Moștenirea politică a lui Ron Paul

Cum candidații la alegerile noastre locale nu au avut bunul simț să participe la o singură dezbatere în fața alegătorilor, înaintea singurului tur de scrutin, mi se pare firesc să îi răsplătesc prin absenteism. Nu voi vorbi despre blaturile lor, ci despre ale americanilor.

Fiul candidatului republican Ron Paul, senatorul Rand Paul, a anunțat aseară în direct că va renunța să își mai susțină tatăl, acordând votul său lui Mitt Romney, la convenția de la sfârșitul lui august. Și tu, Brutus, fiul meu?!, s-ar putea spune, dar situația e mai puțin patetică. Romney e de ceva vreme acceptat cu resemnare, nu cu entuziasm, ca viitor candidat al republicanilor, în încercarea de a opri realegerea lui Obama în toamnă.

Rămânerea în cursă a bătrânului Ron Paul e o combinație de încăpățânare și refuz al compromisului. Vorbim de un personaj politic, care nu s-a jucat cu propriile principii, care, de pildă, critică sistemul bancar fracționar, de pe vremea când indicii economiei americane păreau să străpungă norii. Un om politic, care și-a susținut opiniile non-intervenționiste, în fața unor săli pline cu decerebrați, fanatizați de Fox News.

Cu idei ferme, exprimate clar, Ron Paul a făcut figură discordantă, într-un partid tot mai încurcat în interese de afaceri și de lobby, în care deliberarea după propria conștiință, în anumite probleme, a devenit risc de izolare. Unul dintre fondatorii influentului grup de reflecție neoconservator intitulat Proiect pentru un Nou Secol American, William Kristol, se mândrea recent cu opera sa de epurare a Partidului Republican: „în ultimii 30 de ani, toate elementele ostile Israelului au fost epurate din partid, iar acum nimeni nu mai pune la îndoială puterea lobby-ului israelian”. Probabil e vorba și de multă lăudăroșenie la mijloc, așa sunt cei care își câștigă reputația din sforile pe care le trag, și subiectul poate nu ar trebui să fie determinant pentru un partid de asemena dimensiuni, dar fanfaronada lui Kristol e grăitoare totuși pentru atmosfera și coridoarele tot mai strimte, cu lobbyști, prin care a trebuit să răzbată Ron Paul. Să mai precizăm și că, pentru Kristol, oricine poate fi pus la zid ca „element ostil”. Până și Bush e numărat într-o așa numită partidă a arabiștilor, adică de politicieni interesați ca America să aibă relații măcar avantajoase, dacă nu prietenești, cu țările musulmane. Nu e de mirare că Kristol nu și-a ascuns satisfacția că Bush a ieșit din scenă și că alți doi „ciudați” ai Partidului Republican – Pat Buchanan și Ron Paul – au fost împinși spre mantinelă, dacă nu în afara partidului. Ambii au candidat la președinție, fără succes, din afara partidului sau în răspăr cu vârful ierarhiei sale. Dacă Buchanan e un protecționist, cu idei de-a dreptul stângiste, Ron Paul a prezentat ca nimeni altul filosofia libertariană a statului minimal.

Aceasta e, de departe, cea mai mare moștenire politică, pe care Ron Paul o lasă în urmă. Indiferent dacă fiul său se va dovedi nedemn sau neinteresat de o asemenea moștenire. Unii analiști au văzut în încăpățânarea cu care Ron Paul a rămas în cursă (continuând să vorbească despre posibilitatea ca delegații să voteze în concordanță cu propria conștiință, nu potrivit mandatului de la preliminarii) o încercare de a aduna capital politic și relații pentru o candidatură a fiului său, în 2016 sau mai târziu. Dar să nu ne grăbim cu ridicarea de statui politicienilor încă în viață. Tenacitatea lui Paul poate fi motivată și de un calcul mai puțin generos, poate de speranța tacită de a aduna suficienți partizani în convenția republicană, încât să poată negocia chiar postul de vicepreședinte, pentru el sau fiul său, pe același buletin cu Romney. Încă de acum câteva uni, Paul a fost foarte puțin combativ în dezbaterile cu Romney, atacând, convenabil, ceilalți competitori cu șanse. Promisiunea era că tunurile vor fi puse și pe Romney, când lupta va deveni de 1 la 1, dar a fost uitată, sau puterile unui bătrân trecut de 80 de ani și resursele mediatice nu au mai fost suficiente. Dacă acesta a fost calculul, o asociere a lui Ron Paul cu Romney nu cred că ar fi pe placul susținătorilor săi, deși ar aduce un plus de șanse în lupta, cam inegală cu favoritul Obama. Romney e un candidat fără chip (sau doar un chip prezentabil), susținut de marile carteluri bancare, un om al sistemului și al banului, decât al unor convingeri. O versiune albă a lui Obama. Mai previzibilă ar părea alegerea Condoleezzei Rice pentru vice-președinte. Dacă tot vorbim de un candidat gumă de mestecat, măcar să aibă mai multe arome, pentru toate genurile și minoritățile.

Dar toate aceste jocuri de culise și aranjamente sunt insignifiante, în comparație cu urmele pe care le lasă în urmă Ron Paul, indiferent cum își va face ieșirea din scenă: eroic sau printr-un compromis. Într-un anumit punct al campaniei, jumătate din tinerii americani se declarau votanți ai săi. Dacă doar tinerii ar fi votat, Paul era ca și instalat la Casa Albă. Și nu vă gândiți că e vorba doar de o modă, ca restul creațiilor din industria pop. Sociologii au constat de mult că votul exprimă mult mai multă loialitate, decât credem. Cei mai mulți oameni votează aproape la fel tot restul vieții, se schimbă doar generațiile și entuziasmul cu care o tabără se prezintă sau nu la urne. Indiferent cum va arăta urmașul lui Ron Paul (părerea mea e că nu va fi cel biologic, ci un altul) la alegerile de peste patru ani va porni de la o bază solidă de votanți deja „școliți” de Ron Paul. Votanți care nu vor ieși la vot decât dacă vor auzi același tip de onestitate și de fermitate împotriva extinderii tentaculelor statului în economie și în viața privată.