Logica distrugerii unei economii și a clasei de mijloc

întrebarea omului onest

Scoatem din discuție capetele pătrate, idioții utili și goarnele orânduirii. Vorbim de oameni de bună credință, care gândesc cu mintea lor și care nu aveau în mod curent înclinație spre teorii ale conspirației. Sunt sceptici, au bănuieli față de politicieni, dar nu sar imediat la concluzia că e un plan. Tot respectul.

Acești oameni onești, mediu informați, au văzut că s-a petrecut o avalanșă de lucruri de negândit până iarna trecută și zic așa: OK, înclin să cred că e ceva foarte dubios la felul cum se raportează numărul victimelor. M-am convins că presa e cumpărată, mediatizarea a fost o operațiune psihologică. Văd că se iau niște măsuri catastrofale, care vor avea ca efect prăbușire economică, sărăcie, șomaj, falimente. Te cred și că prăbușirea economică era deja pusă în mișcare, că pandemia e peredeaua de fum, în spatele căreia se derulează încă un episod din marele jaf. Dar nu văd logica din spatele unui asemenea plan distructiv. De ce ar vrea unii super-bogați să prăbușească un tip de societate, care i-a făcut super-bogați? Explic-o p-asta!

precizare pentru Grupul Special de Cenzură a internetului

Atenție, cum am mai precizat în varii ocazii – teoria mea nu presupune că epidemia e complet inventată, că nimeni nu moare de gripă, nici măcar că virusul e creat în laborator. Convingerea mea e că fenomenul e natural, virusul chiar provoacă morți, dar nu la cotele raportate în statistici și că această tragedie e doar una din epidemiile anuale, poate mai agresivă – care e amplificată și folosită. În același fel în care un hoț se poate folosi de întunericul nopții sau de haosul iscat de un accident ca să fure – nu înseamnă că a produs el evenimentul.

De pildă, Ceaușescu s-a folosit de cutremurul din 77, ca să demoleze niște cartiere și să le reconstruiască în stil nord-coreean. Unii zic că a făcut bine, că a modernizat orașul, alții că l-a mutilat arhitectural. Cert e că n-a produs el cutremurul. Asta ca să facem distincția între ce vorbesc eu aici și teorii ale conspirației rupte de realitate.

răspunsul meu

Într-adevăr, pare un paradox ca persoane foarte bine așezate la butoanele societății să riște amplificarea unei turbulențe doar pentru un plus de putere și de control. Și totuși s-a petrecut și în istoria mai îndepărtată – vezi contribuția aristocrației și oligarhiei la revoluțiile secolului XVIII și XIX. Dar și mult mai recent, în implicarea Securității și a KGB în organizarea tranziției post-comuniste.

Haideți să observăm ce ingrediente au existat atunci, și să vedem dacă ele se regăsesc în prezent. Pentru o demolare controlată a unui sistem cu participare din interior, cred că e nevoie de:

• a) existența unei puteri emergente, a cărei ascensiune e imposibil de oprit, înțeleasă de exponenții statului profund din societatea în declin (pentru care devine vital să fie parte din tranziția spre noul stăpân);
• b) existența unei crize culturale, care face ca pe tărâmul ideilor puterea emergentă să fi câștigat deja bătălia, printr-o ideologie / filosofie considerată mai atractivă, mai modernă;
• c) existența unei crize de creștere în economia reală, poate chiar iminența falimentului pentru societatea asupra căreia se va opera transformarea;
• d) descoperirea unor tehnologii noi, care impun alte ierarhii, schimbă raportul de forțe, deschid noi posibilități;
• e) perspectiva unui alt mod de organizare, considerat superior;
• f) preexistența unei transformări sociale – ascensiunea unei clase noi, declinul alteia.

În opinia mea, putem bifa toate aceste precondiții, atât pentru tranziția din anii 89-90′, dar și pentru 2020. Să le cercetăm pe rând și vom vedea că ele s-au mai petrecut.

a) care e puterea emergentă?

La primul punct, e dincolo de dubiu câștigarea cursei pe tărâm economic și geopolitic de către Occident la finele anilor 80. Dar care ar fi echivalentul acum? Aici sunt doi candidați. Unul vizibil, ascensiunea Chinei, care are datele necesare pentru detronarea supremației americane. Nu e obligatoriu să se întâmple, dar e plauzibil.

