O pungă cu aer de la fiecare candidat

Cei 14 candidați la alegerile prezidențiale din 2014 au beneficiat de sute de ore de emisie. S-a vorbit despre ei și au pălăvrăgit ei înșiși din abundență, orinde s-a găsit câte un microfon deschis. La capătul acestor prelungite exerciții de libertate n-a rămas nici măcar o idee originală, nici măcar o jumătate de propoziție memorabilă.
În lipsă de idei, am aflat că e vorba de persoane.

Ponta: Vă promit că eu n-o să fiu niciodată ca ăla!
Iohannis: Eu sunt singurul care îl poate bate pe ăla!
Udrea: Eu sunt mai bună ca ăla!
Macovei: Sunt mai bună decât ăia!
Ponta: Nu-l credeți pe ăla, e manevrat de ăla!
Tăriceanu: Ăla a fost sub orice critică, mai bine ne aliem cu ăsta!

Și am ajuns în fața marii finale, când nimeni n-a mai vrut să vorbească cu nimeni. Adică, ar fi vrut, dar să vorbească fiecare în legea lui, la televiziunea lui, să nu îi spargă celălalt bășica de vorbe prin ceva neprevăzut. Ba chiar au început să se provoace între ei, să-și promită dezbateri de care nu mai știau cum să fugă mai tare țipând peste umăr la celălalt: „ia-l de pe mine că-l omor, praf îl fac dacă mai vine după mine!”. La ora la care scriu, cu o săptămână înainte de turul doi, nu știu dacă a mai avut loc respectiva dezbatere, evident, nici care e rezultatul votului.

esențial și neesențial; populismul luminat
Știu că se spune că e un vot crucial și un moment de cotitură. Într-un fel, e: sociologii spun că o generație are 20 de ani, patru alegeri din astea proaste și s-a dus o generație. În alt fel, poate nu mai contează atât de mult. Oricine va câștiga, o va face la o diferență de câteva zeci de mii, cel mult, sute de mii de voturi, comparativ cu alte câteva milioane de nevotanți. La un rezultat 50/50, nu se poate vorbi de un val, de o direcție spre care se mișcă țara. Pur și simplu așa ne va fi fost soarta.

Dacă vorbe memorabile nu ne-au rămas, eu unul am rămas din această campanie aproape încheiată cu imagini. Imaginile candidaților în vizită la popor mi se par cu adevărat esențiale. Acele imagini cu Victor Ponta într-o mulțime de babe cu batic, cu Elena Udrea între bărbați nerași cu cizme de cauciuc, prin noroaie. Cumva sunt esența „pontismului” (sper să nu ne pricopsim și cu un asemenea cuvânt, după „băsism”) – o formă cinică de populism și parvenitism. Pentru că nu-i vorba de aristocrați coborâți în rândul plebeilor. Scărmănați la origini, catindații noștri sunt tot fii și fiice din popor, au la prima sau a doua generație neamuri cam la fel, doar că „s-au scos”, nu mai par de aceeași obârșie. Poartă costume sau genți ca lumea bună din politichia evropenească, alături de care se așează la mesele summiturilor. Deosebirea e că atunci când Merkel sau Cameron își vizitează electoratul, nu ai același șoc vizual, același sentiment de jenă.

O jenă pe care politicienii noștri nu o au. Ar trebui să le fie rușine cu alegătorii lor, cum le e multor copii pricopsiți cu părinții și bunicii, de care s-au rupt. Să simtă o tristețe până la deznădejde văzând decăderea și neputința neamului lor. În schimb, instinctul lor de parvenire le spune că astfel de stări de moleșeală le-ar fi fatale, că șansă ca asta de vremuri tulburi nu mai prind ei în veci. E acum ori niciodată, ca în imn! Orice bun socialist știe că săracii sunt mană cerească, știe că funcționărașul cu leafă minimă tot la tine trage, că pensionarul ponosit se uită la televiziunile de știri ca la candelă, așteptând vești despre indexări. Ponta, cel mai ticălos produs al acestei generații tupeiste și grăbite, e chiar mândru de românitatea lui, sinonimă cu „sărăcia, nevoile și neamul”. Ar fi groaznic pentru el să se trezească într-o societate în care elevii silitori chiar să ajungă cineva, în care nu se mai stă cu mâna întinsă.

