socialist, care era destul de transparent definit: vrem să obținem a, b, c și d, până în anul cutare. Planul UE se lasă doar ghicit, atunci când decide ce domenii sunt eligibile pentru realocări și în ce condiții.

Al doilea element cheie, care lipsește din acest proiect etatist e bilanțul. Orice aport de capital ar trebui să se traducă în creșteri ale productivității, vânzărilor, cotelor de piață, scăderi ale importurilor. În odiosul regim, statisticile erau măsluite în așa grad încât e imposibil să mai găsești cu siguranță azi cu cât creștea, de fapt, producția agricolă la hectar, producția de oțel și fontă. Dar cert e că acele date, umflate din pix, erau transmise foarte des publicului, triumfalist. Important e că exista măcar intenția de a cuantifica rezultatul unui efort – ceea ce îl făcea mai puțin prostesc și absurd decât olimpiada fondurilor europene.

În acest caz, nu afli niciodată o informație de acest tip: cu cât a crescut producția în fabricile, care au participat la programe pe fonduri europene. Au câștigat ele cotă de piață de la competitorii vest-europeni sau de la vecinii din Est? Am afla astfel un indicator interesant: ce rată de întoarcere a investiției (ROI) are fiecare euro cheltuit de leviatanul comunitar. Sau cum variază indicatorul ăsta de la an la an și de la un domeniu la altul. Cu siguranță, în unele domenii fondurile au produs mai mult decât în altele. Dar dacă nici măcar nu îți propui să măsori asta, toată operațiunea e doar o „aflare în treabă”.

Trebuie să recunosc plin de admirație: Uniunea Europeană are un formidabil aparat de propagandă. Pe continent, dar mai ales în România. E singura organizație, care beneficiază de știri doar despre cum promite să cheltuiască bugetul, nu și despre cum se colectează acel buget. E un uriaș Moș Crăciun, în care crede toată presa din România și, prin ricoșeu, cei mai mulți români.

Mai remarcați și că niciodată nu e știre de presă plătirea tranșei de contribuție anuală a României la bugetul UE. Nici efortul de a strânge acei bani sau pericolul de a nu-i putea strânge. (Cum sunt știri dese despre pericolul de a nu se plăti pensiile.) În schimb, știrile despre o simplă promisiune a unui birocrat, că „se vor da” miliarde de euro, țin prima pagină și fac să vuiască internetul. Tot remarcabil e cum acele sume, de primit, nu sunt niciodată raportate în cuantumuri anuale, ci în sume pentru câte 5 ani, 10 ani. Și, mereu, la cuantumul maxim posibil – din care aflăm de fiecare dată cu regret că „n-am reușit” să luăm efectiv decât o mică parte.

La firul ierbii, vestitele fonduri sunt singurul argument, în numele căruia trebuie să acceptăm orice umilință, orice pierdere de active, resurse, depopularea și îndatoarea. Ele și „șansa” de a-ți părăsi țara pentru a lucra la sparanghelul altora. În realitate, fondurile europene sunt un cancer al economiei, care perturbă concurența cinstită. Ele fac o concurență neloială celor care nu beneficiază de ele. Îi scot pe aceștia din piață, fără să asigure funcționare pe termen lung a celor subvenționați, pe care îi răsfață doar până îi aduc în sapă de lemn pe competitorii locali. Ele produc o mare pătură de birocrați, chiar din rândurile celor, care ar trebui să se îndeletnicească cu economia reală. Îi transformă în hârțogari, mai dedicați completării unor bibliorafturi de acte doveditoare, o economie paralelă a hârtiei. Și, desigur, hrănesc marea pătură a activiștilor și propagandiștilor, preponderent răspândiți în învățământ, fundații, lumea pseudo-artistică, ministere, primării și consilii județene.

Exemplu de știre propagandistică, bazată pe o simplă declarație a unui politruc: „România va primi 33 de miliarde de euro, din planul de redresare de 750 de miliarde de euro”. Urmată de editorial: „Redresarea UE: un plan pentru o generație”. Da, o nouă generație irosită, ca și precedenta. Unde-i știrea despre felul în care urmează să fie produse miliardele alea și cum o să fie salvate băncile din Spania și Italia? Că doar nu credeți că se va face redistribuție spre noi, din economiile unor țări cu datorii de peste 200% din PIB.