Omul care le ocupă tot timpul

Nu, nu e vorba de Mircea Badea, că ăla e previzibil și nu din cauza lui vin a doua zi obosiți guvernanții la Palatul Victoria. E bestia de Traian Băsescu, dictatorul, care i-a înconjurat în clădirile Guvernului și Parlamentului, de unde amenință cu sadism să nu le mai dea drumul până în 2016, dacă alegerile din toamnă merg conform planului pentru USL.

„La şedinţele de guvern, 75% din timp discutăm despre cum să ne apărăm de atacurile politice ale lui Traian Băsescu.”

recunoaște Victor Ponta. E una din cele mai grave declarații făcute, în inocența sa ruptă din Disney, de un prim-ministru. Poate ar fi cazul ca premierul să returneze nu doar sporul de doctorat, dar și 75% din salariul, pe care îl ia ca șef al guvernului, nu ca șef de partid. Paradoxal, s-ar putea să avem aici visul libertarian al statului minimal. „Small Government” la propriu. Dar nu un executiv, care se mândrea ca Reagen că încearcă să își reducă programul la cât mai puțin, ci unul cu preocupări mărunte.

De fapt, acum că știm cu ce se ocupă ei în trei sferturi din timp, se naște întrebarea ce au reușit până acum să facă în cele 25% din orele de program alocate țărișoarei? Că Hidroelectrica e cam pe butuci și nici măcar pe Patapievici n-au reușit să-l strângă de gât cu papionul. Inițiativa trecătorului ministru al Educației, Liviu Pop e din categoria când se suie scroafa-n pom, cine tace nu e om. Problema a fost excelent pusă în context de Vlad Petreanu, care compară cele două CV-uri, al lui Daniel Funeriu și al lui Liviu Pop. Pentru că, da, urgența lui Pop e să afle dacă cineva, care a predat la facultăți consacrate din Occident și a condus proiecte la institute de cercetare, și-a echivalat diploma de bacalaureat și nu cumva e angajat la negru la Cotroceni. Pe lângă că a umbla la chestiuni academice în contextul dat, seamănă cu chelu’ își pune mâna-n cap sau a vorbi de gloanțe-n casa împușcatului, dacă tot deschizi subiectul, riști să afle lumea de gloriosul tău masterat, eliberat de Fundația Sf Anton de Padua din Ulmeni, Maramureș.

Consilierul de imagine al lui Ponta, Bogdan Teodorescu, ar trebui să îi explice și că există pericolul dezamăgirii propriului electorat, fanatizat de Antena 3. Păi dacă ani de zile nu ai avut altceva de comunicat decât că vei demasca mafia pedelistă, și ai mai și comandat audituri la ministerele preluate, e cazul să vii cu ceva mai greu decât cartea de muncă a unui cetățean angajat acum la Cotroceni. Ia imaginați-vă că eu sunt votantul, fanul convins al USL, și că mi s-a promis ani de zile că dacă merg la vot, poporul o va primi pe Udrea, (victimă sacrificială, vorba lui Hrebenciuc), iar acum mă trezesc cu Funeriu, nu am motive să mă simt frustrat?

Și mai e cineva pentru care Băsescu e o preocupare covârșitoare: Dan Voiculescu. Lui cred că Băsescu i se arată când ziua, când noaptea, făcând schimb de ture cu Monica Macovei, ca anchetatorii la Securitate. Basmul că pleacă din Parlament că nu se măresc pedepsele pentru hoți, cred că a fost prea gogonat și pentru Mihai (cum îl alintă el pe domnu Gâdea). Pur și simplu, trebuie să-i fi creat un atac de panică ideea că a rămas cam ultimul nebifat pe lista lui Băsescu, de pe care au fost tăiați Năstase, Geoană, Vântu, Patriciu (aici nu e clar, dacă prin falimentare sau reevaluare).

Tot tumultul ultimilor ani începe să capete sens, ca tremurul cuiva scuturat de un medicament foarte puternic. Toate acele mobilizări de forțe umane și materiale, la fiecare alegeri, între alegeri, obsesia tembelă pentru un om fără cine știe ce anvergură la scara istoriei, care pentru noi a constituit irosirea unor ani, în care am fi putut regăsi o direcție ca societate. Toate aceste eforturi gălăgioase încep să aibă sens, căci instanțele au lucrat lent, ezitant, exasperant, dar nu chiar fără niciun rezultat. Pozând în erou al maselor, securistul Voiculescu a fost nevoit să recurgă și el la un fel de sinucidere: una politică. Brusc, își abandonează cu ciudă mandatul de senator, la câteva zile după telenovela Năstase și la alte câteva înainte de verdictul său. Ultima speranță, reluarea procesului, la un tribunal mai mic, pentru muritori, noi tergiversări, noi proceduri, poate o suspendare, poate o înțelegere.

Lamentabil e că între accesoriile mediatice ale acestor oameni cu cârcei de spaimă s-a înrolat fără nicio reținere și Lucia Hossu Longin. Eu și câteva generații care vor urma îi datorăm acestei doamne accesul la câteva din puținele fărâme de memorie colectivă înregistrate video. Fără eforturile admirabile ale seriei Memorialul Durerii, nu am fi aflat poate niciodată că a existat o Elisabeta Rizea sau un Gavrilă Ogoranu, n-am fi auzit mărturii dincolo de imaginație ale supraviețuitorilor de la Pitești, nu l-am fi privit în ochi pe omul-șobolan, torționarul Nicolski și atâtea altele. De aceea, mi se pare halucinant ca o persoană cu asemenea merite în oferirea unor modele reale celor cu urechi de auzit, să intre cu entuziasm într-o echipă de zgomote a unuia ca securistul Dan Voiculescu.

Nici măcar comuniștii nu avuseseră lipsa de jenă în a amesteca deținuții de drept comun, borfașii de rând cu deținuții politici. Desigur, ultimii aveau un tratament mult mai greu, torturi și izolare, uneori totală de ani de zile, se dorea explicit exterminarea lor, dar li se păstra această ultimă demnitate. La Aiud sau Sighet erau într-adevăr elitele României, și o știau inclusiv gardienii. Ce să înțeleagă acum un tânăr care o aude vorbind de totalitarism, teroare, închisori politice pe Lucia Hossu Longin? Că și cele din anii 50 erau doar figuri de stil grosiere? Că n-au existat niciodată și pot fi șterse din istorie?
Nici măcar ca glumă nu are sens să introducem în comparație martirii acestui neam cu delincvenții lui.