evadare.ro

Originile oligarhiei românești și ”capitalismul sălbatic”

Anglo-americanii au o expresie foarte precisă pentru sistemul guvernat de clientela de partid. Îi spun crony-capitalism. Expresia descrie o formă trucată de capitalism, în care legea nu o face ”mâna invizibilă a pieței” ci mâna băgată în buzunarul statului. O conivență între birocrați și sponsorii lor, care sunt răsplătiți cu contracte din bani publici, cu legi care îi favorizează sau îi scapă de concurență și cu amnistii fiscale. Acestea din urmă au luat forma injecțiilor cu bani de la buget – bailout – în firmele conduse iresponsabil până la râpa falimentului.
Dacă încerci să găsești echivalentul franțuzesc al expresiei crony capitalism vei da peste expresia ”capitalisme sauvage”, tradusă și la noi prin ”capitalism sălbatic”. E o expresie dragă lui Ion Iliescu, o folosea când avea ocazia în 90. E un fel de condiționare lingvistică în stil orwellian, pentru că ea forțează vorbitorul să accepte o viziune marxistă, pentru orice altă opțiune nemairămânând loc nici în limbaj nici în gând. Expresia sugerează că natura capitalismului e una imorală, care se mai poate civiliza pe alocuri doar prin intervenția bunului stat. Altfel, lăsați de izbeliște, fără birocrații și politicienii statului, oamenii ar recădea în sălbăticia capitalismului, ori în ”faza acumulării primitive de capital”.
Pentru o societate care nu cultivă rememorarea, ca a noastră, cercul se poate închide foarte ușor. Cu exemple concrete și reale, un tanar, pentru care istoria începe în 90, în 2000 sau în 2004, are suficiente motive să atribuie tot ce vede mai detestabil în jur capitalismului. E de obicei un om onest, dar care vede în istorie nu o sursă de înțelepciune ci o diversiune meșteșugită pentru a-i deturna furia pe care o simte îndreptățită. Nu cu trecutul are el ceva de împărțit, ci cu cei de acum. Și e normal să fii frustrat de micile umilințe ale zilei, de neam-prostia îmbogățiților de tranziție, de lipsa lor vădită de calități.
Ei bine, cred că sintagma ”îmbogățiți de tranziți” (care o reproduce pe mai vechea ”îmbogățiți de război”) e inexactă și că avem în realitate o oligarhie cu origini comuniste directe. Întrucât comuniștii au procedat ca romanii cu cetățile răsculate, pe care le dărâmau din temelii și arau pământul cu sare, cred că mai departe în trecut nici nu putem să căutăm originile oligarhiei românești.
Comunismul e în esența lui un sistem sclavagist. Între orânduirile contemporane lui nu poate fi găsit un altul în care muncitorul să aibă mai puține drepturi și mai puține foloase de pe urma muncii lui. După zeci de ani de recolte record și depășiri de plan, în primele luni după Revoluție în România veneau camioane cu ajutoare din Vest, cu hrană și îmbrăcăminte, ca în zonele calamitate de urgiile naturii. Și asta pentru că oligarhia partidului unic a găsit în comunism singura metodă prin care ar fi putut ajunge la resurse fără a participa propriu-zis la competiție. Sau nu la o competiție cu vechile reguli.
Decalajul izbitor pe care îl vedem între țările de dincoace și dincolo de zid e rolul acestei redistribuiri de resurse. Acolo unde regulile pieței nu au încetat să opereze, toată societatea a progresat împreună. Satele au început să semene cu orașele, pentru că țăranii și-au permis treptat toate elementele de confort care descriu un oraș. Acolo unde a interveni economia planificată, producătorii agricoli au fost spoliați până la o subdezvoltare medievală pentru a finanța construcția unui complex industrial, văzut ca modernizare. Orașele au fost mutilate, transformate în anexe-dormitor ale marilor uzine. În loc să își modernizeze în timp vechile locuințe individuale, muncitorii s-au trezit (mulți, bucuroși) mutați în blocuri insalubre din care sunt puține șanse să mai scape. Desigur, oligarhia de partid s-a mutat în vilele foștilor capitaliști și a început să controleze tot mai bine resursele ”tuturor”. Și pentru țărani și pentru muncitori (cele două forțe simbolizate de seceră și ciocan), aventura s-a terminat fără niciun câștig. Falimentul a fost total, deși se va aminti mereu de cât de mult ”s-a construit”.
Tranziția a însemnat pentru oligarhia comunistă trecerea de la proprietatea de facto la o proprietate de jure. Ca și înainte de 89, ceva competiție tot a fost. Dar în ambele cazuri a fost vorba de ”o competiție internă”. Eroarea de a spune că avem o oligarhie îmbogățită după Revoluție e generalizată. Dar să ne imaginăm un cap mafiot care percepe taxă de protecție lunar și apelează la o metodă civilizată: viramentul bancar. Nefericiții care contribuie lună de lună la bunăstarea lui trimit banii într-un cont. La un moment dat, suma atinge un milion și mafiotul se prezintă la bancă pentru a-și încasa suma. Probabil nimeni nu ar spune că mafiotul s-a îmbogățit în ziua în care a ridicat banii din cont. Și totuși, în cazul oligarhiei post-comuniste puțini sesizează că adevăratul transfer de proprietate s-a petrecut când noii îmbogățiți au ajuns să dispună ca grup de resursele produse de ceilalți, nu în clipa în care au trecut la formalizarea furtului prin întocmirea actelor de proprietate.
Din motive ce țin de imposibilitatea planificării economice, piața neagră e o necesitate a comunismului, care asigură nu doar supraviețuirea omului de rând, dar și a sistemului. După inevitabila prăbușire, cele două – birocrația de partid și cei ce operează pe piața neagră – fuzionează, din necesități reciproce. Acela e momentul nașterii unei oligarhii de tipul celei pe care o avem și care se va perpetua atâta timp cât statul va avea suficientă înindere ca să o hrănească.

evadare.ro
August 29th, 2011
Mai multe despre: Politica

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.