Sursa foto: Hotnews, Realitatea, Domino Gorj, Facebook

Spre norocul lui Ponta, nici Iohannis nu dă semne că ar putea intra în vreo vibrație emoțională cu poporul. Și nu din motive irelevante de etnie. Mi-e greu să îmi imaginez empatizând cu semenii pe unul care explică nătâng că a investit în case, nu în copii. E drept că nu câștigi alegerile criticând alegătorul, dar visez un politician scos din minți de prăbușirea românilor, de rătăcirea lor atât de civilizația tradițională, cât și de cea modernă. Se cheamă că îmi doresc un populist autentic? Tot ce-i posibil. Unul, care să-și jure să vindece talpa țării de spaima înfometării, care-l dezumanizează pe cel ce-o îndură. Unul înfuriat că trebuie să ia parte la băi de mulțime cu inși netrecuți în prealabil pe la baie. Chiar așa, unul care să pună creșterea consumului de săpun și pastă de dinți înaintea creșterii PIB. Iar apoi să își propună să ne deschidă pofta de a deveni o civilizație admirată, genul ăla de civilizație, care construiește case pe care turiștii vin să le fotografieze, nu hărăbăi de beton și șandramale peticite. Trebuie să ai cumva un simț admirativ și iubitor al potențialului ratat de acest popor, ca să te doară neputința lui de-a se ridica în cel mai favorabil context internațional ce i-a fost dat, poate de secole. Să simți ce-ar fi putut fi, să știi cum îl poți cârmui înspre acolo, cuprins de furie sălbatică împotriva a orice l-ar ține în loc. Iaca aiasta se cheamă viziune, un cuvânt pe care îl tot rostogolesc toți în necunoștință de cauză.

Și mulți slabi de minte se reped să arunce cu pietre-n turmă că votează greșit.

în inima și-n pielea pesedistului

Știu, cine nu votează împotriva lui Ponta nu își servește patria și o lasă pe mâna hoților. Cum s-au anunțat rezultate votului au și apărut ocările cu năduf împotriva neamului ăsta fără noroc și îndărătnic, care nu îi merită pe cei ce se simt mai răsăriți. Și îndemnurile la emigrare, urmate de alte sudalme. Au apărut și statisticile despre votanții lui Ponta: mai de la țară, mai fără carte, mai bătrâni, mai înapoiați. Nicăieri n-am văzut efortul de a înțelege ce-i în mințile lor, acolo unde, se pare că Gâdea, Crețuleasca și Ciutacu intră mai ca acasă decât Mihăieș și Andrei Cornea.

Am străbătut săptămâna asta țara până departe în Bucovina. Trecând peste Moldova de sud, care parcă a rămas pârjolită de la porunca lui Ștefan, am fost expus vizual la o supra-doză de Ponta. În toate combinațiile posibile. De la strângerile de mână cu Piedone „ca la mama acasă”, la umăr la umăr cu anonimi primari de comună, lângă bannere puse în sate cu „doar Ponta protejează pensiile”. Apogeul a fost pe undeva prin Neamț, unde era încadrat de Culiță Tărâță și Gabriel Oprea, pe un cearceaf, care cred că vorbea despre mândria de a fi hoț.

