Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Așa cum oamenii inteligenți au înțeles deja, anul 2020 e anul în care supra-structura societății mondiale a decis demolarea controlată a sistemului. Dar nu de dragul de a distruge, ci pentru a-l înlocui cu altceva. Piesele componente ale acestui desfășurător sunt variate și aparent haotice, năucindu-ne pur și simplu. Dar există autori vechi, în al căror univers mental aceste piese „au sens” împreună. E important să înțelegem că din punctul lor de vedere, criza pe care o trăim, care nu știm cât va dura și câtă suferință va mai aduce, este doar „distrugere creativă”.
Contextul: (sau sări direct la miezul articolului)
Proiectul a fost schițat vag dar e imposibil de știut cum va arăta la final, cum vor arăta etapele intermediare și când se va încheia etapa aceasta de criză, pentru a trece în etapa „normalizării”. Tot ce putem constata deocamdată e că 2020 e un an cu rol de placă turnantă, culminarea unor curente ideatice de sute de ani și punctul de pornire al unei noi ordini. În această privință, tartorii noștri au dreptate când ne avertizează că „lumea nu va mai fi ca înainte” sau „nu ne vom mai întoarce la vechiul stil de viață”. (Oricât de absurd ar fi ca pretextul pentru asemenea afirmații drastice și definitive să fie o banală gripă.)
Dată fiind complexitatea transformării, am încercat să dau în articole succesive părți din explicația fenomenului, așa cum pot eu să îl înțeleg deocamdată. E nevoie de o abordare pe mai multe planuri:
Astăzi mai adăugăm o piesă de puzzle la înțelegerea acestei mari transformări a societății în 2020. Acest unghi filosofic l-am descoperit accidental pe un canal de YouTube al unui intelectual stângist, foarte cultivat în materie de marxism, fourierism, structuralism și alte curente. E foarte util să aflăm, așadar, chiar de la „inamic” despre ce e vorba. Mai cu seamă că acest comentator erudit cunoaște în detaliu o zonă a filosofiei contemporane, pe care conservatorii evită să o studieze cu atenție.
Subliniez că autorul filmului, ale cărui idei le voi relua în prima parte, nu e un „conspiraționist”, iar clipul e pus online în iunie 2019, mult înaintea pandemiei. Deci vorbitorul simpatizează cu acest tip de idei revoluționare, pe care le consideră o critică a societății capitaliste contemporane. Eu voi folosi sinteza acestei filosofii pentru a explica felul în care postmodernismul se înscrie între sursele de inspirației ale organizatorilor operațiunii 2020. Ca și în cazul romanului lui Orwell, „1984”, scopul autorului e să avertizeze, să critice prin reducerea la absurdul unei distopii. Eu însă cred că atât 1984 cât și observațiile postmoderniștilor sunt folosite ca „manual de instrucțiuni” în 2020.
Oamenii sunt convinși că istoria e cronica unui lung marș al progresului. O trecere de la neștiință la știință, de la chin la confort și de la robie la libertate. Să comparăm două epoci distincte în mintea oricui: a robiei feudale, cu a contemporaneității industriale. Clar, un progres, nu?
Iobagul avea datoria de a presta munci pentru seniorul său feudal, trudind din greu să adune recolta, din care cea mai mare parte urma să o dea stăpânului. Dar iobagii ar fi fost foarte mirați de ideea că stăpânul moșiei ar putea hotărî când să ia pauză, la ce oră poate mânca, la ce oră să se trezească și când să se întoarcă acasă, ce haine trebuie să poarte, ce are voie să vorbească cu alți culegători cât timp e pe câmp. Toate acestea sunt restricții ce par absolut firești pentru orice angajat din era industrială, care are program de lucru, pauză de masă, ținută de birou ș.a.m.d.
Michel Foucault distinge aceste două tipuri de societăți ca: societăți ale suveranității și societăți disciplinare. Societatea suveranității taxează producția sub amenințarea pedepsei cu moartea, în timp ce societatea disciplinară organizează producția și adaugă posibilității pedepsei capitale, regularizarea vieții – de exemplu prin politici de natalitate și control demografic. Acestea din urmă se oferă ca reformatoare ale vieții.
Într-o societate suverană, legea e dată de un suveran, iar infracțiunile sunt socotite ofense la adresa onoarei sale. Pedeapsa ia forma unei răzbunări (supunere la cazne, ucidere exemplară). Fiind centralizată, e destul de ușor de aflat împotriva cui să te revolți.
