evadare.ro

Libertarianismul. Hibele utopiei adolescentine, care ține omenirea captivă

„pomul, după roade”

Primul reproș, care mi s-a adus când am început să critic acest curent a fost: „de ce te legi de libertarieni, că nu ei dețin puterea, concentrează-te pe X și pe Y”. Sau: nu de la ei vine pericolul actual. În formularea unei pediste din parlament: „ciocu mic, că nu ei sunt la putere acum!”.

Pe lângă că ideile pot fi criticate și când le susține un singur om oarecare, aserțiunea e factual neadevărată din mai multe privințe. Tehnic, Florin Cîțu e încă prim-ministru în România (scrisesem „al României”, dar am corectat). Chit că e pe făraș. Claudiu Năsui, Bogdan Ghinea tocmai și-au dat demisia din guvern de câteva ore, dar așteaptă să revină în cabinet cu alt prim ministru, fiind încă parte din coaliția la putere. Bogdan Glăvan e încă în sinecurile de stat în care l-a proptit Ludovic Orban (el însuși auto-identificat ca libertarian), dar cumva mai pe linie moartă pentru că în partid a fost altă „echipă câștigătoare”. Dacă Alina Gorghiu va mai avea ceva influență, poate Lucian Isar va izbuti să îl înlocuiască pe Isărescu la BNR sau să i se alăture, ca Bogdan Olteanu, alt auto-proclamat libertarian. Lui Viorel Cataramă i-a trecut vremea, dar în tinerețe a prins ceva guvernare.

Se va zice: toți ăștia doar s-au pretins libertarieni, dar de guvernat au guvernat ca pesediștii. Argumentul mă convinge la fel de puțin ca apărarea lui Noam Chomsky că Stalin nu a aplicat teoria comunistă, ci „capitalismul de stat”. Sigur că poți să spui că Gheorghiu Dej nu era cel mai mare comunist. De Petru Groza nici nu mai vorbim. Sau că Emil Bobu sau Ilie Verdeț n-ar fi luat nici cinciul la un extemporal din marxism. Dar în vremea lor reușiseră să urce ierarhia în partidul comunist fără a fi contestați. Situația libertarienilor doar cu numele de la putere e identică.

Poate anonimii de la „Alternativa Dreaptă” stăpânesc mai bine teoria. Dar ce ne garantează că nu vor produce același tip de terchea-berchea, dacă sunt lăsați să încerce? Nu poate fi lipsit de relevanță că un curent ideologic a reușit să producă în 30 de ani cadre atât de lamentabile. Năsui, Glăvan și Cîțu au fost acceptați chiar ca vârfurile mișcării locale, cel puțin prin prisma notorietății. Cum zice o vorbă: „atât s-a putut”. O problemă încă mai importantă pe care ne-o putem pune e dacă nu cumva contrastul dintre promisiunile în opoziție și acțiunile de la putere are altă cauză decât neseriozitatea. Anume, chiar caracterul utopic al mișcării. Poate chiar nu poate fi aplicată în condiții reale ale unei vieți de partid cu mize electorale și e bună doar pentru visele studentului Cîțu, la un joint.

ideologia dominantă

Am început cu o observație aproape anecdotică, referindu-mă la caricaturile locale ale libertarianismului. Adepții vor spune că suntem abia la început în materie și că trebuie privit în alte zări decât în țara noastră provincială. Surpriza e că privind spre Vest vom observa același fenomen, dar extins la nivelul întregii clase politice. Liberalismul furnizează temele asupra cărora există consens pe un spectru larg al politicienilor contemporani, din lumea democratică. E de ajuns să vezi cum se confundă și se înghesuie spre centru partidele germane altă dată diametral opuse: CDU/CSU și SPD. Fenomenul se repetă și între conservatorii și laburiștii englezi, între democrații și republicanii americani.

V-ați întrebat vreodată de ce au ajuns să se confunde acești politicieni și să pară toți o apă și un pământ? Sau, mai interesant: de ce au ajuns să se certe pe teme exotice, insolite, precum cele care țin de viața sexuală? Am fi tentați să spunem pentru că astea sunt temele pe care le împinge în față stânga și dreapta doar se apără. Impresia mea e că se ceartă pe teme marginale, tocmai pentru că pe temele fundamentale, care țin de economie și de organizarea societății, au căzut deja de acord. Iar acest acord e de esență neo-liberală. În același mod în care monarhia constituțională a făcut din regi doar personaje decorative, ceremoniale (uneori mondene) consensul asupra statului minimal, căruia nu i se permite amestecul în problemele mari, pe care doar „piața” le reglează, a făcut din politicieni simpli birocrați.

