Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Mitul Diasporei a fost fabricat și întreținut din motive electorale. La fel ca alte forme de învrăjbire între români, după tiparele de vot pe regiuni: ardelenii și bănățenii, înaintați pe calea progresului, versus moldovenii și regățenii înapoiați. Cei care votau „corect” erau automat tineri frumoși și liberi, cei care votau „incorect” erau știrbi, asistații social de la birt.
Clujul și Sibiul au luat locul Timișoarei ca orașe simbol pentru mersul în direcția bună, în timp ce la polul opus au figurat fiefuri ale baronilor roșii, Bacău, Gorj, Teleorman, Vaslui. Capitala a căpătat o poziție ambiguă pentru că, de la un timp, a început să voteze aiurea. Dar s-a păstrat opoziția între votul țăranului – cumpărat cu punga de ulei și zahăr – versus votul orășeanului, ticluit după o atentă deliberare a ideologiilor și implicațiilor geostrategice.
Mitologia diasporei e mult mai durabilă decât cea regionalistă, pentru că moștenește secole de idealizare a Europei și Americii. Iar diasporezul putea culege acele roade instantaneu, cu un simplu bilet Wizz Air, devenind pe loc străinez, un fel de belgian, italian, olandez. Prin relocare, el devine instantaneu un om de succes, cu o expertiză superioară în judecarea problemelor politică internă sau externă, economice și mai ales de organizare a sistemului judiciar.
Numeric, nu era cine știe ce impact în urne, dar simbolic avea o forță foarte mare, mai ales prin influențarea votului din țară – fie din partea numeroaselor rude, care se gândesc cu drag la cei plecați, fie a votanților tineri, care visează la emigrare. De aceea se făcea foarte mare caz de cum nu sunt lăsați să voteze salvatorii din străinătate sau cum se sacrifică să stea la cozi ca să pedepsească un politician sau altul, din cauza căruia ar fi fost nevoiți să se refugieze în exil. Se deducea că odată rezolvat acel inconvenient, aceleași cozi urmau să se regăsească pe aeroport, la repatriere, după ce-și vor fi luat țara înapoi prin Iohannis.
Mecanismul mitului s-a gripat la ultimele alegeri, ținute la finalul anului pandemic 2020. Atunci scorul a fost așa: USR 32%, PNL 25%, AUR 23%, PSD 3%. Stupoarea o reprezenta sfertul de electori din diaspora care vota aparent împotriva Occidentului, împotriva „măsurilor” noii normalități.
Rareș Bogdan anunță că la viitoarele alegeri AUR urmează să ia 50% din voturi în diaspora. Spune că pe unde merge, oamenii „nu înjură, nu sunt violenți, dar ne reproșează alianța cu PSD”. (Deci încă e bine, nu-i ia lumea la goană, e doar o scârbă politicoasă.)
Surpriza și mai mare e că acel electorat migrează nu de la PSD (că n-avea de unde), ci direct de la USR. Dan Barna se plânge că „electoratul vulnerabil s-a îndreptat spre partidul extremist AUR”. (Înseamnă că la precedenta rundă, useriștii au intrat în Parlament cu voturile extremiștilor!)
Evident, astfel de etichete sunt aberante. Deși diferența dintre partidele din ofertă nu e deloc atât de mare pe cât se tem sau speră unii, totuși schimbarea de opțiune e semnificativă. Da, există un vot superficial de protest – atât în țară cât și în diaspora – care a basculat la diverse scrutinuri spre partide cu mesaj mai zgomotos. E ce a adus valuri favorabile pentru CDR, PRM, PD, PPDD, USR, AUR, și pentru oratori sau personaje de televizor, ca Rareș Bogdan sau Dan Diaconescu.
Dar e ceva mult mai profund decât acest strat, în ce privește diaspora. E un vot dat politicii din țara de rezidență, nu celei din țara de origine. E o maturizare, de la visul unei „țări ca afară”, înțeles ca imitație cu orice preț a Occidentului, la realitatea demografică și politică din chiar țările de afară. Iar în această privință, competența românilor din diaspora e chiar reală, nu inventată de propagandă, și ar trebui ascultată cu luare aminte.
Nu, românul care pune faianță la Madrid sau culege sparanghel la Dusseldorf nu era mai priceput să judece problemele „ordonanței 13”, ale DNA și jurisprudența Consiliului Suprem al Magistraturii. Dar e real mai competent în a înțelege unele realități ale lumii occidentale la firul ierbii, problemele migrației, ale mobilității sociale pentru autohtoni, și ar trebui ascultat în intuițiile lui, care vin dintr-o experiență profundă de viață mai valoroasă decât cea a bursierilor Erasmus sau a turiștilor de week-end. Evident, AUR nici măcar nu merită onoarea unui asemenea gir și se va înscrie în linia precedentelor dezamăgiri politice. Iar ironia e că diasporei i s-a dat o platformă și un microfon când spunea „ce trebuie” dar în necunoștință de cauză, și i se va tăia microfonul tocmai când vorbește din propria înțelepciune, dar când ce a început să vorbească e „incorect politic”, dacă nu de-a dreptul „extremist” sau „putinist”.
Mă aștept să se treacă propagandistic de la „ai noștri tineri”, la „bombardieri” și la „diaspora care ne face de râs în lume” votând „extremist”.
Demografic, e vorba de o bucată tot mai importantă din națiunea română, estimată la aproape 6 milioane. Dar de votat, s-a putut conta doar pe 10%. Vârful voturilor exprimate în diaspora a fost la alegerile prezidențiale din 2019 – 670.000, când au pricopsit țara cu Iohannis. Dar la restul alegerilor, implicarea e încă și mai mică: 377.000 la europarlamentarele din 2019 și doar 262.000 la ultimele parlamentare.
O prezență mică, în condițiile unui bazin demografic estimat la 5,7 milioane de persoane: 1,4 milioane în Marea Britanie, din care 450.000 doar la Londra, 1,3 milioane în Germania, 1,1 milioane în Italia și 1 milion în Spania.
Victor Grigore