Societatea disciplinară, specifică erei industriale, e construită pe o ideologie și un aparat funcționăresc, instituții. De aceea, e mai complicat să te ridici împotriva ei. Societatea disciplinară cere o schimbare de conduită. Supravegherea e ierarhică. Are instituții clare, care sunt model de organizare disciplinară: școala, fabrica, închisoarea.
Gilles Deleuze a teoretizat o formă a capitalismului din al treilea val, intitulată societatea controlului. Aceasta e forma de organizare specifică erei post-industriale, a economiei consumului, bazată pe servicii. Aceasta nu mai e o societate a masei, ca în era industrială. Dar nici a individului, care nu mai e partea „de nedivizat” a societății. El însuși e segmentat și inclus în nișe statistice, demografice, e consumator cu anumite preferințe, cu anumite opțiuni. Individul-număr e înlocuit cu individul-cod.
Societatea controlului e o societate fundamental descentralizată. Ea nu mai are acele instituții fixe, delimitate în spațiu și timp. Școala e înlocuită cu educația continuă. „În vechile instituții știai când se termină programul, când ai ieșit pe poarta fabricii sau ai intrat în casă”. Acum programul e prelungit și acasă sub formă de e-mail-uri și telefoane, lucru suplimentar.
Muncitorul industrial avea libertatea de a vorbi acasă orice, în cercul lui social, cu vecinii. În rețelele de „socializare”, personajul de la birou se întrepătrunde cu cel din familie, (au existat cazuri de măsuri punitive, pierderi ale locului de muncă pentru simple comentarii scrise online). Casey numește asta „o colonizare a sinelui de către companie”. Îngemănarea dintre școală și corporație e tot mai mare.
Deleuze (care a murit în 1995) are o remarcă ușor profetică în contextul pandemiei din 2020. El numește spitalul și relația medic pacient ca alt exemplu de mediu delocalizat. În vechiul sistem exista o clădire ca atare și o relație 1 la 1 de consultație și tratament. Societatea controlului va identifica „grupuri de risc și vulnerabile, va prescrie tratamente în societate”. Ne amintim felul bizar în care paznicii supermarketurilor s-au transformat brusc în asistenți medicali, însărcinați cu termometrizarea populației și trierea pacienților.
În societățile disciplinare, exercitarea puterii restrângea comunicarea, esențială era blocarea anumitor surse. În societatea controlului, ești invitat să folosești, să îți dai datele, să ai telefonul la tine (aplicația de mobil cu care îți dovedești sănătatea e ceva ce am descoperit în 2020). Controlul e făcut să pară exersarea propriei libertăți. O putere fără contact fizic.
Ca și în societățile controlului, din epoca industrială, în societatea controlului are loc o și mai mare normalizare a judecății. Oamenii își examinează conduita și se străduiesc să respecte normele internalizate. Sentimentul că ești privit – de supraveghetorii poliției secrete sau de camerele de supraveghere – impune o conduită anume. Publicul participă el însuși la operațiunea de supraveghere și intimidare prin dezaprobarea comportamentelor „antisociale”.
În societatea controlului, aș adăuga, revolta devine chiar mai improbabilă decât în societățile guvernate de o ideologie și un aparat polițienesc. Pentru că lipsește nu doar conducătorul unic, dar și clasa conducătoare și sistemul însuși sunt negate. „Răsculatul” e deja ridiculizat dacă indică existența unui atare control, ca nebun care crede în teorii ale conspirației. Suporterii regimului participă prin ridiculizare, nu doar vigilență și denunț. În cazul românesc, încă se mai adaugă și o idee din „lumea veche”, suspiciunea trădării de țară, „omul rușilor” – ceea ce în sine e o teorie a conspirației.
Să rememorăm acum doar o succintă listă a evenimentelor acestui an, din care nu s-a scurs nici jumătate, cu proiectul postmodern al unei societăți a controlului în minte. Temele acestui an au fost amețitoare, luând aparent forma unui delir emoțional, cu valuri venite de nicăieri. Aparent, e un haos fără noimă, exact ca în creațiile „intertextuale” ale postmoderniștilor, care refuză ideea de curgere cronologică și logică a unei povești.