Sigur, sunt diferențe de stil între George Bush și Bill Clinton, între Tony Blair și Boris Johnson, între Barrack Obama și Donald Trump. Dar ei sunt perfect de acord că mersul istoriei e spre liberalizare, spre individualism, privatizare; și că economia capitalistă e inatacabilă ideologic, că statul e mai prost gestionar decât privatul, că statul trebuie să asculte de „piețe”, de „burse”, să respecte dictatele macro-economice ale experților (e drept, monetariști, dar) neo-liberali, să respecte drepturile suverane ale capitalului la circulație peste granițe șamd. Ei (și mulți alții) reprezintă ceea ce Steve Bannon a numit „Partidul Davos”. (Știu, fostul consilier visa că Trump ar fi un rebel în ecuația asta, dar n-a fost să fie.) Iar globalismul profesat la Davos, pe spezele unor mega-corporații, e în esență tot de natură liberală.

culoarea consensului

În limbajul de lemn al birocraților Uniunii Europene există o sintagmă favorită, sacrosanctă și misterioasă: „acquis comunitar”. Poate dacă îi zicea pe englezește „acquired” sau „accomplishment”, ar fi înțeles mai mulți că se referă la setul de idei și norme „dobândite”. Acest patrimoniu de idei și practici recomandate se presupune că e rodul unor dezbateri democratice anterioare. Pentru că mentalitatea liberală respinge dogmele revelate sau propuse de un om anume, ea se naște din interacțiunea cu viața, „de la sine”, urmând cererile spontane ale pieței ideilor. Nu are un proiect, o schiță a destinației. Dar odată atins acest set de idei și valori, ele devin dogmă de la care nu mai poți să te abați. Așa se face că țările nou „primite” în Uniune au fost informate că nu sunt aliniate la „acquis-ul comunitar”, ca să fie parte din club. Și li s-a pus în brațe un catastif de maculatură în limbaj de plastic, sub forma tratatului de aderare. (Forma scrisă a „acquis-ului comunitar”.) Pe care nu erau câtuși de puțin chemați să-l dezbată, ci să și-l însușească și să se conformeze.

Dacă îl vom cerceta, vom constata de asemenea că „pe partea economică” dar și ca filosofie de viață, acest corpus doctrinar e tot de esență liberală. Nici vorbă să se refere la păstrarea unor valori tradiționale, identitare, cultural-spirituale, ale moștenirii europene. Tartorii Europei refuză până să și menționeze originile creștine sau greco-romane ale civilizației continentului. Acquis-ul face imposibilă intervenția statului în numeroase zone ale economiei, cum ar fi osatura financiar-bancară, structura economiei, a proprietății, deficite, investiții publice, „drepturile” capitalului, raporturile individului cu societatea în ansamblu. Să nu ne lăsăm derutați de caracterul ultra-birocratic al ciudatei structuri deopotrivă etatistă și anti-statală, care e Uniunea Europeană. De facto, ultra-birocratizarea, pe care o promovează, convine de minune marelui capital monopolist și supra-structurii financiar-bancare.

Iar fenomenul se repetă cu orice altă structură supra-națională, prin tratatele intercontinentale, înțelegerile de la G7, G20, tratatele Băncii Reglementelor Internaționale, ONU, OMS, UNESCO, UNICEF, hotărârile CEDO și multe alte structuri similare. Ele doar fac ireversibilă prin tratate și dictate cu putere de lege o lume care duce concepția liberală la ultimele ei consecințe practice. De asemenea, fenomenul se repetă atunci când statele occidentale fac export de „democrație” și își extind tutela asupra unor foste dictaturi. Și acestora li se pune în brațe un fel de „acquis”, un set de reguli date, de la care nu mai au voie să se abată fără a fi denunțate ca „iliberale”. Că e vorba de drepturile minorităților sexuale, de feminism, drepturile copilului, sacralitatea propietății private, independența băncii centrale de guvern, intangibilitatea desantului de ONG-uri sau al presei cosmopolite și a giganților internetului, liberalizarea cursului valutar, economia de piață… există un set de reguli de nenegociat, dacă vrei să fii parte din club. După cum există și o serie de tabu-uri, cum ar fi cele istorice, zone în care nu ți se mai dă voie să mai calci. Ezitările și obiecțiile ce decurg din tradiție, concepții religiose, specific local sunt respinse din principiu ca nevalide.