Al doilea este imperiul offshore – un imperiu transnațional, delocalizat, care a depășit financiar orice concurent național. De fapt, e atât de mare și de puternic, încât nimeni nu îndrăznește măcar să îl pomenească sau să îl evalueaze din punct de vedere economic. Ce șanse ai, ca țară, în fața unui adversar mai mare, despre care nici nu poți vorbi, căruia oficial îi negi sau ignori existența!?

b) are noul imperiu ideologie?

Imperiul transfrontalier al multinaționalelor și al paradisurilor fiscale e o realitate. Nu doar că există, dar are îndeplinită și cerința de la punctul 2: are consistență ideologică. Ideologia lui e, desigur, globalismul. Pe care a reușit să o exporte, chiar să o impună (pe alocuri să o și legifereze) sub forma corecției politice a exprimării și gândirii.

China (și satelitul său rus, lumea arabă și alți excentrici) au o ideologii diferite de a Vestului. Dar ea nu are adepți în occident. Există simpatizanți ai acestor țări, persoane care își doresc ca ele să învingă Vestul, să îi determine o schimbare. Dar nu prea există occidentali (românii sunt incluși) care propun imitarea acelor modele sociale. Paradoxal, existau mai mulți maoiști în Franța în anii 60, când în China se murea de foame în masă, decât există azi Xi-Jinpin-iști, când există insule de mare bogăție în China.

O fi China condusă de un partid comunist măcar cu numele, dar „lungul marș prin instituții” (universități, ONG-uri, ministere) a fost câștigat în „lumea liberă” de alți stângiști, adepții marxismului cultural. Culmea, eșaloanele de vârf ale corporațiilor sunt la fel de cucerite de această ideologie a „diversității” și „toleranței” intolerante, încât capitalismul de azi lucrează mai energic decât statul în promovarea neo-marxismului, a multiculturalismului. Pe scurt, elitele lumii sunt câștigate de ideea globalistă.

Fenomenul se petrecuse și în comunism, încă de la Primăvara de la Praga, din 68. De atunci încolo, comuniști mai rămăseseră doar în Vest, unde erau și cele mai serioase catedre de marxism. La modul serios, marxismul nu mai interesa pe niciun intelectual român al anilor 80 (dacă interesase vreodată).

c) există o criză obiectivă a ordinii de până acum?

Exista criză socială și culturală înainte de coronavirus? Statisticile vorbeau de la sine: niveluri mari de infracționalitate, violență, consum de droguri, rate ale divorțului, prăbușirea natalității, deriva spirituală, declin al pregătirii școlare și al culturii de masă, violențe interetnice, revolte de stradă. La fel de evidentă era în anii 80 criza regimului comunist, cu ale sale notorii penurii alimentare și mizerie fără speranță. Presa va încerca să ne mintă că toate necazurile ce vin de-acum înainte, se datorează „fatalității” unui virus, apărut din senin. Complet fals. Da, toate acele statistici negative explodează ca urmare a măsurii aberante de ștrangulare prelungă a economiei, dar să nu uităm că tabloul era dezolant dinainte.

La toate acestea se adaugă în 2020 o mega-criză a datoriilor – statului, cetățenilor și firmelor. Din nou, doar pentru că îndatorarea va exploda după corona-criză, nu trebuie să ne facem că uităm de cele 255 trilioane de dolari, datorie mondială înainte de apariția virusului. Caritasul mondial își trăia ultimele zile prospere.

Aici iarăși China nu e candidatul ideal. Spre deosebire de America la finele comunismului, China nu e în postura să împrumute suplimentar Vestul. E creditor doar într-o mică măsură. De la intervenția în criza din 2007, e ea însăși înglodată în datorii. Din nou, un singur actor e pe plus în această ecuație. Ați ghicit: imperiul global offshore. Căci toți discută de datoriile suverane, dar nimeni nu îndrăznește să întrebe: la cine sunt datoare toate țările globului!? Ar fi aflat că 90% din țări se împrumută în moneda globalismului: eurodolarul.