Să nu uităm însă că „Ordine din haos” e deviza gradului 33 în masonerie, potrivit propriilor texte. Așadar, să urmărim firul acestui haos:
Greta Thunberg a fost prima senzație virală a anului. Fetița cu codițe și obsesie pentru climă a fost invitată să vorbească la ONU, la Davos, scrâșnindu-și nemulțumirea pentru puternicii zilei, care nu încetau să o răsfețe cu atenția lor. Și cărora le transmitea imperativ că actuala stare de lucruri nu mai poate continua. Preocupările ei par azi o copilărie, pe lângă haosul crizelor în care am intrat între timp. Dar la data aceea, rețelele sociale fuseseră turate pentru a porni o adevărat insurecție a tinerilor. Copiii intrau în „grevă climatică” și „activiștii justiției sociale” încercau să blocheze transportul public.
Mișcarea n-a avut succesul scontat, deși s-a pompat în ea de zeci de ani, cu susținerea corporațiilor și politicienilor. Tinerii cu coșmaruri climatice erau probabil idealiști în intențiile lor, dar se vedeau destul de clar sforile globalismului. Scopul vizat: o mișcare populară, care să justifice imperativul acțiunii coordonate la nivel global și apariția unei noi economii. O trecere postmodernă de la era industrială la „comodificarea naturii” – transformarea aerului în marfă taxabilă prin „certificate verzi”.
Argumentul suprem al „revoluționarilor” merită reținut: trebuie să ascultăm „consensul experților”. O recomandare, care avea să justifice multe în 2020. Noua societate a controlului e una „științifică”, în măsura în care și comunismul pretindea că e „materialism științific” și că va avea o „economie planificată” științific. Asta implică o tehnocrație competentă, mai curând decât puterea oligarhilor sau a dictatorului. Doar că „dezacordul” cu acest consens atrage și excluderea din comunitate.
Altă implicație a ecologismului radical și justițiar e posibila împletire a sa cu multiculturalismul. Dezastrele ecologice nu sunt doar o spaimă a unor copii, ele pleacă de la realități. Cum ar fi secătuirea de resurse a unor regiuni prin distrugerea mediului: deșertificare, defrișarea pădurilor, poluarea aerului, suprapopulare. Un exod climatic de proporții biblice nu e deloc SF. Dacă miliarde de oameni, disperați de secarea izvoarelor de apă potabilă sau foamete, s-ar pune în mișcare dinspre marile aglomerări ale Asiei și Africi, s-ar putea să asistăm la armonizarea a două teme foarte populare. Justițiarii climatici s-ar reuni atunci cu cei care luptă pentru „granițe deschise” și împotriva rasismului. O generație care acum se luptă pentru aceste cauze doar pe internet și fără să îi coste ceva, ar putea fi chemată să și voteze în consecință după majorat.
Înainte de coronavirus, anul 2020 mai ieșea în evidență prin ecourile publice ale unor scandaluri sexuale – Jeffrey Epstein și Harvey Weinstein – care riscau să tragă după ei un întreg eșafodaj hollywoodian și politic. După care, a venit avalanșa. Noile mantre au devenit:
Aplatizarea curbei (un obiectiv abstract, bazat pe predicțiile eronate ale unor savanți ca Neil Ferguson, care s-a dovedit că nu credea nici el în pericolul bolii, după ce a fost prins cu amanta, încălcând carantina prescrisă tot de el publicului). Societatea controlului poate dicta obiective total arbitrare, imposibil de atins, după imaginația tehnocraților. Spre deosebire de societate disciplinară industrială, care își propunea obiective concrete: creșterea producției de oțel, de cărbune, a exportului. Faza intermediară pare să fi fost obsesia societății consumeriste pentru creșterea PIB-ului, un indicator straniu și înșelător, care amalgamează producția și distrugerea (consumul).
Distanțarea socială e probabil sloganul cel mai postmodern. Cu atât mai mult cu cât el a fost impus prin „rețele sociale”. Era oricum o tendință „naturală” alienării moderne și însingurării noastre. Dar anul 2020 a accelerat-o și a făcut-o obligație legală. Un fel cu totul diferit de vechile dictaturi, care ar fi apelat, dimpotrivă, la lagăre de concentrare, la mitinguri și susținători adunați pe stadioane.
Carantina – pentru prima dată în istorie, au fost luate măsuri medicale împotriva oamenilor sănătoși. Fiecare țară a experimentat diverse metode, într-o coordonare globală intimidantă. România, în fruntea plutonului disciplinat a impus ore de ieșit pe stradă, orar de cumpărături pentru pensionari, ore de „stingere” pe timpul nopții, interdicția de a părăsi localitatea, o absurdă hârtie auto-eliberată de fiecare ca autorizație. Măsuri la care Ceaușescu nici n-ar fi visat.