Mai mult, fenomenul nu se manifestă doar pe orizontală, printr-o extindere treptată pe tot globul. El se manifestă și pe verticală, local, în profunzimea societății. Vreau să spun cu asta că pe măsură ce politicienii acceptă să facă un pas în direcția liberalizării și să consimtă o schimbare, aceea devine parte din lucrurile deja cedate. Ca într-o negociere, odată ce ai cedat la un preț în discuțiile intermediare, nu mai poți avansa decât unul mai defavorabil, nu invers. Politicile nu se mai schimbă între guvernări. Marja de mișcare a politicienilor, care vor să fie acceptați ca moderați și să nu fie ostracizați ca „extremiști”, se micșorează de la o generație la alta. De-asta au ajuns să semene până la confundare între ei și se deosebesc doar prin artificii de imagine și pete de culoare irelevante. De-asta și sunt tot mai puține personaje de calibru istoric și cel mai des funcționari mediocri. Spre finele procesului de liberalizare, ei vor deveni simpli conțopiști, decisivi ca tinerele animatoare la expozițiile auto.

mentalitatea dominantă

Știu că titlul a contrariat. Cum adică ideologia libertății ține omenirea captivă? Pare un non-sens. Dar o idee proastă, de care te cramponezi, îți limitează opțiunile de mișcare. Uneori, te poate paraliza, dacă se transformă în obsesie. Așa cum am arătat mai sus, liberalismul cucerește lumea la nivel politic prin mișcări care sunt ireversibile. Pe care dacă le mai contești după, ești denunțat ca extremist și iliberal. Ceea ce lasă foarte puțin loc pentru a încerca altceva. Politicienii contemporani sunt toți liberali plus, eventual, încă o nuanță deasupra, și sunt toți de acord că nicio altă organizare nu poate avea o eficiență comparabilă sau că e măcar viabilă.

Dar viziunea liberală trebuie analizată critic mai cu seamă pentru că reprezintă ideologia dominantă în lume la ora actuală. Aici nu mai vorbim de clasa politică, ci de societate în ansamblu. Ceea ce definește societatea modernă, modelul occidental, e chiar viziunea liberală asupra vieții.  Într-o măsură chiar mai mare decât în rândul amintitei clase politice. Dacă aceștia uneori se pretind libertarieni, dar iau și măsuri (cum ar spune ei) „socialiste”, când vine vorba de popor, acesta nutrește sincer convingeri liberale și acționează în acord cu ele. E un fenomen atât de răspândit și de așa mare amploare, încât nu ne dăm seama de el tocmai pentru că trăim cufundați în el. Poate nu câștigă ei alegerile, dar câștigă votul popular în materie de mentalitate.

Radicalii de stânga – să luăm exemplul extrem al Antifa – trăiesc cu impresia că se află într-o stare revoluționară, în răspăr cu „sistemul”. Iluzie la fel de nefondată, dar împărtășită de libertarieni, care au impresia că sunt niște rebeli, adevărații promotori ai schimbării. În realitate, și unii și alții sunt doar copiii răsfățați ai sistemului, ocrotiți și promovați de corporații cu o putere colosală, de oligarhia planetei, de întreaga structură ocultă de putere a statului paralel, de presă și de elitele academice.

Sunt libertarienii în pericol de a fi cenzurați pe vreo rețea de socializare pentru opinii de acest tip? Nici pomeneală! Sunt la fel de liberi să și le exprime ca progresiștii. Ba încă, aș zice, mai liberi, pentru că unele mesaje ale ideologiei curcubeului s-ar putea să fie cenzurate în țări mai autoritare. Și, cu certitudine vor găsi măcar o replică în rândul maselor, de la mentalitatea conservatoare sau pur și simplu de la instinctul pudorii. În schimb, libertarienii cred că își pot propovădui liniștiți ideile inclusiv în Rusia, Venezuela, Turcia. Asta deși anarhismul era văzut cu un secol în urmă ca forma supremă de extremism, cu gradul cel mai mare de pericol social. (E drept, atunci cei care se intitulau anarhiști mai făceau și unele atentate. Libertarienii n-au nevoie, întrucât toată societatea e de partea lor.)