Există și o criză de creștere, pe fondul supra-îndatorării? Da, rata de întoarcere a investiției a scăzut dramatic – e nevoie de mai mulți dolari investiți pentru fiecare punct de creștere a PIB, chiar și în țările emergente. Dobânzile negative sunt și ele un simptom al unor economii fără perspective. Știu că aici sunt două interpretări: că sunt o dovadă de disperare a băncilor centrale, o deconectare de lumea reală (unde nimeni nu împrumută altcuiva ca să piardă bani) sau simptomul unor realități organice ale pieței. Doar un panglicar ca Donald Trump poate spune că sunt ceva „minunat”.

Poate înțelege oricine că banii „se scumpesc” atunci când sunt multe oportunități de a-i investi cu profit mare. Pentru că mulți potențiali investitori se vor împrumuta, convinși că ideea lor de afaceri va produce mai mult decât dobânda bancară. Când însă te uiți în jur și nu identifici acele oportunități promițătoare, rămâi prudent și aștepți. E grăitoare ponderea uriașă pe care o au în portofoliile magnaților, fondurilor de pensii, băncilor – instrumentele cu beneficii minime, precum titlurile de stat americane. Până și opțiunea asta indică stagnare sistemică. În vremuri de avânt economic, marea finanță nu stă cu banii (aproape) degeaba, ci îi bagă în industrii noi, mine, dezvoltări imobiliare, proiecte de infrastructură și transport, agricultură.

La fel de importantă e absența posibilităților de expansiune geografică. Capitalismul și-a prelungit existența găsind mai întâi vechile colonii, apoi „lagărul lumii libere”, Europa de Vest de după război. S-a extins printr-un acord și în China, printr-un parteneriat de temelie a globalismului. S-a extins în ultimele decenii în spațiul scăpat din gheara sovietică. Acum unde să te mai duci!? Extinderea e deja globală, cucerirea s-a cam produs, nu poate urma decât consolidarea și centralizarea puterii.

d) există noi tehnologii, care schimbă jocul?

Sigur, mereu s-au vehiculat promisiuni de tip SF. Încă nu călătorim în mașini zburătoare, nu ne teleportăm și nu trăim sute de ani. Dar parcă azi sunt mai multe ca niciodată aceste noutăți și preponderent în zone cu impact asupra vieții sociale.

Vechile schimbări n-au făcut excepție. Revoluțiile burgheze au exploatat din plin răspândirea cărții tipărite, care refăcea cultura de masă, pe alte căi decât cele clericale. Secolul XX a fost tentat inițial de schimbările mecanizării războiului, segmentării producției pe banda de lucru, apariția radioului, apoi și a televizorului. Societățile au fost dramatic schimbate de aceste tehnologii. Vestul, de cele care au dat capitalismul abundenței industriale – modelul Ford. Apoi de metodele contraceptive, hrana semipreparată, marketing, industria publicitară, mall-ul – care au creat consumerismul.

Totalitarismele secolului XX au crezut că au tot ce le trebuie tehnic vorbind pentru a organiza altfel lumea. Ideea economiei planificate părea o modalitate mai rațională, pe care statistica o permitea. Televizorul părea suficient pentru propaganda de stat, împreună cu școala, radioul și cinematograful. Ascultarea liniilor telefonice de operatori dădea și ea senzația de control deplin. La acea dată, ni se păreau (și chiar erau) sisteme monstruoase, ale controlului deplin. Privite retrospectiv, ele par rudimentare sub aspect tehnologic.

Yuval Harari, o vedetă a lumii globaliste a spus-o explicit: tehnologiile de control social, pe care le aveau agenții KGB erau penibile, pe lângă posibilitățile de azi. Și, atenție, n-o spune cu regret, ci cu optimism!

Căderea comunismului a fost grăbită de apariția unor tehnologii noi de informare – xeroxul, cu care puteau fi multiplicate textele disidenței, antenele TV satelit sau măcar pentru posturi ale unor țări vecine ori radiouri europene. Ar fi fost spulberat complet dacă mai rezista până la apariția internetului. Dar la fel de importante erau tehnologiile la care Răsăritul nu participase. Pierduse startul la revoluția marketingului în impulsionarea vânzărilor, la începutul revoluției informatice. Tehnologic, era depășit cam peste tot în industriile clasice – automobilul fiind suficient ca exemplu.