În România fără dinți în gură și înăcrită de transpirație, care-l votează pe Ponta, problemele de ordin penal trec la detalii. Strategii „dreptei”, care au crezut că pot doborî un șmecheraș, denunțându-l pentru plagiat unei populații îndoite de foame, își merită titlul de ridicoli. La colțul mesei de birt, unde se bea Unirea și Albacher ar fi mers cel mult niște dezvăluiri despre „căși”. Poate dacă le-ar fi tradus cineva că hectarele de pădure pentru care cerea șpagă Hrebenciuc, ca să fie trecute de la stat la un particular fără drepturi, echivalează cu suprafața a 5 orașe bunicele. Să ne imaginăm Craiova, Brăila, Ploiești și Pitești fără nicio stradă sau clădire, doar codru, cât vezi cu ochii din elicopter. Închidem ochii o secundă și aceeași suprafață uriașă e defrișată, rămân doar butucii și vilele urmașilor guzganului (castorului) rozaliu. Cam așa arată imaginea unui jaf de proporții pesediste pentru cine are reprezentarea suprafețelor în hectare și a milioanelor de euro.

Dacă te naști într-un oraș de provincie, dezindustrializat, nu-ți arde de asemenea calcule și viziuni. Nu doar unui pensionar, dar nici măcar unui tânăr din Bacău nu îi poți cere socoteală „că nu-i de dreapta”. Căci analfabeții dreptei așa au pictat la noi această orientare, ca pe o ideologie darwinistă, fără mamă și fără tată. Dacă s-ar fi educat ei înșiși înainte de a deveni propagandiști, ar fi putut găsi exemple concrete despre cum dreapta a ridicat din sărăcie câteva sute de milioane de oameni sau ar fi aflat cum poate apăra conservatorismul decența creștină, miezul cel mai pur al celui simplu. N-ai cu cine, domle, nu pentru că poporul e de țărani, ci pentru că liderii nu-s școliți cum se cuvine!

Nici fudulia ardelenească nu-și are rostul aici. Nicăieri în Transilvania, Ponta nu știu să fi fost cu mult în spatele contracandidaților. Lăsând votul deoparte, situația nu-i mai veselă în orășelele sărăcite de dincolo de Carpați. La Reghin, Mediaș, Hunedoara sau Agnita vezi câte 2-3 magazine second-hand prin centru, farmacii, ceva sucursale de bănci și cam asta e toată dezvoltarea capitalistă. Ca și la Vaslui sau Călărași, e nebunie curată să concepi planuri de mici afaceri în zonă. Nici măcar pentru micul comerț de scara blocului nu e putere de cumpărare suficientă, că de producție nici nu poate fi vorba. În multe pensiuni s-a investit un volum uriaș de muncă pentru dotare, dar zona stagnează și turismul nu are cum să fie un colac de salvare.

Există multe orașe, care au cunoscut dezvoltarea doar în cele maxim două decenii de industrializare comunistă; când resursele întregii țări s-au îndreptat spre câteva combinate, cum a fost la Galați, Reșița sau Călărași. Pentru locuitorii lor reușita pe cont propriu nu-i prima idee care-ți vine în cap. Cel mult poți spera la o iluzorie redistribuție făcută de un stat paternalist și centralist. Sau în prelungirea agoniei prin ajutoare sociale. Ca să vezi mai departe, că tocmai sistematizarea jafului și izolarea îți ți în loc dezvoltarea, trebuie să ai o viziune de genul celei cu pădurile cât patru orașe, în care doar șpaga luată o dată e cât niște cartiere. Dar am convenit că nu-i treaba votantului să aibă viziune, ci a liderului. Ori în actuala garnitură de 14 concurenți nu am întrezărit vreunul pe care să îl bănuiesc de așa valențe.

