La Portile Orientului

Am pus piciorul in Asia. Cineva mi-a zis ca nici nu se pune, daca am facut-o coborand dintr-un vaporas in alt cartier din Istanbul, dar eu tot ma bucur. Oricum, cine ia in deradere orasul asta, ca pe o destinatie superflua, ori n-a vazut ce trebuie, ori n-a vazut cat trebuie. Eu unul mi-am regasit acolo bucuria de calator. Si mi-am dat seama si de ce. Vecinii bulgari sau greci au servicii nemaipomenite, amabilitate, in fine, cam tot ce te-ar face sa te simti bine ca turist. Numai ca eu nu visez neaparat sa fiu turist. Prefer sa fiu calator. Ei bine, bucuria de calator mi-am regasit-o dupa multa vreme in clipa in care am exclamat in sinea mea: in sfarsit, alte fizionomii! De fapt cred ca de fotografie m-am apucat tot de dragul portretelor si al refrenului ala cantat de Vasilache si Marioara: “Ca-s papusi, papusi lumesti, tot sa stai sa le privesti”.

Ar trebui ca fizionomiile intalnite pe strazile Estului sa fie cel mai greu act de acuzare la procesul comunismului. Daca in autobuze nu mai sesizati cati suferinzi isi disputa un scaun sau privesc absenti pe geam, mergeti la o sedinta de bloc cu pensionari si o sa va simtiti ca internati in “cuibul de cuci”. Asta le lipseste turcilor: depresia colectiva.

Cand i-am cunoscut eu, romanii aveau deja fetele pline de riduri. Doar m-am nascut in captivitate, inainte de ’89, pe vremea cand cetatenii umblau la ei cu o lanterna pentru ca se oprea zilnic ba iluminatul stradal, ba curentul in bloc, dar si cu cate o sacosa pentru situatia mai optimista ca “se baga ceva” la vreun magazin din drum. Lipsa de speranta era fireasca atata vreme cat fuga peste granita era vecina cu sinuciderea, iar posibilitatea de schimbare, legata mai mult de disparitia biologica “a lui”. A urmat apoi Revolutia, vorba lui Patapievici, “cazuta pleasca pe capul placidului popor roman”. Cine stie daca s-a mai sperat atat de mult pe undeva prin Europa, ca in coltul asta de lume. Si tara s-a rupt pe dinauntru: unii dupa cateva luni, altii dupa cativa ani, care dupa o mineriada, care dupa vreun val de disponibilizari, care dupa naufragiul schimbarii din ’96.

Traiesc deja de ceva vreme cu teama grotescului. Ma tem ca va veni ziua cand deziluziile o sa imi transforme zambetul in ceva hidos. Ca o sa vreau sa rad si o sa am un rictus ca al celor care populeaza carciumile in zorii zilei. Pana la punctul ala mai sunt cateva trepte. Pe cate o astfel de treapta se afla foarte multi dintre romani si dintre “tovarasii” lor de lagar. Pe langa o asemenea inflatie de drame personale, care parca abia asteapta pe cineva care sa le asculte, grecii mi-au parut intr-o perpetua vacanta. Surplusul de timp liber si de energie se epuizeaza cu fiecare zi la ei in dezbateri febrile sau in toropeala unei cafenele.
In cazul turcilor, dai peste tot de impresia vitalitatii si a risipei de efort. Desi istoria Istanbulului se masoara in milenii, din oras parca au fost alungati batranii cu toate povestile lor sfatoase, pentru a face loc unei generatii care nu are rabdare. Pana si cei aflati biologic la alta varsta se lasa prinsi intr-o agitatie care in alte locuri ar fi potrivita doar adolescentilor. Daca tot acest avant al tinerilor n-ar sfarsi in derizoriu inainte de rasaritul soarelui, Europa ar fi indreptatita sa se teama pentru viitorul civilizatiei ei sale.

