evadare.ro

O reevaluare a lui Edgar Papu. Soarta culturii române între imperii

Un articol lung (pentru internet), dar captivant, mi-a atras atenția asupra nedreptății care i se face gânditorului și criticului de artă Edgar Papu. Numele acestui român de origine evreiască a rămas asociat cu noțiunea de „protocronism”, acea teorie, potrivit căreia românii au avut în istoria lor momente în care s-au situat „înaintea timpului”. Vulgarizată, ideea a ajuns să susțină anterioritatea creativității românești în multe domenii. Românii au ajuns să fie, în mintea unora, inventatori ai scrisului, ai limbii latine sau a nenumărate alte premiere.

Theodor Codreanu explică de ce naționalismul protocronist nu este reprezentativ pentru gândirea mult mai subtilă a acestui erudit. Pentru Edgar Papu, noțiunea de protocronism era complementară cu aceea de sincronism, iar progresul apărea tocmai prin asimilarea unor idei contemporane, cărora li se dădea propria lectură.

„Om sau popor, individ sau neam – totul trebuie să aibă ferestrele deschise spre vecinătăţi mai apropiate sau mai îndepărtate. Numai astfel te poţi integra circuitului universal. Un om sau un popor închis în sine îşi reduce şansele de a exista deplin.”

Iată un bemol cu suficient bun simț, pus teoriei protocroniste. Dar unii dintre cei care au contestat ca absurdă pretenția de a fi avut prioritatea într-un domeniu sau altul, ori ambiția de a deschide anumite curente, nu conced culturii române decât rolul de importator pasiv de idei, într-o perpetuă cursă de aducere la zi. Ironic, și teoria oarecum concurentă a lui Eugen Lovinescu, privind sincronismul, a fost adoptată la fel de trunchiat, prin eliminarea din discuție a conceptului complementar de diferențiere.
Interbelicul efervescent a fost urmat de perioada comunistă, căreia nu i se poate acorda în nicun caz statutul de produs național:

„Prin esenţa lui, comunismul este ostil protocroniilor naţionale. Invadatorul sovietic a consacrat legea de fier a sincronizării cu noul centru imperial moscovit, care se pretindea a fi singurul depozitar de saeculum, cea mai înaintată ideologie, democraţie, cultură etc., pe când Occidentul burghez rămânea imaginea decadenţei. Proletcultismul de imitaţie sovietică a însemnat cea mai grea lovitură dată culturii naţionale, pe deplin competitivă (adică protocronică) în Europa între cele două războaie mondiale. Centrul imperial n-a invitat culturile din ţările anexate la stimularea protocroniilor naţionale, ci la un sincronism fără limite.”

Citându-l pe Kant, autorul articolului, Theodor Codreanu, constată că starea de minorat, de inferioritate a unei culturi periferice în raport cu un centru imperial, se poate prelungi din comoditate, chiar și când centrul se schimbă:

„Minoratul devine constitutiv naturii umane şi, mai cu seamă, popoarelor care nu s-au bucurat de libertate în istorie. Ba, iubesc minoratul şi după ce se văd în libertate: „Lenevia şi laşitatea constituie cauzele care explică de ce o aşa mare parte dintre oameni, după ce natura i-a dezlegat de multă vreme de orice conducere străină, rămân totuşi de bunăvoie întreaga viaţă în starea de minorat; aceasta şi explică de ce unora le este atât de lesne să-i ia sub tutorat”.

Dincolo de o pedantă discuție despre soarta culturii, pe marginea unei teorii, situația mi se pare de natură să explice lipsa de contribuții românești în discuția privind construcția europeană. Reacțiile rămân primitive, fie de adoptare docilă, fie de respingere trufașă.

Marile reușite culturale ale românilor au apărut tocmai din asimilarea ideilor vremii, prin sincronizare, dar ieșind din postura umilă pe care o dă aculturația. Iată cum descrie Mircea Eliade această atitudine sănătoasă, în secolul XIX:

„Nu copiam Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea. Hasdeu, marele naţionalist, nu are nici un sentiment de inferioritate faţă de Europa. În articolele sale politice, compara adesea România cu Italia. Nu avea sentimentul că participă la o cultură mică, meschină sau modestă (aşa cum credeau, bunăoară, Maiorescu şi Caragiale). De aceea găsim la Bălcescu, Heliade Rădulescu şi Hașdeu cea mai bună atitudine spirituală şi politică faţă de Europa pe care o poate avea România modernă.
(…) cele mai româneşti genii creatoare (un Cantemir, un Hașdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi europene. Geniul românesc – ca orice geniu etnic – se manifestă rezistând, opunându-se, alegând şi respingând.”

Edgar Papu e pus în descendența unui program mai amplu, care începe în perioada pașoptistă, cu Mihail Kogălniceanu, care condamnă imitațiile și cere ieșirea din postura de cultură minoră, tocmai prin sincronizarea cu Vestul European, program continuat polemic de junimiștii lui Maiorescu și de cercul Sburătorul, al lui Eugen Lovinescu. Ca și teoria formelor fără fond, a lui Maiorescu, teoria protocronistă a lui Edgar Papu a fost uneori înțeleasă eronat ca ostilitate la adresa Occidentului, ca atitudine refractară și de închidere în sine.

evadare.ro
February 19th, 2013
Mai multe despre: Politica

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.