Își imaginează cineva că există vreun risc social pentru cineva care se va declara „libertarian”? Va fi bine primit și în politică și în presă, ba chiar și între oengiști. În tot cazul, nu va stârni ostilitatea și ura stângiștilor, ca atunci când s-ar fi declarat împotriva migrației sau cu inofensivul nume de „naționalist”. Nimănui nu i se va reține „la dosar” și reproșa mai târziu în carieră că a avut simpatii libertariene în tinerețe. Spre deosebire de alte orientări radicale, care te pot scoate pe viață din circuitul public, dându-ți în cel mai bun caz eticheta de „controversat”.

De ce manifestă societatea această deplină toleranță față de o ideologie, care amenință să o schimbe total, din temelii? Foarte simplu: pentru că în realitate societatea modernă s-a învoit deja cu gândirea liberală și nu are altă optică prin care judecă lumea înconjurătoare. Lumea de azi e consecința unui proces de transformare a mentalității, început acum două secole la nivelul maselor și mai înainte, în secolul iluminist, la nivelul elitelor. Ce trăim sunt consecințele îndepărtate ale acelei transformări. Și lumea nu va putea lua altă direcție câtă vreme va rămâne construită pe premisele liberalismului – indiferent că de la acestea unii vor alege să meargă mai departe, în zona anarho-capitalismului, în timp ce alții vor rămâne timizi în aria social-liberalismului sau a falsului conservatorism mimat de partidele de centru-dreapta de pretutindeni.

Până și la nivelul cel mai de jos al societății, în discuții în autobuz, la coadă în magazin, cineva care strecoară vorbe de năduf împotriva proastei gestiuni a statului, nu riscă niciun fel de ostilitate. Pentru presă, beștelirea administrației de stat a devenit cel mai banal șablon zilnic. Nimeni n-o să te contrazică, pentru că nu există niciun curent de sens contrar și nimeni nu mai sesizează implicațiile.

II

utopia adolescentină

Cel mai mare neajuns al libertarianismului e că e un sistem politic utopic. Adepții lui nu pot da niciun exemplu convingător de societate, care să se fi organizat după ideile lor în miile de ani de istorie consemnată, nicăieri pe glob. Asta singură ar cam trebui să lămurească discuția. În privința asta, au același neajuns pe care îl are și comunismul. Nimeni nu își cumpără o mașină și dă fuga la toți vecinii să îi anunțe că o pot conduce când au nevoie. Nimeni nu își cumpără o casă și deschide ușile ei pentru toți cei dispuși să plătească o cotă parte din utilități și să îl ajute la curățenie. Nimeni nu își ia nevastă și… nu râdeți, că asta era explicit între dezideratele din Manifestul comunist. Pe scurt, nicăieri comunismul nu se organizează în mod spontan și voluntar, ci e impus cu multă violență.

De partea lor, libertarienii remarcă asocierea voluntară a oamenilor și intrarea în relații de liber schimb. Într-adevăr, dar pe măsură ce ating un nivel de complexitate, societățile par concentrate pe altfel de activități, își construiesc formațiuni statale și structuri organizate de cult. Iar acele cazuri rare de societăți care au trecut în etapa capitalistă aveau deja o bază imperială sau suficientă organizare politică, militară și culturală, care să le permită un grad de autonomie locală (de genul orașelor stat). Statul exista deja și chiar își punea armata și diplomația la bătaie în sprijinul corporațiilor proprii. Invers, cetățenii niciunui stat nu au luat decizia să îl auto-dizolve decât sub presiunea unei alte entități cuceritoare.

E ușor de remarcat că grupurile libertariene de pe internet sunt populate aproape integral de băieți de vârste foarte tinere, de la liceu, la facultate, până în 50 de ani. (Cei mai bătrâni, rămași dintr-un fel de inerție domolită.) Nu sunt nici copii – conștienți că depind de părinți, dar nici mai maturi. Cum îmi spunea cineva, ajunge ca o familie să aibă necazul unui copil cu probleme grave de sănătate, să își scoată din cap sloganurile libertariene. Pentru că devine tehnic imposibil de supraviețuit fără ajutorul societății. 

absența criteriilor de valoare

Ca să-l parafrazez pe Oscar Wilde, un libertarian știe prețul tuturor lucrurilor, dar n-are habar cât valorează nimic. E marele neajuns, care face din această concepție o ideologie neserioasă, o caricatură care se visează schiță. Libertarianismul are doar o teorie economică, singura zonă în care produce convingeri neclintite. Dar nu are niciun fel de ierarhie a valorilor, lăsând aparent poarta deschisă oricărei concepții religioase sau filosofice. Numai că primatul economicului și felul simplist în care încearcă să transpună teoriile pieței altor domenii ale vieții, împinge treptat societatea înspre cea mai vulgară formă de materialism. Încă o contribuție a liberalizării la mentalitatea epocii.