Acum sunt prezente niște tehnologii, care pun în umbră statul național. Internetul e de departe cea mai evidentă. Dar o urmează rețelele de transport, turism, fluxurile comerciale și de producție, toate extinse peste granițe. Tehnologiile de supraveghere sunt cu duiumul: recunoaștere facială, profil (adică dosar) pentru fiecare utilizator de internet cu tot istoricul, nu doar cel din cadrul rețelelor de socializare, urmărire prin GPS, sistem de credit social. E posibil ce nu era posibil în vechiul totalitarism. Tentația de a fi încercate e prea mare și sub pretextul că alții le vor folosi înainte.

Sunt apoi multe tehnologii de alt tip, care pot schimba dramatic toate activitățile. Războaiele deja se poartă cu drone, s-ar putea muta în ciber-spațiu, ștergând „memoria” ultimelor zeci de ani, când o parte din viața și economia noastră a fost legată de calculatoare. Elon Musk împânzește cerul cu sateliți și alții îl vor urma. Știu, e la modă să râzi de 5G pentru prostovanii care aplaudă orice limitare a libertății. Nu știu dacă e nocivă pentru sănătate, dar știu că personal n-am nevoie de super-internet mobil și că poate fi folosită pentru mai multă supraveghere livrată de camere video, pentru interconectarea electrocasnicelor sau vehicule fără șofer, drone și roboți de supraveghere.

Am amintit deja vehiculele fără șofer, care schimbă viața a miliarde de oameni, potențial. Inteligența artificială nu știm unde va duce în posibilitățile de traducere instantanee a conversației. Iată doar una din banalele ei aplicații, care poate arunca în aer piața muncii, dacă instantaneu poți trece de bariera lingvistică și poți importa muncitori de oriunde. Robotizarea promite (sau amenință) să înlocuiască locurile de muncă pentru o parte însemnată a planetei. Uber și AirBNB perturbă și ele economiile lumii, extrăgând pentru imperiul globalist seva economică a unor activități imposibil de exportat, ca taximetria și hotelăria.

e) există alt mod de organizare?

În toate tehnologiile amintite, giganții IT sunt vârful de lance, sunt noii baroni ai industriei din secolul trecut, și ideologia lor e progresismul globalist.

Una din preocupările lor constante: suprapopularea. Suntem 7,7 miliarde, o cifră uimitoare, e drept. Și noile tehnologii ne fac inutili pe mulți dintre noi. Ba, colac peste pupăză, promit și să ne prelungească viața pe termen nedefinit.

Modul lor de funcționare e diferit de cel clasic. Teoretic, pot lucra și de acasă, n-au nevoie de marile hale industriale. Dar dacă birouri încă vor mai folosi, nu par convinse că mai au nevoie de auspiciile statului național. Piețele lor sunt globale, modul lor de gândire e multi-culti. Statul național mai mult îi încurcă în privința profiturilor, pe care trebuie să le ascundă prin insule exotice. Nu e de mirare că aceste firme au fost vârf de lance în pandemie, nu doar prin eroul lor, Bill Gates. Dar și-au turat masiv motoarele prin cenzură pe scară mare, manipulare și propagandă.

Modelul acesta nou nu e copt încă și nu știu cum urmează să fie generalizat și pentru restul economiei. Dar „big data”, cunoașterea în detaliu a oricărei activități nu ajută doar în spionarea cetățenilor, ci și în eficientizarea unor activități, în predicții de o uimitoare precizie. În anii 80 a început standardizarea instrumentelor financiare derivate în lumea offshore. Între ele sunt incluse contractele tip „futures”, adică achiziția de mărfuri la o dată viitoare. Cum s-a văzut din prăbușirea fără precedent a petrolului la minus 40 de dolari într-un contract de acest tip, ele au scop speculativ. Altfel spus: există o castă a intermediarilor, care fac profit schimbând între ei hârtii de proprietate a unor mărfuri la burse virtuale. Mărfurile cele mai tranzacționate – petrol, oțel, aur, grâne, cafea, argint, aluminiu – au asemenea burse, în care se învârt adevăratele profituri. Și la noi în țară, banii grei îi fac „traderii” de cereale, nu țăranii. E un tip de piață pentru care IT-ul și „big data”, informațiile lor prețioase se pot transforma în rechin.

