evadare.ro

JJ Rousseau, ideolog al tiraniei

Faima de care se bucură Jean Jeacques Rousseau, la peste două secole de la moarte, îmi e inexplicabilă. Sau mi-ar fi, dacă nu aș constata continuitatea de gândire cu ideologii actuali ai noii tiranii mondiale. M-am luptat să termin celebra lui scriere – „Contractul social” – deși dimensiunile sunt mai apropiate de ale unei broșuri.

„Le style c’est l’homme”

Trebuie să îi recunosc cel puțin această calitate a conciziei. Omul a produs, înaintea Revoluției Franceze, o mostră concentrată de gândire juridico-politică. Poate de aici și dificultatea textului, care e foarte abstract și atent formulat, ca un contract de bancă. Asemănarea asta nu e de bun augur și se confirmă aproape în fiecare pagină. Ai senzația că autorul ticluiește ceva foarte meșteșugit, cu care vrea să te păcălească, dar e foarte greu să îți dai seama în ce constă capcana, pe care o întinde meticulos.

Cea mai derutantă e insistența de a folosi concepte, cărora le dă propriul înțeles. Dar pe care, din când în când, le întoarce la sensul comun, printr-o prestidigitație. Atunci când spune „suveran”, „magistrat”, „principe”, Rousseau vrea să le dăm anume sensurile pe care le-a decretat el, ceea ce ne obligă la un efort constant de a retraduce fraza din limba lui în limba noastră.

Pledoaria e încâlcită și mai tare de scientismul veacului al optsprezecelea, care îl convinge pe Rousseau că poate reduce sistemele politice la formule matematice. O idee, iată, încă vie în mințile tehnocraților de azi, care visează o societate cu organizare cibernetică. Stilul impenetrabil și aiuritor contrastează cu ditirambii spectaculoși, cu care gânditorul din Geneva își atrage publicul: „omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri!”. Peste tot, același contrast între declamarea iubirii de libertate, a autonomiei individului, și migălirea unui sistem fără ieșire, după realizarea căruia, orice plângere se consideră ilegitimă și chiar absurdă.

Dincolo de stilul nesuferit, mă nedumerește chiar mobilul demersului în sine. Rousseau pleacă de la probleme pur teoretice, într-un exercițiu de gândire, și recunoaște nonșalant la un moment dat că una din propunerile lui e curată utopie. Autorul pare mai încântat de realizarea minții proprii, decât de observarea naturii umane sau a relațiilor existente în societate. Sistemul gândit i se pare atât de fără cusur, încât pentru frumusețea lui merită modificat omul, ca să i se adapteze. Lucru pe care l-au făcut toți cei care au trecut la punerea în practică a oricărei utopii.

Stilul e grăitor pentru omul Rousseau, care își abandonase nu mai puțin de cinci copii la orfelinat, deși mijloacele financiare îi permiteau să îi crească.

religia civilă a lui Rousseau

Tot eșafodajul de idei și sofisme din „Contractul social” curge spre ultimul capitol, dedicat religiei. În care se regăsesc vederile masonice asupra fenomenului religios, pe care îl vede ca instrument de putere. Rousseau propune crearea unei religii laice, a statului – lucru înfăptuit de radicalii Revoluției Franceze, la scurt timp după.

„Oamenii n-au avut la început alți regi decât zeii și nici alt guvernământ decât cel teocratic. (…) E nevoie de o îndelungată pervertire a sentimentelor și ideilor, pentru ca oamenii să se poată hotărî să-și ia stăpân pe un semen de-al lor și apoi să se laude că se simt bine astfel.”

p. 115

Dacă îl credităm cu bune intenții pe autor, putem lua fraza de mai sus ca oftatul unui moralist. Dar știind acum accentele anti-creștine ale societăților secrete ale vremii, care se vor vedea imediat în chiar opiniile lui Rousseau, o putem interpreta și ca indicația unui program malefic pentru societate: degradarea morală e o condiție a înrobirii norodului.

Rousseau are o părere idealizată despre societățile primitive și păgânism. Pe acestea le crede incapabile de războaie religioase, pentru că fiecare neam își avea zeii săi. Schimbarea e pusă în seama inovației monoteiste evreiești, prelungită în creștinism:

„Atunci însă când evreii, supuși regilor Babilonului, și ulterior regilor Siriei, s-au încăpățânat a nu recunoaște nici un alt Dumnezeu, decât pe al lor, refuzul acesta, socotit ca o răzvrătire împotriva învingătorului, atrase asupra lor persecuțiile care sunt înscrise în istoria lor și care nu-și găsesc pereche înainte de creștinism.”

p. 117

Înrobirea e văzută ca singura modalitate de convertire:

„Fiecare religie fiind deci legată exclusiv de legile statului care o impunea, nu exista alt chip de a converti un popor decât aservirea lui, și nici vreun alt fel de misionari decât cuceritorii; și obligația schimbării religiei fiind legea celor învinși, înainte de a putea vorbi de convertire, trebuia să începi prin a fi învingător.”

