Națiunile și băncile lor

episodul 2 (înapoi la cuprinsul serialului)

când viața nu bate speculația

De la izbucnirea nebuniei Covid-19, planeta a privit înmărmurită prăbușirea burselor. Ni s-a dat de înțeles că virusul gripal e cel care a speriat investitorii, făcându-i să ia decizii iraționale, bazate pe panică. Ni s-a mai explicat și conexiunea logică dintre câteva segmente ale economiei lovite obiectiv de dezinteresul oamenilor de a mai călători: companii aviatice, hoteliere, de croazieră – și prăbușirea bursieră. La care se adăuga șocul petrolului, prin supra-producția saudită, prin care se încerca manipularea prețului de cartelul producătorilor.

Indicele Dow Jones, al industriei americane a pierdut în decurs de o lună o treime, de la aproape 30.000, sub 20.000 de puncte. Și statele au fost chemate să intervină pentru a stopa această catastrofă ivită „pe neașteptate”.

Ce nu ni s-a spus e că bursa de pe Wall Street, de pildă, e mai mare decât economia Americii. Cele 30 de trilioane, cât însumează acțiunile în circulație, la bursa din New York, la care se adaugă cele 10 trilioane, capitalizarea Nasdaq, bursa destinată firmelor din domeniul tehnologiei, depășesc PIB-ul mai mic de 22 trilioane al țării. Sigur, sunt mai mulți factori (greu de estimat), care distorsionează semnificativ această comparație. Există o diferență între valoarea de piață a companiilor (ea însăși o evaluare dificilă și discutabilă) și acțiunile de pe piață; sunt și cazuri de firme listate pe două burse simultan; există și unele firme străine cotate, după cum și firmele „autohtone” au operații pe alte piețe; în fine, bursa americană e privilegiată în a atrage investiții de pe tot globul, fiind un beneficiar clar al globalizării.

Dar, cu toate aceste rezerve, comparația rămâne relevantă: bursele au fost create cu scopul de a permite micului capital să își adune forțele, pentru mari realizări (investiții) în economia reală, și pentru a tranzacționa (mici sau mari părți din) proprietatea asupra firmelor la prețul corect de piață. Ele sunt un instrument – unul din cele mai ingenioase și producătoare de bunăstare, născocite vreodată – dar doar un instrument. E o anomalie ca piața să depășească în volum marfa pe care o tranzacționează. Cu atât mai mult, cu cât la bursa de la New York, NYSE, sunt listate doar 2.800 de firme, iar la Nasdaq, doar 3.300. Motivul pentru care cumpărătorii au supra-estimat valoarea de piață a companiilor e inflația creditului.

problemele economiei speculative

Economia speculativă, bazată pe îndatorare și pe lichidități uriașe, emise de băncile centrale, a decuplat piețele de la nevoile reale ale societății. Acest tip de economie permite ritmuri mari de creștere, bazate pe viteza mare de circulație a banilor încă înainte ca ei să fie produși prin economisire. Împreună cu industria marketingului, ea stimulează artificial consumul perpetuu, deopotrivă de bunuri necesare traiului, dar și de bunuri și servicii de care cei mai mulți ar fi chiar mai fericiți dacă s-ar lipsi.

Trei sunt problemele acestui tip de economie artificială. E imorală, prin aceea că sustrage resurse reale de la cei care produc și economisesc, pentru susținerea unei caste parazite globale, a rentierilor din dobânzi și creșteri speculative de active. E nesustenabilă, pentru că doar o mică fracție din populația globului trăiește astăzi în condițiile de prosperitate, generate de economia speculativă globalizată, fiind imposibil ca acest model de consum și de trai să fie generalizat pentru cele 7,7 miliarde de muritori. E extrem de fragilă în fața crizelor de orice fel (reale sau fabricate), riscând prăbușirea rapidă, fără intervenție inflaționistă.

Rezumat: Bursele sunt simbolul pieței, dar sunt tot mai deconectate de această noțiune și de economia reală. Bulele speculative sunt consecința creației monetare

națiunile și băncile lor

Bursele, la care m-am referit mai sus, sunt doar vârful icebergului. Chiar și când atrag fonduri excesive, estimări prea optimiste pentru creșterea viitoare, bursele au totuși în spate realitate economică. Chiar dacă prețurile acțiunilor se prăbușesc spectaculos în vremuri de panică, firmele listate sunt dintre cele mai performante de pe glob: au angajați calificați, bună organizare și proceduri de lucru, linii de producție, utilaje moderne, active foarte valoroase, capital de lucru, piețe de desfacere, care doresc să le consume bunurile și serviciile. În alte cuvinte, acțiunile lor nu se pot prăbuși până la zero (exceptând cazul în care firma dă faliment), există valoare reală în spatele acelor titluri de proprietate, numite acțiuni.

