Nici noi nu mai stim cati suntem

Intrebat despre securisti, Mircea Geoana a raspuns cu o gafa de zile mari: “Nici noi nu stim cati suntem”. Nicio surpriza, doar amuzant. Si fara aceasta “scapare freudiana”, tot la “ei” l-as fi incadrat pe fiul generalului Geoana. Mai putin amuzant e cand ma gandesc pe cine ar trebui sa numar la capitolul “noi”.
corporatisti, publicitari, oengisti
Sigur, individual se pot gasi oameni cumsecade in toate straturile societatii. Dar ca o schimbare sa se produca e nevoie macar de grupuri, daca nu de categorii intregi. Speranta mea e legata inca de micile firme private, cate or mai reusi sa supravietuiasca. Aici vad unul din putinele locuri din care omul mai poate scapa cu mintea intreaga. Mai sus de nivelul mediu, in zona multinationalelor si a rechinilor autohtoni deja atmosfera e neurotoxica. Explicatia pe care am gasit-o e absenta concurentei reale. Multe din aceste subsidiare ale unor concerne straine s-au nascut pe pozitii de forta, cu mostenirea unor contracte ca si semnate cu parteneri traditionali din tarile de origine. Asa ca au devenit rapid pepiniere de inchipuiti, au cultivat figurile si fanfaronada pana la cote ridicole, care se pot intalni doar in agentiile de publicitate si acelasi spirit gangav ca in ONG-uri. Nu e de mirare ca intre corporatisti, oengisti si publicitari s-a creat un triunghi conjugal de zile mari, o confrerie a parazitismului cu dispret nefondat pentru bugetarii propriu-zisi.
Platiti de obicei mult peste valoarea lor individuala, neconfruntati cu o competitie reala, nu e de mirare ca acesti mutanti ai pseudo-capitalismului se pot dovedi la fel de corupti ca un demnitar, daca ajung in pozitia in care de semnatura lor sa depinda un contract.
casta superpusa
Patura care nu poate fi schimbata de niciun politician reprezinta sistemul insusi. Justitie, servicii secrete, birocratia de inalt nivel, marile regii monopoliste etc sunt locuri de unde nu trebuie asteptata nicio speranta. Orice agregare a lui “noi” ar trebui sa se faca violent impotriva lor si nu cu iluzia unor ameliorari oarecare.
micii bugetari
Daca ii critici de-a valma pe toti slujbasii statului, incluzandu-i aici pe medici si pe profesori, probabil o sa superi pe multa lume. E ca si cum ai acuza toata tara, dar adevarul e ca daca ei ar fi mai de isprava i-ar merge si tarii ceva mai bine. Nu stiu pe nimeni care sa descrie intalnirea cu doctorii si asistentele altfel decat ca pe un cosmar mai mic sau mai mare. Cu toata nostalgia pentru profesorii mei, ma tem ca pe vremea cand faceam eu liceul disparea si ultima generatie in cadrul careia erau majoritari cei cu vocatie de dascali, pasionati pana la sacrificiu. Pana ajung la majorat elevii de azi au bine interiorizat conceptul de spaga si un intreg mercurial al reusitei pe cai ocolite. Oricum, tinerii ar fi printre ultimele categorii de la care sa astept ceva bun. Decat in cinismul lor, care vrea sa treaca drept istetime, intrevad mai multa speranta in deznadejdea unui pensionar.
secesionistii
O parte din speranta Romaniei e in afara. Sunt cei care si-au spus parerea fara echivoc prin decizia de a pleca. Multi nu se intorc altfel de cum au plecat in privinta educatiei si viziunii despre viata, in cel mai bun caz doar putin mai instariti. Dar cu gandul ca ei vor fi viitoarea clasa antreprenoriala merita sa ii astepti inapoi. Cei plecati si cei care in interior s-au luptat pentru farama lor de independenta sunt baza sociala a schimbarii. Pentru moment prea putini pentru a determina rasturnarea adeptilor ceausismului. Aproape fara nicio reprezentare politica si, ca sa citez din clasici, si “fara constiinta de clasa”, dar cu adevarul de partea lor, promotorii micului capitalism sunt mai degraba o speranta indepartata, dar cei carora le-am putea multumi candva ca au facut Romania respirabila.
PS: Despre cum “a triumfat la orase si sate” ideologia hibrid a ceausismului si in ce consta ea voi vorbi ceva mai incolo. Deocamdata ma minunez ca am gasit un final atat de optimist, asa ca ma opresc inainte sa adaug o constatare atat de pesimista.