Liberalismul duce în mod necesar la relativism, la desconsiderarea formelor imateriale ale vieții, precum tradiția sau cultura. Pentru aceasta din urmă, liberalismul propune ca formă de departajare criteriul pieței. Cardi B și Țancă Uraganu sunt validați de piață, de milioanele de vizualizări, de audiență, deci trebuie promovați în defavoarea artei perene. „Ești tu în măsură să decizi ce e bine pentru societate? Vrei un stat, care să ia decizii după criteriile tale morale și să le spună altora cum să trăiască sau să se comporte!?”.

Întreaga societate contemporană e cucerită de justețea unei asemenea retorici, fiind convinsă că doar banul e o valoare certă și doar numărul mare are dreptate. Așa se face că atunci când se confruntă cu unele consecințe neașteptate ale mentalității liberale, se trezesc dezarmați, deși nu și-au propus să fie de aceeași parte a baricadei cu ultra-progresiștii. Un libertarian nu are propriu-zis motive să discearnă între parada gay și parada de 1 Decembrie sau o liturghie. Dacă oamenii vor să consume pornografie violentă, în loc de teatru, antreprenorii n-au decât să producă asta. Și ei sunt cu atât mai utili societății, potrivit ideologiei, cu cât fac o alocare mai eficientă de capital, în prima și nu în a doua activitate.

Unii libertarieni se pronunță împotriva granițelor deschise, aducând niște palide argumente despre dreptul comunităților de a se asocia și a-și păzi proprietatea prin cooperare. Sunt convins că această aripă va deveni desuetă în interiorul mișcării, care în practică promovează și sărbătorește globalizarea. Odată ce ai făcut din om o simplă resursă umană, evaluată în funcție de beneficiul de productivitate, pe care îl aduce capitalului în calitate de producător și consumator, la concurență cu prețul de achiziție al roboților industriali, nu prea ai argumente în fața celor care îl văd interschimbabil cu alții mai ieftini. Poți să-ți exporți compatrioții la cules de sparanghel și să imporți pakistanezi la lipit polistiren. Contează rata profitului și evoluția PIB-ului.

De altfel, liberalismul a erodat în așa măsură orice formă de solidaritate în societate și orice valoare nematerială, în lupta sa metodică împotriva tuturor „colectivismelor”, încât prea puține sunt argumentele lăsate contemporanului în fața unei invazii. Protestul lui e privit cu suspiciune de modernii, care nutresc convingeri liberale, deopotrivă cu stângiștii cei mai radicali. (Dacă am fi știut că Ludwig von Mises și contele Coudenhove Kalergi, autorul planului de extincție rasială a Europei, erau buni prieteni de familie, n-am mai fi fost atât de surprinși.)

Ludwig von Mises adusese comunismului unul din cele mai grele reproșuri: anume că nu poate face știință economică în lipsa unor criterii obiective de formare a prețurilor. Altfel spus, în absența unei informații certe despre valoarea lucrurilor materiale din gestiune. Liberalismului îi lipsesc criteriile imateriale de evaluare a lucrurilor care contează cu adevărat. Are inegalitate, dar nu are ierarhie valorică.

Drept dovadă, după regimurile autoritate de dreapta, s-a putut reveni foarte lesne la democrație, pentru că nici structurile societății, nici proprietatea, nici valorile nu erau afectate. De la comunism se revine foarte greu la capitalism, dar tranziția e aproape îndeplinită în această privință. De la propaganda ateistă comunistă s-a revenit cu o mișcare de pendul, printr-o etapă de mare renaștere spirituală și sete religioasă (din păcate stinsă deja). În schimb, din corupția morală hrănită de liberalism nu sunt semne că se mai poate ieși. Secularizarea și chiar despiritualizarea din societățile occidentale e mult mai profundă și pare definitivă, în comparație cu „roadele” ateismului virulent profesat de comuniști. Ba chiar, din jumătatea de veac de „materialism dialectic”, oamenii au ieșit mai idealiști și mai neîntinați sufletește.

o carență estetică

Poate vă amintiți scena în care tinerii hashtagiști au aruncat bancnote de 1 leu spre niște pensionari bănuiți a fi simpatizanți ai „ciumei roșii”. Nu erau neapărat libertarieni, dar erau și ei copii ai veacului, iar gestul lor de prost gust e reprezentativ pentru o mentalitate. Libertarianismul e congenital legat de comunism. Are sens și vigoare doar prin contrast cu acesta. E și motivul pentru care adepții nu pot vedea altceva decât „socialiști” și „marxiști” pretutindeni, la oricine are măcar îndoieli în ce-i privește. Sunt foarte vigilenți cu dușmani ai poporului. Pardon, ai „dreptei”.