De remarcat că s-a început cu lucruri ușor de îndeplinit, ca declarația sau luarea temperaturii, ele educând un comportament, ce poate fi ușor „îmbunătățit” ulterior gradual, de pildă cu declarația obținută de la o anumită autoritate (online, pentru comoditate).
Arestul la domiciliu – a fost o inițiativă legislativă propusă și retrasă brusc în timpul crizei, pentru efectul ei stânjenitor la public. E clar că ideea exista demult (e implementată în multe țări), dar ea stârnea asocieri prea evidente. Cum am amintit, societățile disciplinare aveau unități centralizate etalon, între care era și penitenciarul. Un loc unde se căuta pedepsirea dar și „reformarea” deținutului. Obiectivul acesta e mult mai bine atins în libertate de către societățile controlului, care pot monitoriza cu brățări și geolocație comportamentul și interacțiunile în societate.
Aplicațiile medicale au fost deja introduse în China și Coreea de Sud. Ele sunt o formă mai avansată a „certificatelor de sănătate”. Sau a viitoarelor „certificate de imunitate”, eliberate în urma vaccinării. Ulterior, s-a dovedit că persoanele „asimptomatice” nu transmiteau boala. Deci aplicațiile, filtrele la intrare și chiar măștile erau o formă de dresaj inutilă. Dar obțineau un control total, prin combinarea informațiilor din lumea virtuală cu cea reală.
Închiderea mall-urilor. Mall-ul e un simbol al societății consumeriste. Există deja ruine de acest tip în orașe ca Detroit și Chicago, sărăcite de mutarea industriilor în Asia. Sunt artefactele unei lumi demodate. 2020 a adus obligația convertirii la comerțul electronic pentru toți. Afacerile Amazon au explodat, crescând averile celor câțiva magnați ai internetului și grăbind moartea micilor magazine și a clasei de mijloc, pe care o reprezentau. Un comerț mult mai centralizat, mult mai „rațional” supravegheat cu „big data”, studiind în detaliu preferințele consumatorului.
Fără cash. O societate materialistă, dar fără bani – iată o contradicție postmodernă. Megafoanele supermarketurilor anunțau obsesiv că banii sunt periculoși pentru sănătate și că te poți comporta ca un cetățean (civilizat și) responsabil, plătind cu cardul sau aplicația de mobil. Banii în sine sunt un simbol. Ei au înlocuit aurul. Apoi s-a trecut de la banii acoperiți în aur, la banii cu acoperire în bunuri și servicii, în realitate, bazați doar pe încredere și îndatorare. Actuala trecere e „autoreferențială”, în limbajul postmodern. Adică e înlocuirea cu o ficțiune totală, simbolul propriului simbol. Banii virtuali sunt o piesă esențială în noua societate a controlului. Și au fost făcuți dezirabili de versiunea „rebelă” a cripto-monedelor, care vor fi urmate de o versiune centralizată și obligatorie, probabil.
Închiderea bisericilor. Pentru occidentul deja secularizat, acest abuz, fără precedent în emisfera creștină de la Constantin cel Mare încoace, a trecut aproape neobservat. Mai grozăvie părea să fie persectiva epuizării stocului de hârtie igienică. Măcar pentru o parte din estici a fost evident că suprimarea comuniunii Paștelui a fost țintită cu insistență. Societatea controlului nu acceptă concurența altor zei. A fost evidentă tenta de persecuție – mulțimile se puteau aduna pe aeroport, în supermarket, dar nu în biserică. Chiar și după, biserica era singura instituție în fața căreia ești obligat să porți mască.
Videochat. Nu fără relație cu punctul de mai sus, presa a insistat pe știri despre funcționarea din plin a site-urilor porno. Prezentate chiar ca onorabile social și implicate – acordând reduceri italienilor. 2020 a fost și anul în care a făcut senzație un nou concept: site-ul onlyfans. Spre deosebire de videochatul clasic, care e un fel de pornografie personalizată, acesta e o formă de loialitate pentru prostituata preferată, funcționând pe bază de abonament. Presa a insistat și pe durata carantinei pentru onorabilizarea și normalizarea ocupației, lăudată pentru sumele fabuloase ce se pot câștiga și „independența” pe care o asigură femeilor.