Ca o paranteză, această succesiune de operațiuni, seamănă mult cu desfășurarea tranziției de după 89: pierderea războiului rece, cucerirea economică, asaltul asupra mentalităților și atacul asupra Bisericii Ortodoxe.

Pe fondul pluralismului politeist roman, notează Rousseau, Iisus Hristos aduce o idee revoluționară: separarea sistemului teologic de cel politic, prin proclamarea unui regat spiritual (care „nu e din lumea aceasta”).

Ostilitatea lui Rousseau față de creștinism, sub pretenția unui protestant critic cu catolicismul, e fățișă. Acest tip de religie e „rea, întemeiată pe eroare și minciună, înșală pe oameni, îi face creduli, superstițioși, înecând adevăratul cult al divinității într-un ceremonial gol.” (p.120) Toate clișeele negative ale iluminismului se aglomerează aici, chipurile în apărarea credinței neîntinate într-un zeu nenumit. Ca zeul masonilor.

Un reproș pe care Rousseau îl face creștinilor e și acela că ei nu ar putea închipui o societate viabilă rămânând cu adevărat creștini. Cuvintele republică și creștinism sunt incompatibile pentru el:

„Creștinismul nu predică decât supunere și dependență. Spiritul său este prea favorabil tiraniei, pentru ca tirania să nu profite întotdeauna de el. Adevărații creștini sunt făcuți pentru a fi sclavi; ei o știu și nu sunt prea impresionați: viața aceasta scurtă are prea puțin preț în ochii lor.”

p. 122

În locul creștinismului, Rousseau propune crearea unei religii civile, alcătuită de „suveran” (care în accepțiunea sa ar fi măcar teoretic poporul). Fără aderența la ea, nu poți fi bun cetățean. Pentru apărarea acestei religii laice, Rousseau îi dă „suveranului” dreptul la intoleranță:

„Fără a putea sili pe cineva să le creadă, el poate izgoni din stat pe oricine nu le crede. Îl poate izgoni nu ca necredincios, ci ca nesociabil, ca om incapabil să iubească în mod sincer legile și dreptatea și să își sacrifice, la nevoie, viața pentru datorie. Iar în cazul când cineva, după ce a recunoscut în mod public aceste dogme, se poartă ca și cum n-ar crede în ele, să fie pedepsit cu moartea; el a comis cea mai mare dintre crime: a mințit în fața legilor.”

p. 124

Iată cum toleranța „societății civile” se întoarce într-o criminală intoleranță. Recunoaștem aici inclusiv cerința corectitudinii politice, ca fiecare să recunoască măcar ipocrit – fără să le creadă – poncifele religiei seculare. După care Rousseau mai face o piruetă și revine la „bunele intenții”, proclamând intoleranța ca singurul cult ce trebuie exclus.

„Dogmele religiei civile trebuie să fie simple, puține la număr, enunțate cu precizie, fără explicații și fără comentarii”.

Imediat ni se dă de înțeles că vizat de acea excepție a intoleranței ar fi chiar creștinismul.

„E cu neputință să trăiești în pace cu oamenii, pe care îi socotești sortiți iadului; a-i iubi, înseamnă să urăști pe Dumnezeul care îi pedepsește; este absolut necesar ca ei să fie ori convertiți, ori pedepsiți. Pretutindeni unde intoleranța teologică este admisă, e cu neputință ca ea să nu aibă și vreun efect de ordin civil.” (…)
Oricine ar cuteza să spună: În afară de biserică nu există nici o scăpare, trebuie să fie izgonit din stat, afară doar dacă statul nu este biserica și principele nu este însuși pontiful”.

p. 125

Un ocultist poate deduce de aici o justificare a urii față de Dumnezeu într-o pretinsă iubire de semeni. Întortocheată minte diabolică!
Iar un jurist ar observa că în statul imaginat de Rousseau, dispare chiar și libertatea de conștiință, e anihilat spațiul intim al credinței. Un stat ateu, care și-ar propune să „elibereze” omul de dogme, nu ar avea decât să denunțe creștinismul ca intolerant, pentru a trece la „executarea silită” cu „contractul social” în mână.

Au făcut lucrul acesta regimurile comuniste, care au trecut direct la masacre. Dar o fac, lent și regimurile moderne, sub stindardul „toleranței”, care calcă tot mai apăsat în biserică, indicându-i cum să își schimbe cultul, poruncile, ce să considere păcat și ce virtute, pe cine să căsătorească, pe cine să hirotonească, pe cine poate critica în predici. Corectitudinea politică duce mai departe războiul cu „intoleranța”, început de Rousseau.

evadare.ro
September 26th, 2020
Mai multe despre: Politica

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.