De unde vine o asemenea atitudine? De la răsturnarea cu roatele-n sus a ideii luptei de clasă. Libertarienii au luat de bună ideea lui Marx și și-au făcut din ea un blazon. De la o recunoaștere firească a existenței inegalității între oameni, au ajuns să jubileze în fața celor mai grotești forme de inechitate. Nu doar că sunt lipsiți de compasiune față de cei mai nenorocoși sau mai puțin capabili, pe care mă tem că nu-i mai percep ca ființe umane. Dar deseori, pe internet, văd exemple dezgustătoare de cinism din partea junilor libertarieni. E un grad de dezumanizare pe care nu-l putea atinge o altă ideologie.

Pe vremea când consideram juste ideile libertariene, am scris despre Ayn Rand că e o scriitoare de cărți proaste cu idei bune. Atunci mă izbise doar asemănarea cu literatura proletcultistă despre clasa muncitoare, răsturnată în literatură capitalistă. Eroii stahanoviști, care depășeau planul, deveniseră investitorii de succes. Acum încep să cred că gustul îndoielnic e necesar legat de vulgaritatea materialismului. Pensionarii umiliți nemeritat de niște tembeli, probabil că au fost văzuți tot ca niște „milogi”, cuvânt pe care Rand îl folosește des în Atlas Shrugged.

Dacă observăm mai atent, libertarienii sunt singurii care țin viu conceptul luptei de clasă. Pentru că stânga a abandonat demult cauzele sociale ale muncitorilor, în favoarea revoluției sexuale și multiculturale. Felul în care văd ei lumea face necesară, aproape dezirabilă suferința, nefericirea unor categorii mari de „inutili” și „luzări”, cărora li se refuză calitatea de ființă demnă pe motiv că nu performează suficient în competiția economică. Cum am mai spus, asta îi obligă pe libertarieni să accepte sau chiar să susțină migrația, care oferă capitalului mai mare putere de negociere, acces la o bază de selecție mult mai mare. Ar fi chiar erezie pentru mișcare să susțină altceva fără să pară că se contrazic. Astfel, dacă am importa 20 de milioane de chinezi, dispuși să lucreze pe un bol de orez sau 1 dolar pe zi, libertarienii n-ar avea ce obiecta în fața acestei înlocuiri, care exprimă doar legea imuabilă a cererii și ofertei pe piața muncii.

bogatul închipuit

Psihologic, junii libertarienii trăiesc o fantezie colectivă în care se identifică aspirațional cu marii magnați capitaliști. Măcar dacă ar fi toți așa bogați cum se închipuie! Ideologia le spune că acel vis e foarte aproape după colț, că le stau în cale doar impozitele mari ale căpcăunului numit stat. Admirația pe care o nutresc ei pentru vedetele americane ale bursei de valori, indiferent cât de precar le intuim caracterul și cât de anti-concurență le sunt acțiunile, nu are echivalent în altă epocă și de la un punct încolo e curat irațională. (În tot cazul, e o iubire neîmpărtășită.)

Această fantezie a succesului material, mai cu seamă prin speculații financiare și plasamente tot speculative în aur, criptomonede și acțiuni, are multiple consecințe practice. Îi face pe adepți să rabde cu stoicism orice formă de austeritate și capriciile unei realități ostile. Dogma libertariană ucide orice discuție reformistă, orice tentativă de a modifica în bine situația concretă a unor oameni reali, nu statistici. E lesne de observat că economiștii libertarieni nu au niciun fel de program concrete, nu propun măsuri, doar veghează sinusoida ciclului de afaceri și acționează ca gardieni ai ordinii existente.

