Iubirea neîmpărtășită a românului pentru Europa
Există bărbați a căror slăbiciune e să iubească orice ar fi o femeie infidelă și dominatoare, care le calcă în picioare orgoliul. O astfel de iubire au românii pentru Occident. Când Uniunea se va desființa, vor rămâne ultimii să achite oalele sparte ale băncilor năpădite de datorii, după ce își vor fi pus la bătaie gazul natural. La fel cum au furnizat, în alte rânduri, petrolul pentru mașinăria de război, aurul drept tribut, grânele și turmele.
Apusenii nu au nici habar nici curiozitatea de a ști ceva de acest dor jertfelnic la adresa lor. O fi ceva pus în zodia noastră de la nașterea ca popor, să tânjim după realipirea la o Romă demult dispărută? Trauma aureliană a copilăriei, când „fiul de împărat” și-a văzut tatăl demontând podul lui Apolodor pentru a-l lăsa să se descurce singur cu barbarii dincoace de Dunăre? O sfâșiere, care l-a făcut să scâncească: torna, torna, fratre… Sau poate chemarea e mai recentă: de la Școala Ardeleană încoace, care a trezit într-un suflet adolescentin fascinația pentru strămoșul nobil redescoperit tardiv.
Cert e că de la pașoptiști încoace, românii s-au deprins nu doar cu imitația, dar să iubească și defectele europenești. Și să sufere crunt la orice i-ar fi separat întâi de ginta latină, apoi de ginta germanică și, în fine, de cea anglo-saxonă. E posibil ca în comunism privațiunile numeroase să fi durut mai puțin elitele țării decât zidul Berlinului.
La nepăsarea „prea iubitei” se adaugă în ultimele decenii propria auto-flagelare. După demitizarea istoriei, românii înșiși s-au lăsat convinși că a fost o fabulație „așezarea noastră în calea tuturor răutăților”. Și că nu am ținut pavăză pentru construcția catedralelor în Apus într-un mileniu de războaie cu turcii, tătarii și alți năvălitori. De acea vocație a sacrificiului, acum se râde. Deși, ideea ar putea fi resuscitată, dacă ni se va cere să ne oferim ca scut în fața expansiunii ruse. Junii cosmopoliți vor fi iarăși învățați să fie ca spartanii la Termopile.
Chiar când nu se ajunge la asemenea extreme dramatice, românul are un respect pios pentru Europa, ruda lui pricopsită. Intră în casa vesticului cu sfială, trecând cu vederea paragina și mizeria. Ba chiar nu vede tendința acestuia de a-și demola statuile și pilonii care țin tot edificiul. Românul e singurul venetic, care admiră mut turlele gotice, coloanele, domurile baroce, sediile băncilor capitaliste, tot.
Africanii, arabii au o relație „strictly business” cu gazdele europene, pe care în general le disprețuiesc pentru lipsa de vlagă a bărbaților și frivolitatea femeilor. Mai mult, școlile de îndoctrinare neo-marxistă i-au învățat că europenii le sunt datori vânduți la scara istoriei. Ei nu dau două parale pe acest trecut, pe estetica europeană și, în general, nu trec Mediterana cu gândul arzător să devină europeni. Ci să consume ca europenii.
Niciodată vesticii nu i-au privit pe români ca pe aceștia. Cu ei și-au permis orice, fără a putea fi suspectați de rasism. Românii nu sunt nici minoritate sexuală, nici măcar ruda săracă.
Nici femeia româncă nu intră pe lista speciilor protejate. Ați auzit de vreun ONG occidental mare, care să se implice în salvarea femeilor din rețelele de prostituție, din anticamera lor, care sunt producătorii de pornografie și videochat (unde suntem lideri mondiali), masaj erotic și pseudo-modelling? Româncele nu prezintă interes pentru feministele occidentale nici cât câinii maidanezi sau cât pruncii nenăscuți.
Numele lui George Floyd e știut de toți europenii. O ști vreunul numele unui român voluntar, căzut în Afganistan, teoretic în apărarea „valorilor occidentale”? Evident nu, pentru că aceia nu au prins nici știrile pe scurt.
Se va lecui vreodată acest dor la nația, care s-a bătut în Parlament să-și păstreze aurul la Londra? Cei mai treziți la realitate par cei cu o experiență mai îndelungată a diasporei. Iar unii dintre „întorși” au ceva ca divorțatul față de îndrăgostitul naiv; ceva ce ultimul interpretează ca frustrarea nenorocului.