Situația nu e aceeași, atunci când vorbim de bănci și fonduri speculative. Sistemul bancar actual e în regim fracționar, adică băncile sunt beneficiarele unui privilegiu în a desfășura o activitate, care constituie monopol, și care le permite să culeagă dobândă din împrumutarea unui capital, pe care nu îl au. Fondurile, pe care le atrag sub formă de depozite, sunt doar o fracție (de unde numele sistemului) din fondurile pe care le creditează. Existența lor e vitală pentru a susține în derulare economia speculativă, bazată pe credit. Creditul însuși contribuie la creația de masă monetară.

În aceeași barcă cu băncile comerciale, se află și băncile centrale (mai mult sau mai puțin) ale statelor. Nici statele nu sunt producătoare de bogăție, decât prin recoltarea de taxe de la cetățenii proprii și prin puținele active productive, aflate în proprietate națională. (Nu intrăm acum în discuția dacă taxele extrase sunt legitime și per total nocive sau benefice angrenajului economic.) Ce contează acum e că la final, nici băncile, nici statul, nu pot produce artificial bogăție, dar pot crea această iluzie și pot repartiza diferit avuția.

Există însă diferențe esențiale. Pe termen scurt, băncile fac obiectul alegerii de către clienți, pentru serviciile oferite, în funcție de felul (mai bun sau mai rău) în care sunt conduse. Legitimitatea lor e dată de piață, în funcție de care pot prospera sau pot dispărea. Statele sunt realități în durata lungă a istoriei, care reflectă politic și economic existența unor comunități coerente, pe un anumit teritoriu, care au o cultură comună, resorturi diverse de coeziune pe baze etnice, religioase, civice, legate de tradiții și mod de viață. Statele sunt deopotrivă realități biologice și ideatice. Ele nu fac obiectul unei alegeri la fel de spontane și de facile, ca alți furnizori de servicii, de tipul corporațiilor (inclusiv bancare). Cetățenii nu aleg unde să se nască, dar aleg cu propria existență să perpetueze sau nu statul întemeiat de strămoșii lor și să îl lase moștenire urmașilor.

Statul, detestat și hulit în vremuri pașnice, pentru colectarea taxelor și serviciile nesatifăcătoare furnizate, le devine refugiu și protector în vremuri de criză. Națiunea e depozitara acestei avuții simbolice, care transcende existența biologică a indivizilor viețuitori în prezent, interesele lor pragmatice imediate. Ea e eternă, câtă vreme se păstrează conștiința de neam a fiilor ei. Națiunea e proprietara suveranității, iar statul, ca expresia politică a națiunii, e normal să fie operatorul acelei suveranități. Prin urmare, moneda nu poate fi separată de caracterul ei de atribut al suveranității. Indiferent, prin ce instituții s-ar derula emisiunea monetară.

Băncile pot emite titluri de valoare, așa cum și alte entități pot emite hârtii prin care se obligă să plătească o anumită sumă. Dar participarea lor la creația monetară e un privilegiu acordat de deținătorul suveranității, altfel spus, o cedare de suveranitate. Această cedare s-a făcut deja prin mai multe etape succesive, care includ:

• crearea băncilor centrale de către un cartel de bănci private (cum e cazul Rezervei Federale a Statelor Unite, în 1913),
• tratatele prin care monedele celorlalte state sunt legate de dolar, ca monedă de referință, la finalul celui de-al doilea război mondial (sistemul de la Bretton Woods),
• tratatele prin care statele semnatare promit să își retragă o parte din autoritate asupra băncii naționale (sistemul Băncii Reglementelor Internaționale, BIS din Basel, Elveția),
• tratatele de formare a Băncii Centrale Europene (pentru statele Uniunii Europene),
• diverse legi de funcționare a băncilor comerciale pe teritoriul național, care le reglementează raportul cu Banca Națională.

Această cedare de suveranitate, care separă statele naționale de băncile lor centrale, incluse într-o arhitectură globală lipsită de controlul sau aprobarea cetățenilor, e prima componentă a jafului. Ea s-a produs gradual, cu mult înainte de acest moment de criză și crizele de acest tip servesc doar la câștigarea de noi pași în acest proces. Prin însăși structura sistemului bancar, băncile comerciale sunt legate și ele piramidal de cele centrale, încă denumite în mod înșelător naționale (sau regionale, cum e cazul celei europene).

Statele nu s-au obligat să garanteze activitățile băncilor comerciale (private, în cea mai mare parte). A nu se face confuzia cu acel plafon de garantare a unor depozite ale populației (el însuși, doar o convenție inter-bancară). Vorbim de întreaga activitate a băncilor, cu toate operațiunile lor comerciale. Dar prin însăși natura acestui sistem fracționar, statul, care a cedat acele monopoluri de funcționare, s-a constituit în girant. Chemând alături populația, prin stârnirea impresiei că trebuie luate urgent măsuri de intervenție, casta privilegiată își asigură alibiul compensării riscurilor din resursele comunității.

Rezumat: Printr-un proces îndelungat, statele au fost determinate să cedeze în favoarea băncilor părți ale suveranității naționale. Aceste cedări s-au făcut mereu în contexte de criză (panici bancare, final de război (inclusiv războiul rece). Din start, actualul sistem bancar e insolvent, ca orice sistem piramidal.

(continuare: episodul 3, sau înapoi la cuprinsul serialului)