Mai problematică e despărțirea lor de realitate, refuzul de a lua act de schimbarea datelor problemei. Libertarienii vorbesc de proastele investiții ale statului și de beneficiile privatizării, într-un context în care nu prea a mai rămas ce să privatizezi. Fără să-și pună problema, de pildă, de ce există și exemple de administrare eficientă a resurselor de stat – cum se pot găsi în Norvegia, Japonia, Coreea de Sud – și să încerce să găsească explicația cum s-a obținut o clasă administrativă performantă și cu înaltă conștiință.

elefantul din cameră

În subiectul lor favorit, al politicilor monetare, își concentrează tirul (absolut justificat) pe băncile centrale. Dar ignoră în totalitate că sistemul bancar e aproape integral privat. Ei refuză să vadă elefantul din cameră, care e privilegiul acordat băncilor de a participa la producția masei monetare în sistemul fracționar. Acest „mic amănunt” reprezintă o taxă ascunsă, care nu e acuzată că ar fi „furt”, chiar mai mare decât inflația. Ea e la originea uriașelor discrepanțe de avuție actuale. Ignorarea ei denunță ca nesinceră întreaga demonstrație privind justețea dobânzii în virtutea preferinței de timp. Negând total realitatea propriu-zisă, libertarienii se comportă ca majorete ale oligarhiei financiar-bancare, pe care o tratează ca și cum ar avea dreptul moral să încaseze dobândă pentru împrumutarea unei sume pentru care a prestat anterior o muncă. Mai limpede spus, ei validează o contrafacere, producerea din nimic a valorii bănești, pe care o pun pe picior de egalitate cu munca salariată sau profitul realizat prin iscusința și efortul unui antreprenor, ori cu sacrificiul cuiva care încasează chirie pentru o casă construită din munca proprie. Au obiecții doar când statul produce bani fără acoperire, nu și privații.

Ei nu au o justificare morală de ce ar fi rezonabil să lași acest privilegiu al „expansiunii creditului” doar unor bancheri privați, și să îl iei statului, care ar putea folosi mecanismul pentru unele proiecte edilitare sau sociale, cum ar fi încurajarea natalității. Atașamentul lor pentru etalonul aur vine tot din subordonarea față de interesele creditorilor, care nu își doresc recuperarea împrumutului într-o formă devalorizată. Dar măcar pentru acela se pot găsi argumente morale, ce țin de căutarea unui instrument mai stabil și mai greu de trucat.

Altă ruptură față de datele realității o constituie obsesia pentru combaterea egalitarismului, într-o lume în care inegalitatea a atins cote grotești. Din pură fidelitate față de dogmă, libertarienii pot justifica discrepanțe ridicole, cum ar fi salarii de mii și zeci de mii de ori între angajați ai aceleiași companii pe același interval de timp, chipurile prin capacități și înzestrări diferite. La fel, e validată ca firească o concentrare galopantă a averilor, cu din ce în ce mai puțini multi-miliardari. La fel de autiști la realitate se arată și în privința existenței portițelor de evaziune fiscală, care fac ca oamenii să trăiască fizic în aceeași țară, dar fiscal în realități total paralele. Cumva asta e justificată ca iscusință și expresie a concurenței între sisteme fiscale.

fantasma pieței libere

Cel mai naiv dintre reflexele libertariene e obsesia de a acuza statul pentru nereușita în afaceri. În realitate, nu impozitul pe profit e bariera reală, ci polarizarea mediului economic, acapararea piețelor. În următorul deceniu, pe măsură ce se vor perfecționa algoritmii care imită calculul de business, folosind datele uriașe culese de calculator și telefon, aceste opțiuni de intrare pe vreo piață vor deveni tot mai mici, până la dispariție. Va fi evident atunci și pentru cei care se fac azi că nu văd, că predicția lui Marx despre concentrarea capitalurilor la vârf a fost corectă. Și că e imposibil să mai începi o activitate de producție, apoi de comerț, iar într-un viitor oarecare, nici în prestări servicii. Nu din cauza statului, ci dintr-o evoluție internă a capitalismului. Șansa temporară a comerțului electronic își va încheia și ea traiul, care e doar o etapă incipientă.

De altfel, observăm aceleași realități în războiul cultural în curs. Nu statul a devenit cel mai mare cenzor și cel mai mare promotor al valorilor stângii radicale. Ci marele capital, rețelele de socializare, trusturile media private ale oligarhiei. Acelea pun pumnul în gură și duc greul „reeducării”. Libertarienii nu au nicio replică la fenomen, în afară de sfaturi ridicole de genul „fă-ți propria rețea, propriul site sau propriul internet”. Sau propriul sistem bancar, când represaliile pentru „ereticii” culturii progresiste merg pînă la excluderea din afacerile cu băncile respective. 