Educația sexuală. Pare total straniu că un asemenea subiect putea fi promovat ca urgență de un guvern militarizat, cu populația închisă în casă și armata pe străzi. (Armată care se presupune descuraja virusul cu mitraliera și blindatul.) Și totuși, legea a fost promovată de Parlamentul României. Am explicat într-un articol recent, implicațiile acestui proces complex de transformare a individului în acord cu ideologia sexo-marxistă. Una dintre cele mai importante fiind transformarea omului într-o ființă preponderent biologică și instinctuală, despiritualizată, controlată în matricea puterii prin intermediul patimilor și falselor libertăți. Condiționarea sexuală și reinventarea identității sunt teme foarte importante pentru viitoarea societate a controlului.
Contact tracing. (Urmărirea contactelor) E un eufemism pentru „supravegherea în masă”, vândut ca necesitate medicală, pentru a vedea dacă o persoană a intrat în contact cu bolnavi. E o sintagmă care a făcut mai puțină carieră în România anului 2020, dar a fost un hit în străinătate. Poate și pentru că suntem puțin în urmă tehnologic. Ministrul Nelu a reușit să oblige cârciumile să adune date gen nume și CNP de la clienți. Ceea ce mi-a amintit bancul cu hackerul albanez, care trimite un e-mail cu un virus, care roagă destinatarul să-și șteargă niște fișiere din calculator.
Poate și pentru că am fost deja obișnuiți să acceptăm sistemul Big Brother de ascultare a telefoanelor, sub pretextul luptei împotriva corupției. Așa că n-au fost decât aplauze pentru această extindere a listei suspecților la toată populația din rațiuni medicale.
Vigilența populației. Într-o dictatură post-modernă, societatea e chemată să participe la sistemul de reeducare. Ministrul Vela ne îndemna să sunăm la 112, dacă strănută cineva în metrou. O propunere care ar fi părut absurdă în 2019. Englezii au lansat #covidiot, prin care se răspândeau poze și filmulețe virale cu cei care nu respectă „distanțarea socială” și reguli arbitrare. Distanța „sigură” între oameni era diferită de la țară la țară și se schimba de la o lună la alta. La fel și purtatul măștii, care era ba criticat, ba destinat doar bolnavilor, ba obligatoriu pe măsură ce te îndepărtai de vârful epidemiei.
Masca e un simbol cu numeroase conotații. Doar un simbol, pentru că informația că „nu protejează de covid” e înscrisă chiar și pe ambalaj. Un simbol al supunerii „voluntare”, un simbol al redefinirii identității, un simbol al tăcerii – o botniță. Masca uniformizează și ascunde. În postmodernism „identitatea e ceva ce trebuie depășit sau reinventat”.
Post-adevăr. Sintagma fake news a fost mai la modă ca niciodată în 2020. În timpul pandemiei s-au luat pentru prima dată măsuri brutale de îngustare a noțiunii de adevăr oficial. Pentru prima dată au fost cenzurați oameni de știință cu pregătire înaltă, interviurile lor au fost șterse de pe internet și nepreluate de televiziuni și ziare. Ironia e că s-a dovedit că predicțiile lor au fost mult mai corecte decât predicțiile apocaliptice ale savanților oficiali, care și le-au revizuit ulterior. Cu adevărat absurd și dovada că suntem deja în era post-adevăr e că ulterior taberele publicului au rămas constante. Alarmiștii doar și-au încetat mesajele panicarde, dar au continuat să respingă revizuirea vechii opinii ca „teorie a conspirației”.
Cenzura a căpătat forme nebănuite. Rețelele de „socializare” au implementat algoritmi de inteligență artificială, capabili să „judece” și să blocheze un mesaj pe Facebook ca „fals” chiar în timpul scrierii și să avertizeze utilizatorul în momentul când apasă butonul „Publică”. Unele linkuri, de site-uri trecute pe lista neagră, sunt refuzate automat la publicare în rețea. Până și președintele SUA a fost cenzurat sub pretext de „conținut fals” într-o opinie scrisă pe Twitter. Iată-ne intrați într-o lume în care tehnocrații sau chiar roboții programați de ei, ne judecă libera exprimare. Dezbaterea, indispensabilă înaintea unui vot democratic, e total înlocuită cu o societate a spectacolului, a realității virtuale, cu false dezbateri încărcate emoțional. (Din nou, România pare să fi fost un cobai în privința renunțării la dezbateri.)
