Intelectualii mațului. Segmentul gros

Liiceanu, Pleșu & Co au creat un fenomen unic în Europa. În țara cu cea mai lungă (și necunoscută) rezistență armată în fața comunismului, cu cei mai mulți deținuți politici (neonorați) la mia de locuitori, gruparea GDS a patentat un surogat de care n-aveau nevoie decât ei: răfuiala cu comunismul de după comunism. Și luptă eroic, cu dictaturi ale memoriei bătrânii disidenți de după spartul târgului, devenind mai eroici și mai bogați de la an la an.

Atât de grozav a fost curentul lor oniric de frondă, că au făcut pui și între generațiile de noi marxiști. Care poate n-ar avea o problemă să se recunoască de stângiști, dacă eroicii stâlpi ai societății nu s-ar fi consacrat ca anticomuniști.

Caramitru Jr e un radical cu accente bolșevice. Dacă mega-starurile GDS n-ar fi avut atâta priză la public, sunt sigur că n-ar fi ținut morțiș să ia poză de intelectual. E limpede că nu cultura e pasiunea vieții lui. Dacă trăia în America, nu s-ar fi jenat să-și zică „liberal” și ar fi putut fi versiunea masculină a Ocasiei Cortez. Dacă trăia la Paris, ar fi umblat cu Sartre sub braț și s-ar fi intitulat de gauche. Aici n-are încotro, tinerimea încă nu s-a smuls din vraja trio-ului Pleșu, Liiceanu și Patapievici. Ai n-ai treabă, vrei s-o arzi cu elita, musai să fii de dreapta, intelectual și anticomunist intransigent.

Dar de unde să iei comuniști, cu care să te răfuiești? N-ați înțeles. Căderea comunismului nu i-a împiedicat nici pe primii GDS-iști să-și fabrice legenda de opozanți răsfățați.

Așa se face că, urmând modelul omologat de succes, Caramitru jr, Funeriu și Tismăneanu jr s-au dat în stambă. Cum altfel, decât căutând un comunist bătrân cu care să se răfuiască? O să ziceți că s-au luat de moș Șora. Nu chiar. Au identificat comunistul în Tudor Gheorghe, rapsodul. Și dă-i ploaie de invective. Dar am aflat cu ocazia asta mai mult despre ei, decât despre artist.

Teza lor e că Tudor Gheorghe face apologia comunismului și e anti-european, pentru că deplânge degradarea morală a societății în ultimele trei decenii și dezamagirea resimțită după marile speranțe ale Revoluției din 89.

Prima constatare e că intelectualii, care au preluat ștafeta apărării cetății de pericolul comunist, nu înțeleg democrația. Exact „chestia” aia pentru care sar cu bâtele vorbirii, marea „cucerire revoluționară”, de dragul căruia ar merita să trecem sub tăcere orice neplăcere am resimți trei decenii mai târziu. Chiar presupunând că mesajul lui Tudor Gheorghe ar fi ce-au înțeles ei din auzite și ar fi vorba de un nostalgic comunist – ce democrație ar mai fi aia în care e legitim doar un punct de vedere și ești linșat pentru orice abatere de la elogiul prezentului!? În Parlamentul Franței există bine-mersi un partid comunist, la fel și în alegerile locale din America. A-i da în cap unui artist că nu e democrat, înseamnă a călca pe greblă. Ar trebui să le spună bătrânii Liiceni mai micilor liiceni că în zările alea adulate de ei, n-au fost băgați la zdup pentru „criticarea regimului capitalist”, nici Camus, nici Hemingway, Brecht, Malraux, Marquez sau Bernard Shaw.

A doua constatare e că intelectualii noului val suferă de analfabetism funcțional. Adică, nu doar că nu fac distincția între operă artistică și program politic. Dar nici nu pot pricepe conținut în limba lor maternă. Față de un partid poți lua atitudine, i te poți opune. Dar nu unui cântec sau unui spectacol cu mai multe cântece și poezii. Piesa poate să-ți placă sau să nu-ți placă, să te emoționeze sau nu, dar n-o poți lua ca pe-o amenințare. Măcar atâta lucru putea învăța de la tatăl său Caramitru cel mic și agitat.

Conținutul spectacolului e atât de evident, că mi-e și jenă să li-l explic pseudo-inteligenților. Tudor Gheorghe face de niște zeci de ani niște spectacole în cinstea eroilor Revoluției din Decembrie. E chiar singurul artist care mai face asta, și o face în modul cel mai pios și dureros cu putință. Sunt sigur că la acele piese și colinde comemorative au lăcrimat plângându-și amarul inclusiv părinții celor secerați atunci. Artistul face un oficiu pentru întreaga societate în privința asta, în așa măsură că gestul lui pare ridicol de solitar. Adică el omagiază de unul singur un eroism și o memorie, pe care toți ar trebui să le cultivăm constant, ca o datorie de onoare. E singurul care discerne dincolo de perdeaua de fum a bălăcărelii istoriei noastre (care pune accent pe conspirații și pe bășcălie), singurul care cântă despre ce a fost esențial în Revoluție: gestul de eroism al morților, nu micimea profitorilor. E și singurul, care integrează această memorie într-un ritual creștin de „pomenire”, inclusiv prin includerea într-un popular colind. Dar poate tocmai asta e problema pe care o au noii bez-bojnici.

Sensul ăsta le-a scăpat criticilor muzicali de ocazie. Intelectualii mațului se luptă cu comunismul aducând argumente alimentare. Își bat rotunjimea burții pline, arată spre rafturile super-marketurilor și zic, cum ar fi formulat-o Dan Barna: „nu vedeți cât belșug vine!?”.

În fața argumentului abundenței, mai ales pentru niște milionari ca Caramitru, orice argument artistică pălește. Cum își permite Tudor Gheorghe să deplângă lipsa de ideal, mitocănizarea, materialismul, dez-naționalizarea, când e atâta bunăstare în jur!?

Stranie e și demascarea artistului ca dușman al Uniunii Sovietice. Pardon, al Uniunii Europene. M-a luat valul văzând numele lui Tismăneanu între combatanți. Cum se știe, la noi intelectualii sunt rămași la vremea evazaților, față de Vest, adică sunt cam demodați. În Occident, dreapta e conservatoare și critică față de Uniunea Europeană, cea corectă politic. La noi, dreapta nici nu suportă vreo glumiță la adresa Europei, că ia foc și te trimite în Gulag. Dar nici nu poate să încapă glumă cu iacobinii dreptei intelectuale, dacă lor le-a scăpat până și intercalarea ironică a melodiei „Partidul, Ceaușescu, România” într-un cântec – tocmai cu sens parodic față de întoarcerea unui nou tip de comunist, nu ca apologie. Nici ironia, nici melodia, nu par chiar pentru oricine.

În fine, cea mai tristă dintre constatări e stilul huliganic în care cei trei își susțin punctul de vedere. Daniel Funeriu e fost ministru „al Educației”, și își începe adresarea către un artist de 74 de ani cu formula elevată: „Băi, Tudor Gheorghe, ia fi atent aici!” continuată apoi cu „canalie talentată”. Cam ăsta e nivelul cultural-artistic al toleranților intelectuali democrați și europeni.