La fel, libertarianismul se dovedește inadecvat și lipsit de reacție în marile crize financiare și în atacul dat libertății de Marea Resetare. Vaccinarea obligatorie, pașaportul de supraveghere totală sunt puse în operă chiar de corporații, sub scuza tembelă că ai libertatea să nu faci afaceri cu ele. Ai libertatea să nu zbori cu avionul, să nu mergi cu trenul, să nu mănânci de la supermarket, să nu te educi în facultăți. Cum aveai și în comunism libertatea să nu vorbești despre Partid. Unii libertarieni pro-dictatura medicală sunt foarte prompți să îți amintească: poți să refuzi, dar nu poți să refuzi consecințele refuzului tău. Halal libertate!

Mai are rost să reamintesc că libertarienii pun toate eșecurile realității capitaliste pe seama corupției statului, care truchează jocul în favoarea unor monopoluri? Sistemul ar fi bun, dacă n-ar trișa unii cumpărând politicieni. Așa și comunismul era bun, dacă oamenii ar fi fost sfinți și și-ar fi cedat de bună voie proprietățile, acceptând să muncească gratis pentru binele comun. Genul ăsta de „hibă” seamnănă cu un lacăt căruia îi știu toți cifrul. Ar fi foarte bun, dacă n-ar exista hoți, care să-i folosească slăbiciunea.

omul dezarmat

Libertarianismul e o gândire alienantă. Deși nu exclude asocierile și nu e conflictual, erodează argumentele pentru păstrarea solidarității de grup. Lasă persoana fără apărare atât materială cât și ideologică în fața grupurilor organizate, fără instrumentul numit stat, la care renunță. În numele unor beneficii cu totul trecătoare, de care are parte doar un grup restrâns, cum ar fi menținerea exporturilor, a creșterii economiei, a activității unor sectoare – construcții, turism – permite schimbări permanente de populație. Acestea sunt ireversibile, spre deosebire recesiuni, de dictaturi și vremelnice regimuri socialiste, de care pretinde că apără societatea. Ironia e că ideile libertariene sunt un moft al bărbatului european sau american prosper, neîmpărtășit mai nicăieri altundeva. Ceea ce face ca populațiile cărora le facilitează sosirea să determine apoi suprimarea doritelor libertăți. E de ajuns să privim care sunt țările de unde România își importă viitorii cetățeni, ca să realizăm că nu sunt tocmai pepiniere de libertarieni (nici de progresiști) în Pakistan, Turcia, China, Afganistan, Vietnam, Filipine, Sri Lanka, Bangladesh, India, Siria și Africa.

Obsesia purității ideologice e un handicap major. Economia nu trebuie să fie nici de stânga nici de dreapta. E ca și cum ai spune că hainele cele mai bune sunt cojocul sau pantalonii scurți. Măsurile trebuie luate în funcție de context și de rezultatul vizat, nu încât să aducă realitatea pe calapodul doctrinei. Libertarianismul e acolo să îți spună că nu există o a treia cale. „Nici să nu te gândești!”. Există doar anarho-capitalismul sau Coreea de Nord / „marxismul”. Să nu care cumva să încerci mobilizarea energiei unei comunități, aducerea celor fragili pe linia de plutire, performanța unor campioni autohtoni în jurul cărora să se ridice și alții, să nu care cumva să lași omului posibilitatea să se regăsească, prin rădăcinile lui, în propria lui matrice spirituală. Nu, nu, spun libertarienii: există doar salvare pe cont propriu și  excelența admirabilă a multinaționalelor. Dacă încerci altceva, ești un comunist deghizat!

E un fenomen dramatic că sunt irosite generații pe altarul idolului capitalist, oferind cel mult o existență golită de sens, cu promisiunea (uneori amăgirea) consumului. Prin adâncirea crizei va deveni tot mai evident că acea abundență va deveni o himeră pentru cei mai mulți și sistemul va produce satisfacții pentru tot mai puțini. Va deveni necesară regândirea întregii concepții despre societate, în altă formă, care să recupereze valoarea umanului. Nu știu dacă va fi cu putință. Dacă oamenii prezentului, cu mentalitate liberală, mai sunt dispuși să asculte. Dar o condiție necesară e evadarea din capcana libertariană, care e absolutistă și rigidă, care penalizează orice inițiativă ce vine în contradicție cu dogmele ei.

evadare.ro
September 10th, 2021
Mai multe despre: Politica

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.