Big data. Corporațiile din Silicon Valley sunt în avangarda marii transformări din 2020 și printre marii beneficiari. Ele au capacitatea să facă pasul spre o nouă economie, în care informația e marfa cea mai importantă. În care omul însuși, ca producător al acelei informații statistice, e o marfă de mare valoare, ce poate fi tranzacționată firmelor de publicitate, firmelor de marketing politic, serviciilor secrete ale statelor. S-a pus în mișcare fuziunea dintre puterea informației și tehnologia medicală. Bill Gates a devenit expert mondial în vaccinuri și sănătate publică, persoane de la care oamenii așteptau cu sufletul la gură să afle când se vor putea mișca sau când va fi gata vaccinul salvator.
Vaccinarea obligatorie e un pas în necunoscut cu noile tehnologii și în mod cert o părăsire sau reinventare a ideii de drepturi fundamentale. Avocatul lui Donald Trump, Allan Deshowitz, a ținut chiar o pledoarie juridică despre cum autoritate statului are dreptul „să vină să-ți înfigă un ac în braț”. Fără a nega dreptul oamenilor de a se vaccina sau beneficiile aduse în istorie de vaccinuri, subiectul e o reală cutie a Pandorei, ce nu ar trebui ridiculizat. Există „tehnologia” pentru a crea dependență medicală, ca modalitate de control, castrare chimică, există nanotehnologii și manipulare genetică. Nu spun că asta se va întâmpla, dar sunt posibilități deja fezabile în stadiul experimental.
Lucrul de acasă – o temă în prelungirea separării comerțului de magazinul clasic. În post-modernism, fabrica și clădirea de birouri sunt anihilate ca structuri vetuste. Se deschide calea unei globalizări la scară mult mai mare decât vechea externalizare a serviciilor de asistenă a clienților către India. Ideea de multinațională capătă noi valențe, atunci când are nu doar angajați în mai multe fabrici pe diferite continente, nu doar angajați din mai multe țări, reuniți în aceeași fabrică, dar chiar angajați aflați fizic pe mai multe continente, în aceeași echipă.
Școala online – o formă destul de logică de pregătire continuă a viitorilor angajați de acasă. Și aceasta modifică radical o instituție clasică a „lumii vechi”. Apare îmbinarea dintre școală și industria de divertisment, o mai mare autonomie a elevului, care se poate prezenta cu „avatarul” său sau cu imaginea sa atent construită. El poate participa la lecția cu profesorul într-o fereastră, în timp ce în altă fereastră urmărește un film pe Netflix. Profesoara poate și ea să țină ore cu elevii într-un interval și alte ore cu adulții (sau studenții) pe un site ca Onlyfans. Relația umană elev-profesor, diferită la clasă la clasă, ar putea fi înlocuită pe viitor cu lecții online realizate de specialiști, cu mijloace video și de interacțiune avansate. Ar fi un pas similar cu felul în care manualele au unificat cunoașterea și limba națională în epoca statului național, eliminând din varietatea dialectelor regionale. „Națiunea globală” ar putea fi construită într-un mod similar prin unificare conținutului educativ online. (Programele oricum urmăresc astfel de standardizări prin teste Pisa sau programele Bologna.)
Recunoașterea facială – aparent n-are legătură cu starea de sănătate a populației. Dar chiar în toiul pandemiei, Ministerul de Interne Român a achiziționat o asemenea tehnologie, cu care eram rămași în urmă. Ea completează alte programe precum actele biometrice, microchiparea, supravegherea extinsă printr-o rețea de camere de filmat montate pe stradă, în magazine, metrou, autobuz, scări de bloc, firme.
Credite sociale – sunt o realitate deja în China. O idee de „gestionare” a societății sub pretextul reducerii fenomenelor anti-sociale. Modelul chinez ne-a fost explicit oferit ca exemplu de rezolvare a crizei pandemiei. Deocamdată, el e limitat la unele pedepse online, precum restricția de a mai comenta. Dar poate fi cu ușurință extins la interdicția de a cumpăra (după implementarea banilor electronici) sau chiar interdicția de a părăsi locuința, refuzul de a fi angajat. Încă o formă ce poate face sistemul penitenciar o problemă a trecutului, generalizându-l la scara societății. Și pentru acesta se poate „manufactura consensul”, de pildă, prezentându-l ca o modalitate de a obține recompense pentru bună purtare – reduceri la cumpărături.