patriotismul emigrantului

În orașele fără speranță și în satele depopulate există însă licărul de speranță al emigrației. Dacă există un „Romanian dream” al acestei generații, atunci el se petrece în afara țării. Câmpurile din Spania, șantierele din Italia, azilurile de bătrâni din Anglia au devenit America românilor. E mai multă iubire de țară în cei ce plâng de dorul celor lăsați acasă, decât în patrioții ce nu s-au dat duși, convinși că sunt buricul universului. Sau în cei care cred, ca Funar, că Deutschland înseamnă în germană „țara dacilor”.
Și fix aici e posibil să-și rupă gâtul sistemul lui Ponta, bazat pe o cunoaștere mai bună a reflexelor condiționate ale unui public captiv. Ponta a reușit să fie prima dată „președintele care unește”, când am văzut români din țară solidari cu românii de afară. Acolo am simțit, după multă vreme, fibra curată a unui naționalism cinstit și benign, când la București se striga „vor să conteze, lăsați-i să voteze!”.
Mecanismul instinctelor primitive spunea că rămașii acasă să îi privească cu invidie pe cei ce se salvaseră prin fugă, pe trădătorii, care „nu mai mănâncă salam cu soia”, cum ar fi spus românul mândru în 90. Să-i ia cu dispreț pe „căpșunari” sau să ceară pierderea dreptului de vot ca la referendumul din 2012. Dar uite că ceva diferit s-a întâmplat, o coardă s-a rupt și s-a văzut o solidaritate națională pură, un mod frumos de a rezona cu unii de-ai tăi, pe care nu-i cunoști, dar îi vezi umiliți în patriotismul lor revoltat, stând la cozi șase ore pentru un vot poate fără valoare.
Dacă românii din țară vor demonstra că sunt capabili să ridice un val de solidaritate cu milioanele de semeni alungați de acasă de lipsa de șansă, există încă o șansă ca acest sentiment național să rămână viu și în cei plecați, care ar putea, cândva, întorcându-se, să ridice și să civilizeze țara. E poate o utopie, poate un scenariu posibil.

PS: cum am votat
Acestea fiind spuse, fără prea mari așteptări, să vă spun și cum am votat și cu ce impresie am rămas despre participanții la această cursă.
În primul tur, am votat-o pe Monica Macovei, știind că n-are nicio șansă. Ba chiar ne-ar fi băgat într-un mare bucluc dacă făcea minunea să intre în turul doi, căci n-avea sub nicio formă capacitatea de a coagula jumătatea necesară de electorat. Recunosc, am votat mai mult legenda decât persoana. În privința persoanei nu sunt elucidat, îmi face impresia unui om cu o evidentă traumă psihică, victima unei mari suferințe personale, dar prea multe n-aș ști să spun despre cum e ca om. Am considerat însă fenomenul DNA din ultimii doi ani o nesperată rază de soare, o evoluție pozitivă ce merită aplaudată și continuată. Nu e doar meritul doamnei Macovei, dar a fost cea care a acceptat să încarneze acest fenomen justițiar.
În rest, cred că nu se potrivește unui profil prezidențial și nu are o rază de competență sau măcar de interes mai mare decât cea a justiției, deci nu ar trebui să mai țintească mai sus decât postul de ministru al Justiției. Am dat un vot simbolic, dar mi se pare o idee proastă să își facă propriul partid. Ar fi un partid personal și obsesional, inutil în contextul în care de bine de rău există viitorul mastodont PNL, ca pondere la PSD. Ar fi mult mai benefic dacă, de pe platforma celor 5% ar avea abilitatea să își negocieze un statut de platformă internă cu oarecare independență în acest nou conglomerat.

În turul doi îl voi vota pe Klaus Iohannis, idiferent de ipotetica dezbatere finală, așa cum aveam de gând înainte de turul I. Găsesc că are un mare potențial comic, în felul solemn de a apăsa cuvintele înainte de a spune tărăgănat o platitudine, de parcă se pregătește să rostească o declarație pentru cărțile de istorie. Îl voi vota pe săsălău din viclenie românească, de mitic bucureștean. Mă încântă ideea de a-i păcăli și deruta încă o dată pe occidentali, care ar putea crede că suntem altfel decât suntem. Sau măcar de a-i contraria pe cei ce ne știu deja ca un cal breaz. N-am așteptări de la el, dar pare numai bun pentru rolul plat rezervat președintelui de această constituție ineptă, în care cel mai votat politician n-are decât puterea de a-l numi pe cel mai puternic om în stat.

