evadare.ro

Monarhia e o formă ereditară de impostură

Mai jos îl puteți vedea pe Prințul Charles învățând să mixeze cu un disc de vinil. E greu de imaginat un alt adult, care ar stârni atâta admirație pentru că izbutește lucruri la îndemâna unui copil în premergător. Dacă te gândești bine, cea mai mare parte a vieții unui monarh constituțional sau a progeniturilor lui constă în acțiuni care nu cer nicio calificare, pe care nimeni nu și le-ar putea trece într-un CV: Majestatea Sa a vizitat, MS a primit o delegație, a oferit decorații, a participat la un dineu. Ceva efort ar presupune citirea unor discursuri la mari ocazii, după cum arată și un film, la fel de plicticos ca viața regală.

Și nu e nimic personal aici, prințul Charles e unul din cei mai cumsecade și mai decenți oameni. La vârsta asta are și ceva din bonomia unui administrator de bloc, riguros cu fondul de rulment. Pentru România e o mare baftă că își petrece vacanțele în niște sate depopulate și banale, pe care puțini români ar ști să le găsească pe o hartă. Cum o baftă incomparabil mai mare a fost că un conclav de politicieni a conspirat să îl aducă pe tron pe excepționalul Carol I, om cu educație fără cusur și conștiința datoriei. A fost un fel de loterie, la care am fi putut să îl extragem din prima pe strănepotul său fustangiu, clevetitor și fără chef de treabă. Caz în care românii sigur n-ar mai fi vrut să audă de monarhie. Așa nu avem a ne lăuda din istoria recentă decât cu realizările miraculosului secol regal.

Dar nu despre monarhie vs. republică vreau să vorbesc. Mă fascinează situația psihologică în care se află cineva pentru care Dumnezeu și loteria genetică decid să fie moștenitor de tron sau măcar consoartă. După mine ei cad într-o categorie unică, de impostori din datorie și din tată în fiu. Genul comun de impostor implică păcălirea unui număr restrâns de persoane și poți cel puțin să ieși din rolul închipuit, pentru o ocupație mai cinstită. Unii apelează la haine de modă, devin chiar creatori de modă, alții își trec vizita dintre două week-end-uri la o facultate răsunătoare în CV-ul de doctor docent. Poți să ajungi lejer ministru cu asemenea trucuri timide. Cei mai talentați impostori se numesc „con artists”. Limba română nu are o expresie echivalentă, care să le facă dreptate, pentru că ei duc înșelătoria la nivel de artă, inventează adevărate vieți paralele, populate cu titluri, prieteni imaginari, promisiuni și aventuri fabuloase.

Regii sunt singurii cărora li se cere din naștere să fie „con artists”, și dacă au chef sau talent să o facă și dacă n-au. Vor trebui să poarte haine absolut caraghioase la ocazii speciale, bijuterii foarte vechi și foarte scumpe, să fie întovărășiți de un anturaj, care nu le contrazice niciodată excentricitatea. Se pot deplasa cu avionul și mașini cu sute de cai putere, dar în fața prostimii se vor perinda în calești trase de cai. Nu e întâmplător că aleg hainele și mijloacele de locomoție, care erau la modă pe vremea când încă mai existau sclavi și feudali. Alea au fost vremurile lor de glorie.

Căsătoriile acestor închipuiți sunt cel mai trist eveniment. Doar gospodinele suspină la ele ca la tăiatul cepei. De obicei sunt aranjate, cu vreun verișor de al paișpelea grad, și par cu atât mai romantice cu cât includ vreo petardă bine tăvălită anterior, care devine prințesă prin atingerea mădularului regal. Teoriile dreptului divin sunt la fel de inventive și de pline de tupeu ca teoriile rasiale, lansate pentru a scuza colonialismul alb pe alte continente. Și sunt evident înrudite cu rasismul, fapt pe care nu par să îl sesizeze tinerii, care adaugă și monarhia pe lista personală de lucruri cool (pentru că e vintage).

Ca și aristocrația, monarhia a eșuat din motive interne, după o periadă de progres. În spiritul unor despoți luminați, ca Alexandru cel Mare, regalitatea s-a oferit tocmai ca alternativă la instinctele tribale, unificând pentru sute de ani imperii multiculturale. Cu mult înainte de Obama, Imperiul Roman avusese chiar o dinastie de împărați negri, urmașii lui Septimius Severus. Dinastiile fondate de șefii de trib ai francilor erau o reîntoarcere la tribalism. Doar conjunctura disoluției imperiului roman și slăbiciunea situației Bisericii Romei le-a permis acelor neciopliți să își asume o descendență sacră și titluri pompoase.

La fel și aristocrația: fusese la origini o idee novatoare, un pas către meritocrație și o alternativă la conducerea ereditară. În locul unuia singur, care putea deveni tiran, urma să conducă o clasă de bărbați virtuoși, cel mai probabil remarcați pe câmpul de luptă. Aristocrații de azi ai Europei se trag cel mai adesea, le place sau nu, din tâlhari de drumul mare. Pentru că asta erau primii nobili ai Evului Mediu, distinși prin capacitatea de a-și construi cetăți și găști proprii, imune la încercările de control ale oștirilor suveranului. Tocmai prăbușirea imperiului carolingian a făcut ca Europa să se umple de castele și cetăți cu ziduri groase de piatră, din care puteau fi lansate în voie raiduri de pradă în gospodăriile dimprejur, ori insituite taxe de protecție pe drumuri și în târguri. Când taxele de protecție nu mai erau suficiente, viitorii baroni, conți și marchizi se îndeletniceau și cu răpirile sau furtul, pardon, confiscarea încărcăturilor transportate. Desigur, metodele s-au rafinat și au fost îmbrăcate în propriul ritual, până când doar ritualul a mai rămas, luând locul vitalității, iar întreaga clasă a sucombat răpusă de „sindromul curtea Franței”.

Baronii de azi, fără titluri de nobil, jefuiesc soft, cu voie de la stăpânire, fac tranzacții financiare, țin populația cu sufletul la gură de teama „sentimentului piețelor” sau primesc bani de la trezorerii cu dobândă zero, pentru „a stimula economia”. Comparativ cu genul lor de farsă, impostura membrilor familiilor regale e una benignă. Li se permite și chiar cere să trăiască o copilărie perpetuă, de care să se poată minuna cu mândrie restul muritorilor.

evadare.ro
May 25th, 2012
Mai multe despre: Politica

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.