Militarizare – pare un efect neașteptat al transformării, după atâtea libertăți promise. Dar scenele cu armata scoasă pe străzi în centrul orașului, în lupta cu un virus, care e a mia parte dintr-un milimetru, au fost în mai multe țări. Întreaga guvernare a fost preluată prin ordonanțel militare de un fel de juntă securisto-medicală. Un grup misterios de experți cu identitate secretă conducea tot. În America s-a insistat pe imaginile cu protestatari cu mitraliera de gât, semn că mai devreme sau mai târziu se va pune problema dezarmării populației pentru siguranța publică. Statul polițienesc e o realitate tot mai evidentă, cu o poliție tot mai blindată, care seamănă foarte puțin cu vechea poliție în cămașă, care supraveghea cartierul.
Revoltele rasiale. Aparent, omenirea a ieșit din vârtejul amețitor al operațiunii coronavirus, pentru a intra într-o altă realitate – a războaielor rasiale. Ceva specific societăților spectacolului. Restricțiile anterioare s-au ridicat brusc, chiar cu acceptul doctorilor și „specialiștilor”, dovedind inutilitatea, absurditate și minciuna psihozei „distanțării sociale”. Aceleași rețele de influență socială, care îndemnau isteric să nu ne părăsim casa decât pentru nevoi urgente, au îndemnat la adunare și protest.
Cele două fenomene nu sunt deloc disparate, ci parte a unui program coerent. El poate duce la permanentizarea unui stat polițienesc și a unei societăți a controlului, pentru a justifica siguranța publică, pusă în pericol de jafuri, crime și distrugeri. Economic, e clar că ele prelungesc demolarea controlată a sistemului, încercată prin revoltele climatice, pusă în mișcare de „succesul” peste așteptări al operațiuni coronavirus.
Economic măcar, ieșirea din izolare direct în război civil, cu magazine devastate și oameni care se tem să iasă pe străzi seara sau chiar ziua, nu poate avea efecte bune. Și totuși, bursele internaționale, controlate de speculatorii din offshore, cresc voinicește, de parcă planeta s-ar fi întors la muncă și la cumpărături. Autoritățile au făcut tot posibilul să încurajeze revoltele și să le glorifice, să le faciliteze prin pasivitatea forțelor de ordine, să ascundă de ochii publicului violența și intoleranța mișcării insurecționare.
Deja vedem că direcția pe care o iau aceste proteste merge înspre dizolvarea identitară a Americii și a țărilor Europei, cu distrugeri și vandalizări de statui, gesturi de penintență ritualică.
Iubitorii de literatură și filosofie modernă vor fi probabil deranjați de ideea asocierii acestor curente, în special a ultimului cu ideea de dictatură. Reprezentanții acestor școli de gândire nu și-au propus explicit să instaureze o dictatură. Dimpotrivă, mulți și-au prezentat opera ca o critică a opresiunii capitaliste, a patriarhatului, a exploatării burgheze.
Dar și vechii marxiști-leniniști își propuneau să „elibereze” omul și prezentau societatea comunistă ca „democrație populară”. Diferențele dintre proiectul marxist și comunismul real, testat decenii în zeci de țări, sunt semnificative. Și pentru că proiectul în sine era utopic și vag schițat de Marx. Nu vom analiza aici aceste lucruri.
Remarcăm însă liniile proiectului original al lui Marx: o societate fără clase, fără stat, fără națiuni și fără bani. În materie de abolire a statului, proiectul e de căpătâi pentru globaliști și se regăsește și în idealul unei aripi neo-liberale a libertarienilor. Această utopie are în prezent resursele tehnice pentru o nouă încercare.
După dezamăgirea produsă de comunismul sovietic, intelectualii marxiști occidentali au propus o nouă abordare, sub forma Școlii de la Frankfurt (emigrată pe țărmurile Californiei, după schimbarea de regim în Germania anilor 30). E ceea ce se cheamă neo-marxism sau marxismul cultural, un univers ideologic, la care m-am mai referit pe site.
În esență, marxismul cultural muta lupta de clasă în sânul altor relații exploatator-asuprit. Pentru asta, încuraja sau inventa noi minorități, noi linii de diviziune și conflict: prelua ideea feministă, multiculturalismul etnic, așa zisele minorități sexuale. Pentru câștigarea puterii, Școala de la Fankfurt încuraja o revoluție culturală, prin acapararea instituțiilor, capturarea minților tinere în rebeliune față de generațiile precedente. Iar tranziția de putere era marcată de capturarea limbajului public prin operațiuni de corecție politică – autocenzură și noi formule de exprimare acceptate social.