Deja tranzacțiile bursei clasice (de acțiuni) se fac prin algoritmi de inteligență artificială. Tranzacționarea la frecvență înaltă e un subiect spinos, necercetat de vreo autoritate polițienească – depășită de fenomen. Ce-ar fi dacă firmele IT – care au fost mereu legate de servicii secrete sau de industria militară, care a și creat internetul – ar face într-o zi pasul și în industria bancară? S-a tatonat proiectul unei cripto-monede, s-au făcut încercări cu PayPal, Patreon, Bitcoin și multe alte aplicații care mușcă din afacerea vechilor bancheri. Dacă tot nu au capital economisit în sistemul fracționar, de ce n-ar fi scoși din schemă de tehnocrația, care deja le produce softuri vitale pentru funcționare și de interacționare cu clientela?

Am pomenit deja experimentele de uber-izare a unor ramuri surprinzătoare: turism și transport. Anterior, Silicon Valley rupsese o halcă mare din comerț, un domeniu în care lucrurile părea imposibil de zdruncinat. După Amazon și eBay, unele mall-uri au rămas pustii prin America, întocmai ca fabricile ruinate în post-comunism. Apoi a urmat ruinarea micilor comercianți și distribuitori, încolonați pe lista colaboratorilor giganților IT.

Internetul promisese marea liberalizare, posibilitatea oricărei firmulițe de a avea magazinul ei virtual, cu care să se bată cu giganții, și efectul a fost contrar: o concentrare monopolistă ca niciodată. La fel și în presă. Ai fi zis că urmează democrația totală: fiecare cu blogul lui, ziare electronice din toate țările la un click distanță. Și când colo, ne-am trezit tot cu o mână de corporații deținând tot ce e relevant. Și, cu stupoare, că anumite lucruri nu se mai pot spune nicăieri, că filmele incomode dispar în neantul virtual în aceeași zi când sunt publicate, epurate de cenzura automatizată.

Titanii IT sunt în avangardă și în prototipurile de mașini fără șofer și în virtualizarea monedei, cu amăgirea că vor fi cripto-monede mai cinstite decât banii tipăriți de stat. Pentru a ne îmbia să dorim această din urmă tranziție, ne ademenesc cu zăhărelul „venitului minim universal”.

Una din teoriile vehiculate ar fi și că forța de muncă ar deveni cât de curând inutilă, grație exploziei inteligenței artificiale și automatizării. E așteptat cu înfrigurare momentul „singularității” – denumire dată punctului din care tehnologia inteligenței artificiale ar cunoaște o explozie, depășind capacitatea creativă a creierului uman și folosind algoritmi propii, cu ajutorul cărora să se auto-programeze și să își crească exponențial inteligența și eficiența. Punctul acela SF, în care algoritmii sau roboții sau o combinație cyborg de robot și om îmbunătățit pe cale genetică ori prin implanturi cibernetice – vor lua decizii privind soarta planetei ca ansamblu, gestionându-i „mai eficient” resursele. Evident, pentru aceste creaturi superioare s-ar pune la un moment dat și problema „ce e de făcut” cu vechiul om. Cu modelul „depășit”, neactualizat, de om fără îmbunătățiri, care mai mult poluează.

Chiar și în cazul în care omul ar rămâne singura specie și în măsură să decidă, tot s-ar pune problema devalorizării de piață a brațelor de muncă. Ar trebui, se spune, schițat un nou tip de societate, care să ne permită să trăim într-o minimă concordie socială. Așa cum datoria statului vechi, din era industrială, era să dea tuturor un loc de muncă într-o fabrică, acum ar reveni în seama statului global să le ocupe timpul cu ceva miliardelor de șomeri (în scenariul optimist) sau să scape cumva de o parte din „balast (în scenariul pesimist). Pentru ca aceste transformări să se petreacă, e „necesară” distrugerea statelor naționale.

f) există schimbări de ordin social?