Pornind de la așteptări negative, pot spune că Victor Ponta mi-a produs surprize aproape de admirație. Am avut instinctual un fior de teamă încă din clipa în care a fost ales în fruntea PSD-ului, simțindu-l mult mai capabil în rele decât Geoană. De altfel, de la căderea lui Iliescu, PSD-ul tot încearcă să găsească un om de fațadă cât mai ingenuu, cu care să păcălească prostimea. Nu le-a ieșit de nicio culoare cu Năstase, prea arogant și prea lacom, nici cu Geoană, prea prostănac și stângace, dar e cât pe-aci să le iasă cu Ponta. Ceva din figura lui de licean debil (sau de babă coreeană, cum îi spunea noul aliat, Vadim) îl ajută să îi facă minciunile credibile. Pentru că acest impostor de profesie are un real talent pentru minciuna sfruntată, dar greu de demontat, pentru că răstălmăcește și premisele, nu doar concluziile. E un mister pentru mine cum a reușit să păcălească atât de multă lume atât de mult timp. Cum guvernează de doi ani spre recesiune fără mari mișcări de protest și cu o aparentă popularitate. Aici trebuie să îi recunoști o înzestrare nativă „talentatului domn Ripley”. Dacă va fi ales președinte, va fi interesant de văzut cum se va lepăda de partid, rămânând doar anturat de o gașcă intimă și dubioasă cu legături în afaceri, media, SRI și SIE. Nu ne va fi ușor, nici nu vom fi foarte mândri, dar cred că va deveni foarte docil cu partenerii occidentali, lucru care cumva ne va salva. Măcar speranța asta s-o avem.

Elena Udrea mi se pare cea mai mare dezamăgire a acestei campanii. Într-un fel și Monica Macovei își depășea condiția candidând la o asemenea funcție, dar ea a reușit să o facă decent și lipindu-se de o idee abstractă, de justiție. Pe când Elena Udrea s-a penibilizat coborând vizual și prin slogan spre aluziile hormonale. A jucat cartea feminității în pragul ofilirii, total inadecvat pentru rolul în care se visa. Sau a fost doar un pion pe o tablă mai mare. A reușit să îl înfunde pe un președinte cu ceva realizări istorice, într-o zonă a slăbiciunilor de alcov, deși, mă tem pentru el că s-ar putea dovedi mai târziu că legăturile erau mai curând bănești decât trupești. Depinde cât de departe merg anchetele lui Cocoș. În fine, deși mi-au displăcut atacurile josnice la adresa ei, a reușit abia după primul tur să își transforme partidulețul personal într-o târfă deschisă la negocieri, care nu mai interesau nici unul dintre pretendenții rămași în cursă. Doar un mic grup de „loiali până la capăt” și lefegiii din trustul B1-EVZ au rămas să se penibilizeze alături de o divă între două vârste, care face cu ochiul și lui Ponta și lui Iohannis, în timp ce-i atacă cu vocea spartă, fără să fie luată în seamă.

Călin Popescu Tăriceanu luptă cu sârg pentru a prinde din urmă eticheta pusă de Becali, de „very important papagal”. Poate doar Theodor Meleșcanu, cel susținut de Dogaru și de fanii lui Putin pentru 1% să se fi acoperit mai mult de ridicol. Eternul ginerică al socialiștilor, Tăriceanu pare foarte mândru de promisiunea că va fi numit prim-ministru. Dacă va fi, deși nu cred, atunci înseamnă că situația lăsată în urmă de Ponta e atât de înfiorătoare încât e căutat un fraier liberal, care să fie arătat drept făptaș. Dar mă îndoiesc că va fi mai mult decât un zăhărel arătat lui Tăriceanu, ajuns în liota de aplaudaci ai lui Nimeni-Ponta, alături de Vadim, Dan Diaconescu, Gigi Becali și gloriile cu spinări încovoiate, casa regală, Emil Constantinescu și Victor Ciorbea.