Postmodernismul nu e neapărat în descendența directă a acestui fir. Dar el se constituie într-un izvor important al lumii academice moderne și, pe cale de consecință, al elitelor din corporații și politică. Ele practică o formă de sincretism, specifică religiilor New Age, punând împreună idei contradictorii „ad libitum”.
Postmodernismul face o fuziune între Marx, Freud și Nietzsche, de la care împrumută ideea „transvaluării valorilor”. Adică de reinventare a valorilor fundamentale, a unor noțiuni esențiale ca Adevăr, Bine, Libertate, Dreptate.
De altfel, postmoderniștii nu acceptă o autoritate exterioară, universul lor e concentrat asupra sinelui, care e și singurul reper. Mai mult, ei merg mai departe, negând sau demantelând esențele, recompunând identitățile.
Ce îi deosebește de marxiști și de multe alte curente, inclusiv cele religioase, e absența unei meta-narațiuni. Pentru Marx, „istoria omenirii e istoria luptei de clasă”. Pentru postmoderniști, istoria e ceva în curs de formare, fără o finalitate, fără o destinație în viitor, dar și fără un fir narativ în trecut, fără etape definitorii și evenimente esențiale. Chiar și textele altora, scrise cu o anumită logică, pot fi deconstruite, reinterpretate după idei ale cititorului, eventual printr-o formă de psihanaliză, care să arate, de exemplu că Shakespeare făcea o pledoarie rasistă sau în apărarea patriarhatului.
Limbajul nu mai e pus să lupte războiul ideologic, ca la marxiștii culturali, prin epurarea cuvintelor „ofensatoare” sau înlocuirea cu unele „neutre”, încărcate ideologic. Limbajul poate fi deconstruit, făcut să însemne orice vrea vorbitorul să însemne, golit de sens sau umplut cu alt sens. Dar și această practică poate fi folosită în arsenalul bătăliei ideologice și al controlului maselor.
Postmodernismul e mai adecvat societăților post-industriale, al organizării multinaționale a capitalismului, decât al economiilor naționale. Asta nu înseamnă că acest asalt ideologic nu poate sluji unor centre închegate ale economiei offshore, care să preia controlul de la statele naționale.
Printre reprezentanții postmodernismului se numără: Jean Francois Lyotard, Jean Baudrillard, Gilles Deleuze, Jacques Derrida, Michel Foucault.
Dacă vi se pare o asociere paradoxală și contradictorie, închei cu un singur nume: Tedros Ahanom. Posibil să nu vă spună nimic. Anul trecut, cu siguranță, nu vă spunea. E șeful OMS (Organizația Mondială a Sănătății).
O organizație, care a preluat de facto coordonarea guvernelor lumii pe durata carantinei, dictând ce măsuri să se ia și ce savanți merită ascultați sau nu. Probabil vă imaginați că e o somitate a medicinei internaționale. Din păcate, e doar un politruc din Etiopia, ajuns ministrul Sănătății în urma activității politice și revoluționare.
Nu spun că e în vreun fel coordonatorul operațiunii. Dimpotrivă, cred că e un funcționar scos la înaintare, cum au fost și la noi Nelu, Marcel, Arafat. Dar e grăitor ce om au ales pentru o organizație, implicată nu doar în programul pandemiei, dar și în cel al revoluției sexuale, prin materialele pe care le tipărește.
Dat fiind că fundația lui Bill Gates e principalul sponsor al OMS, probabil vă imaginați că acest funcționar e un susținător înfocat al capitalismului. Ei bine, nu chiar. Situația mi-a amintit de pasiunea pe care au făcut-o la noi progresiștii, luptători împotriva „ciumei roșii”, pentru bătrânelul Mihai Șora. Un fost bolșevic, venit în anii 50, în timpul Canalului, Aiudului și Sighetului, să o ajute pe Anna Pauker cu sfaturi.
Tedros Adhanom a fost toată viața un luptător fidel al revoluției comuniste. Cariera lui e marcată de apartenența la două partide: Frontul Popular de Eliberare și Frontul Democrat Popular Revoluționar. Wikipedia notează că ambele au ca sursă de inspirație: Marxism-Leninismul și comunismul albanez al lui Enver Hoxha. Dacă-i așa, putem sta liniștiți.
Victor Grigore