Cui ar putea folosi distrugerea unor fabrici? S-ar fi putut întreba cineva în anii 90. Și ar fi conchis că e doar teoria conspirației, pentru că distrugerea pare fără noimă, spre deosebire de furt. Azi înțelegem altfel „beneficiile” extinderii unui sistem colonial, acapararea unor cote de piață pentru producția altora și transformarea în piață de desfacere.

Acum că foștii muncitori din vremea socialismului au ieșit la pensie sau din viață, vedem că s-a schimbat structura economiei. Că nu mai avem o uriașă clasă muncitoare de tip industrial, nici o jumătate din populație ocupată cu agricultura. Cel mult cu agricultura altora. Avem o trecere spectaculoasă la economia bazată pe servicii – avem agenți de vânzări, curieri, casieri de supermarket, corporatiști și câte și mai câte. În momentul 89 nu realizam că statele vestice deja suferiseră această schimbare de profil social, credeam că vom face tot ce făceam și înainte, doar că magazinele vor fi mai pline.

Ceva ce ne părea absurd timp de niște decenii, parcă-parcă începe să capete sens privind în urmă. Din perspectiva marilor păpușari, acei oameni trebuiau să dispară din istorie sau să își ia bocceluța în toate zările. Vedem cu alți ochi degringolada tergiversării pentru decenii a reglementării proprietății funciare, ruinarea metodică a țăranului român, plecat să muncească pământurile aride ale altora. Vedem și distrugerea vechiului proletariat urban prin dezindustrializare, închideri de mine.

Oare câți își mai amintesc dramele celor peste un milion de mici firme familiale de comerț, zdrobite pentru a face loc pe piață marilor corporații multinaționale cu mall-uri și hipermarketuri!? N-a tresărit niciun „liberal” la lichidarea lor, uciderea în fașă a potențialului capitalism românesc.

Pentru occident, clasa de mijloc e coloana vertebrală a economiei, în aceeași măsură în care era muncitorimea și țărănimea pentru societatea comunistă. Ambele nuclee sociale sunt țintite – și clara relativ independentă, mediu bogată, întreprinzătoare, produsă de capitalism. Cum au fost și cele „devenite” inutile în post-comunism. Ce a făcut în Est asaltul economic occidental, a făcut în Vest externalizarea industriei în Orient și importul masiv de populații din Asia și Africa.

Poate și acum trăim într-o metamorfoză de profil social la o scară prea mare să o putem sesiza, pentru că ne conține și pe noi. S-a născut deja o nouă burghezie tehnologică. Consumatorul și producătorul fluxurilor de informație din captivantul telefon mobil au alți zei, alte mentalități, alte moduri de producție. Iată-i în acest experiment coronavirus, vibrând la aceleași frici, răspunzând „admirabil” la ordine, fără să-și pună întrebări, chiar cerând reprimarea urgentă a celor care și le pun și prin întrebări și scepticism „ne pun pe toți în pericol”.

La nivel popular, generațiile începutului de secol XX erau „coapte” pentru totalism. Fasciștii apreciaseră pozitiv eficiența organizării militare din primul război și o vedeau pusă la lucru pe timp de pace, pentru a ridica economia. Socialiștii credeau în mântuirea prin „știință”, în planificare, în egalitarism, după niște secole de perorații iluministe.

În același mod, modernul crede astăzi în mediu – pe care doar măsurile supra-statale l-ar putea apăra deplin – e egolatru, vrea comfort, vrea să fie apărat emoțional de ofense, vrea siguranță mai mult decât libertate, nu vrea granițe, nu vrea să îi fie îngrădite patimile de vreo „prejudecată” morală, vrea lucruri facile. Vrea realitate virtuală și adaptarea legislației la percepția subiectivă a propriei identități. Cei vechi visau o viață ca în cărți (și asta îi aducea la mâna marilor grafomani, ideologii curentelor salvatoare). Cei noi visează o viață ca în reclame (și asta îi aduce la mâna corporațiilor și tehnocraților, gata să le fabrice o nouă utopie la scară mare).

Și, așa cum pentru vechile utopii, era nevoie să treci printr-o stare revoluționară, cu violență și sacrificii – pentru noile utopii se pare că faza intermediară necesară e distopia.