Dar adversarii acceptarii Turciei in UE ar trebui invitati la Istanbul, intre altele pentru a constata cat de viu poate fi un oras care e de multa vreme mai cosmopolit decat amintitul organism multi-national. Multi birocrati europeni ar avea de invatat ceva pana si de la chelnerul pe care l-am vazut conversand cu succes in romana, fara sa cunoasca nici macar un cuvant din limba noastra. Cum e posibil? Ei bine, dupa ce i-a luat din strada mai mult pe sus pe potentialii lui clienti si i-a asezat la o masa, i-a abordat jovial: “Romania? Basescu!”. Replica lui de deschidere a smuls cateva zambete stanjenite. Omul nu se descurajeaza, simte curiozitatea restului clientilor si pluseaza cu un servetel parfumat oferit cu si mai mult patos: “Iliescu, Iliescu!”. Striga teatral catre al doilea mesean, ca si cum numele rostit ar tine loc de cea mai politicoasa invitatie. Romanii se amuza deja, curiosi daca inventivitatea turcului se va sfarsi la ultimul interlocutor. “Ceausescu, Ceausescu !”, striga apoteotic show-man-ul, intr-o replica pe care de data asta o gusta din plin pana si spaniolii si englezii de la celelalte mese. Reprezentatia ia sfarsit, chelnerul e la un pas sa culeaga aplauze de la asistenta, dar el nu de asta are nevoie, ci de comanda cu care pleaca apoi foarte firesc spre bucatarie, ca un actor la culise intre doua acte. Fara nicio cortina care sa se ridice sau sa coboare, vor urma numere asemanatoare pentru spanioli, italieni, abordati fiecare cu alt “monolog”. Costul consumatiei e atat de mic la cele mai multe mese incat ar putea fi achitat si in monezi, de cand si guvernul turc a decis sa taie sase zerouri din coada lirei; va puteti imagina un restaurant romanesc in care pentru o asemenea miza fie si un chelner aflat in prima lui zi de munca sa depuna un asemenea efort?
Daca te limitezi la bazare, terase si strazile principale, poti pleca acasa cu aceasta impresie ca turcii sunt un fel de baieti de cartier, impariti intre fanii Galatei si ai lui Fenerbahce. Impresie la fel de eronata ca a-i confunda cu soferii mustaciosi de tir sau de autocar. Ca sa vezi mai mult, trebuie pasamite sa treci dincolo de “portile Orientului”.

Cel mai departe poti privi in piata Eminonu unde vin sa faca negot de la mii de kilometri uzbeci, chinezi si alte semintii indepartate. Un astfel de comerciant ambulant, care platea 450 de euro doar pentru a zbura de la Alma Ata la Istanbul a spus cu atata mandrie “vin din Kazahstan”, cu fata luminata de un zambet, incat mi-am dorit pentru prima data sa vad candva capitala poleita in aur de petrodolari. Cand vii din tara cu cel mai bun petrol din lume, poti sa ramai mandru chiar si cand vinzi lucruri fara pret pe un trotuar la mii de kilometri de casa. Cel putin asa se pare.
Fara sa aiba fizionomiile fascinante ale extremului orient, multimile adunate in jurul moscheilor la caderea serii pe timpul Ramazanului sunt la fel de impresionante. Din uriase corturi ca de armata se distribuie mancare gratuit. Se dau patru feluri de mancare, care este servita la mese, dar spre deosebire de sarmalele impartite in Moldova de Sfanta Parascheva, “pomenile” nu se lasa cu imbranceli. Din contra, coada e ordonata decent pe cateva randuri, atat la corturile cu mese, cat si la camioanele cu pachete.
Si tot dincolo de porti simti ca ai patruns si cand vezi impecabilul parc dintre Moscheea Albastra si Aya Sofia, pe iarba caruia mi-a fost frica sa calc in timpul zilei, transformat la caderea serii in loc de petrecere campeneasca. Se petrece in familie, cu copii galagiosi si paturi asezate printre rondurile de trandafiri si arteziene; e o Turcie rurala si traditionalista, cel mai probabil majoritatea demografica a tarii, venita sa-si faca poze cu telefonul la bairamul din inima capitalei. Localnicii puternic occidentalizati par mai degraba stanjeniti de o asemenea invazie temporara, dar e greu de spus care dintre fetele Turciei va avea un cuvant mai greu de spus in deceniile urmatoare. Pentru moment, sa ne bucuram de bogatia de chipuri pe care le putem intalni atat de aproape de noi.